În aceste zile frumoase de toamnă aurie se împlinesc 165 de ani de când tânărul Mihai Eminescu, adus de tatăl său, punea piciorul pentru prima oară în Cernăuți, orașul scăldat de apele Prutului, care va constitui un reper însemnat în biografia viitorului poet și în care acesta va reveni cu drag de nenumărate ori.
Fire ambițioasă, Gheorghe Eminovici își dorea o învățătură aleasă pentru copiii săi, care să le dea perspectiva unor profesiuni bune în viață. Așa că, în locul pensioanelor din Botoșani sau Iași, acesta a preferat școlile nemțești din Cernăuți. 

În vara anului 1857, patru dintre copiii săi (Șerban, Nicu, Iorgu și Ilie) învățau deja la Cernăuți. Când căminarul cere reînoirea pașaportului acestora, solicită înscrierea și a lui Mihai, „în vârstă de 7 ani, statutul crescătoriu, părul negru, ochii negri, nasul potrivit, fața smolită, având și acesta a urma studiile”.
Se presupune că, anterior plecării sale la Cernăuți, la fel ca și frații săi mai mari, Mihai Eminescu ar fi urmat clasele I-a și a II-a la Pensionul lui Ladislau Ferderber din Botoşani, școală particulară în care învățământul se desfășura în trei limbi.
Drept urmare, tânărul Mihai este înscris în clasa a 3-a la școala primară greco-orientală din Cernăuți („National Hauptschule”), în anul școlar 1858-1859. Aici se învăța și se conversa în limbile română și germană, astfel că acesta, care știa ceva germană de acasă, s-a putut descurca ușor cu limba.
Spre deosebire de frații mai mari, Mihai a avut rezultate foarte bune la învățătură, astfel că la finele anului școlar a fost clasificat al 15-lea dintre 72 de elevi. Era silitor, avea purtări bune și aplecare la învățătură, socotea și scria mulțumitor, nu era slab la religie, dar în schimb era foarte bun la limba română.
La sfârșitul clasei a 4-a, conducerea școlii i-a dat certificat de Vorzug, adică bine, clasificându-l al 5-lea dintre 82 de elevi. Însă în vara anului 1860, înainte de terminarea clasei, Mihai fugise acasă, la Ipotești. Tatăl său, după ce l-a pedepsit cu asprime, l-a adus cu forța înapoi la Cernăuți, pentru a finaliza anul școlar.

Cât a învățat la școala primară, Mihai a locuit la profesorul Aron Pumnul, unde se aflau atunci și ceilalți frați ai săi. Profesorii aveau pe acea vreme obiceiul să țină copii în gazdă, pe plată sau în schimbul unor mici servicii. Aron Pumnul avea două case în aceeași curte. Cea din dreapta, mai mare și mai înaltă, cu cerdac dinainte, era casa în care locuia acesta, iar cea din stânga, mai mică și mai joasă, era menită pentru studenții pe care îi găzduia. În această căsuță se afla și o mică bibliotecă a studenților români, ferită de ochii profesorilor străini. Căci, după legile școlare, studenții nu aveau voie să întrețină biblioteci și ar fi fost confiscată dacă nu ar fi apărut ca proprietate a lui Pumnul.
Mihai, cuminte și ascultător, era iubit și ocrotit de Aron Pumnul ca și cum ar fi fost propriul fiu. Profesorul avusese un băiat, pe nume Ioan, dar acesta murise în anul 1856. Cât de mult îl îndrăgise pe Mihai aflăm dintr-o conscripție a parohiei, unde, la rubrica referitoare la Aron Pumnul, se află inserat următorul înscris: „Copil de suf (let) Mihail 858”, ceea ce semnifica „copil adoptat” de o familie cucernică, binevoitoare și milostivă. 

În toamna anului 1860, Mihai este înscris de tatăl său la K.K. Ober-Gymnazium, în clasa I, unde învățau și frații mai mari, dar care nu se bucurau de o prea bună reputație. Antologică rămâne mirarea directorului școlii, Ștefan Wolf, care, aflând cum îl cheamă pe noul elev și cunoscându-i bine pe frații săi, va exclama oarecum dezamăgit: „Și acesta tot un Eminovici este!”.
La Ober-Gymnazium îl va cunoaște pe Teodor V. Ștefanelli, viitor coleg și la Viena, care îi va rămâne prieten pentru toată viaţa. Și tot aici va obține, din partea profesorului Neubauer, cea mai bună notă la istorie (notă pe care nu izbutise s-o primească nimeni până atunci), tocmai în anul când va rămâne repetent (1862).
La sfârșitul semestrului întâi obține certificat cu medie generală bună, fiind clasificat al 11-lea între 68 de elevi. În semestrul al doilea este clasificat al 23-lea între 66 de elevi. Dar spre sfârșitul anului școlar Mihai fuge din nou la Ipotești, unde este prins și adus înapoi cu forța la învățătură. „La ce să mă dea la Cernăuți, că eu sunt învățat și fără Cernăuți”, replicase el slujitorilor în momentul în care aceștia îl prinseseră să îl dea în mâna tatălui.

