Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

---

Mihai Eminescu la „Federațiunea”

Primit pentru publicare: 25 Ian. 2020
Autor: Ionel NOVAC
Ctitor al Muzeului Scriitorilor Botoșăneni
Publicat: 26 Ian. 2020
Editor: Ion ISTRATE
© Ionel Novac,  ©Revista Luceafărul

---

 

Mihai Eminescu la „Federațiunea”

În primăvara anului 1870, ziarul de limbă română „Federațiunea” din Pesta publica trei articole, strâns legate între ele: „Să facem un congres” (nr. 33 din 5/17 aprilie), „În unire e tăria” (nr. 34 din 10/22 aprilie) și „Echilibrul” (nr. 38 din 22 aprilie/4 mai și nr. 39 din 29 aprilie/11 mai). Articolele erau semnate cu pseudonimul „Varro”, ales de autor după numele lui Marcus Terentius Varro, mare erudit roman și participant la luptele politice ale vremii sale (116-21 î.Ch.).

În același număr în care apărea articolul „Să facem un congres”, la rubrica „Răspunsuri”, redactorul interimar al „Federațiunii”, Ion Poruțiu, trimitea următorul mesaj: „Dlui Varro. Mulțiamită pentru cele tramise. Primimu cu plăcere promisiunile Dtle. Diuariulu nostru este deschisu tuturoru acelorua, cari și dau ostenela de a lucra pentru binele intelectualu, moralu și materialu alu națiunei nostre. Nu potemu înse determina cu acurateția tempulu, când vom pote începe în „Foișiora” diuariului nostru publicarea romanului ce menționezi. Te rogămu să ni lu tramiți, pentru ca, data ocasione, să lu potemu întrebuinția”.

Ce însemna aceasta? Nici mai mult, nici mai puțin decât faptul că „Varro” trimisese cel puțin o scrisoare pe adresa redacției „Federațiunii”, în care, pe lângă articolul sau articolele atașate spre publicare, acesta promitea și expedierea unui roman, care să fie înserat în cadrul „Foisoarei”. Aceasta era o rubrică aproape permanentă a ziarului în care, pe parcursul apariției acestuia, a găzduit, pe lângă discursurile unor deputați români în Parlamentul ungar, o serie de articole cu tematică literară, istorică, economică, culturală, rapoartele unor ședințe ale instituțiilor publice, preluări din alte publicații ale timpului ș.a.

Corespondența lui „Varro” cu „Federațiunea” a continuat, mărturie fiind și noul mesaj adresat acestuia în numărul 39 din 29 aprilie/11 mai 1870, prin care, tot la rubrica „Răspunsuri”, Ion Poruțiu îi comunica următoarele: „Dlui Varro. Să nu te superi, căci în situațiunea nostră, nu pote altmintre”. Este numărul care conține partea a doua a articolului „Echilibrul”, redactorul răspunzător interimar dorind probabil să se scuze față de autor că, având în vedere dimensiunea articolului, nu a reușit să-l publice într-un singur număr. Sau poate reprezintă