Cum frații mai mari erau cam bătăuși și nu se aflau în relații prea bune cu Mihai, la începutul gimnaziului tatăl său fusese nevoit să-i găsească o altă gazdă. Noua locuință a fost cea a birjarului Nicolai Țirțec (Dzierszeck), rutean de nație, care ținea și copii în gazdă. Mihai a locuit aici în clasa I-a a liceului și în clasa a II-a, când nu era repetent.
Situată peste drum de biserica Sf. Treime, în dosul Universității, casa aparținea bisericii; încăperile ei serviseră odinioară drept chilii pentru călugări, iar în vremea când a fost locuită de Țirțec, aceste chilii erau ocupate de elevii pe care acesta îi avea în gazdă. Alături de Mihai mai erau doi frați Ștefanovici, doi frați Dașchiewicz și Ion Șahin. Odaia în care stătea acesta dădea în grădină și avea gratii de fier la fereastră.

Mihai era neastâmpărat ca mai toți colegii lui și lua parte cu plăcere la toate năzbântiile acestora: de la săritul băncilor în clasă la alergatul prin pulberea drumurilor uscate, la furatul merelor din grădina gazdei, jucatul cărților pe bani, joaca de-a poșta cu surugii sau la bătăile care se încingeau pe toloaca unde jucau mingea.
De neuitat sunt bătăliile dintre tinerii învățăcei și ucenicii și calfele meseriașilor din oraș pentru ocuparea terenului de joc. De regulă, Mihai și un prieten asigurau „aprovizionarea” prietenilor cu bâtele și nuielele pregătite anume pentru acest scop. Odată se încurcaseră între „dușmani” și numai o fugă sănătoasă i-a scăpat de la bătaia zdravănă ce îi aștepta.
Vara își însoțea colegii la înot, iar iarna se dădea alături de ei pe pojghița subțire de gheață. O dată a căzut așa de rău încât a leșinat și cei care îl însoțeau, speriați tare, abia l-au putut aduce iar în fire. 

Mihai era foarte superstițios, îi era frică de stafii și se temea să rămână seara singur în cameră. De aceea, prefera să meargă adeseori la ceilalți colegi. Dar și aceștia îl speriau uneori, venind noaptea în camera lui, îi acopereau capul cu plapuma și, schimbându-și glasul, îl făceau să creadă că sunt duhuri rele. 

În anul școlar 1861-1862 lucrurile nu mai merg la fel de bine, la sfârșitul primului semestru fiind clasificat abia al 59-lea între 72 de elevi. În semestrul al doilea situația sa școlară se înrăutățește, cu excepția limbii române, a istoriei și geografiei; crește și numărul de absențe, clasându-se abia al 62-lea între cei 73 de elevi, astfel că la sfârșitul anului școlar este declarat repetent.

Rămânând repetent, în anul școlar următor (1862-1863) Mihai frecventează tot clasa a II-a. Acum nu mai locuiește la birjarul Țirțec, ci la profesorul de limba franceză Victor Blanchin. Acesta ținea cu chirie casele lui Samuil Moraru, viitor mitropolit al Bucovinei. Tatăl său îl adusese la Blanchin să învețe limba franceză și să fie silit a conversa în această limbă. Dar micul Mihai nu era defel mulțumit de gazdă, pentru că profesorul era bețiv, venea amețit acasă, făcea gălăgie și se certa cu soția sa. Ba mai mult, odaia în care locuia era nesănătoasă și din această cauză a căpătat și o boală de urechi.

Primul semestru al anului școlar l-a încheiat mulțumitor, cu o medie generală bună, fiind clasificat al șaptelea între 59 de elevi. Nimic nu prevestea însă ce se va întâmpla în semestrul următor. Începând cu 16 aprilie 1863, prima zi de școală după vacanța de Paște, Mihai nu mai figurează în cataloagele școlare și dispare și de la gazda sa. Plecat acasă în vacanță, acesta nu se va mai întoarce la Cernăuți pentru a finaliza anul școlar, întrerupându-și definitiv studiul la gimnaziul de aici.

În toamna anului 1865, după o tentativă eșuată de a-și continua studiile la Botoșani (fiindu-i refuzată bursa solicitată Ministerului Instrucțiunii), revine la Cernăuți, hotărât să se supună unui examen pentru a fi primit ca elev public și se stabilește din nou la profesorul Aron Pumnul. Acesta obișnuia să încredințeze supravegherea bibliotecii unui elev mai mare, acordându-i în schimb găzduire în casele sale. De această favoare se bucura acum Mihai, care cunoștea biblioteca bine încă din primii săi ani la Cernăuți și la care ținea ca și cum ar fi fost a lui. 

Aici trebuie să se fi simțit în largul său, căci o rânduise cu grijă și știa unde se află fiecare carte. Prezența sa la Cernăuți este dovedită de însemnările din catalogul bibliotecii pe anul 1865/1866, în care sunt menționate și câteva cărți „donate de Mihaiu Eminovici, student în clasa V gimnazială”. Dar niciun act oficial școlar din acel an nu menționează și prezența sa la cursuri.

Grav bolnav, profesorul Aron Pumnul va trece la cele veșnice la începutul anului următor (12/24 ianuarie 1866). Teodor V. Ștefanelli, unul dintre elevii săi, merge la locuința acestuia, ca să-l vadă pentru ultima oară. A intrat întâi în camera lui Mihai, care, vărsând lacrimi de durere, i-a povestit despre ultimele momente ale acestui mare apostol al românilor din Bucovina. 

Seara, Ștefanelli a trecut iarăși pe la Mihai și l-a găsit scriind. Din inițiativa profesorului I.G. Sbierea, câțiva gimnaziști au compus poezii închinate memoriei lui Aron Pumnul, care vor fi publicate în broșura comemorativă „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști din Cernăuți la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Mihai scrie poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care o semnează „M. Eminoviciu, privatist” și care apare alături de alte șase poezii ale colegilor săi. Cartea va fi distribuită gratuit paricipanților la înmormântare, iar poezia aceasta constituie debutul absolut al poetului!
La scurtă vreme după moartea lui Aron Pumnul, Mihai se va muta într-o casă pe strada Feldgasse (astăzi strada Kermeliuk), fiindcă soția profesorului, cucoana Catinca, „care scurtase și mâncase zilele bărbatului ei”, așa cum șușotea lumea, nu suferea străini în casă.

Cât timp a fost bibliotecar la Aron Pumnul, Mihai a așternut pe hârtie câteva poezii cu gândul de a le publica într-o revistă literară. După o chibzuită alegere, expediază câteva revistei „Familia”, care apărea la Pesta și pe care o citise în biblioteca profesorului. În numărul din 25 februarie/9 martie 1866, Iosif Vulcan îi publică poezia „De-aș avea”, însoțită de următoarea explicație: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”. Și, fără a-l întreba pe autor, părându-i-se că numele nu suna prea românește, directorul revistei i-l schimbă în Eminescu, veșnicind literaturii române acest nume.
Murind Aron Pumnul, murise totul ce-l lega de Cernăuți. Întristat, scrie poezia „La Bucovina”, cu evidente influențe ale epigonilor săi (Bolintineanu, Heliade, Alecsandri), pe care o publică tot în „Familia” (14/26 august 1866). Apoi, în toamna anului 1866 decide să părăsească orașul, deoarece „mai mult n-am ce face la Cernăuți. Pumnul nu mai este – au murit”.
Pe de altă parte, trecând printr-un șir de greutăți financiare și strâmtorat și de secetele anilor 1863-1866, nici tatăl său nu-l mai poate ajuta, precum probabil îi promisese. Astfel că adolescentul Mihai este constrâns să părăsească Cernăuțiul, hotărât să-și încerce norocul în altă parte, căci nici la Ipotești nu avea ce nădăjdui. 

Însă legăturile sale cu Cernăuții nu aveau să se termine definitiv acum. Mihai va reveni de câteva ori în orașul tinereții sale, fie însoțind trupele de teatru care susțineau reprezentații aici, fie participând la diferite evenimente din viața acestuia (pregătirea Serbării de la Putna, manifestările dedicate inaugurării Universității și aniversarea unui secol de la încorporarea Bucovinei la Austria). În 1885, în ajunul sărbătorilor Crăciunului, îi face o scurtă vizită sorei Aglae, aceasta dovedindu-se a fi ultima sa întâlnire și cu Cernăuții, parcă o vizită de rămas bun înaintea agravării stării de sănătate și trecerii la cele veșnice.  

Bibliografie:

1. George Călinescu – Viata lui Mihai Eminescu, Ed. Cultura Națională, București, 1932
2. Radu I. Sbierea – Amintiri despre Eminescu, Societatea Tipografică Bucovineană, Cernăuți, 1903 
3. Teodor V. Ștefanelli – Amintiri despre Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1983
4. * * * – Eminescu și Bucovina, Ed. Mitropolitul Silvestru, Cernăuți, 1943

Ionel Novac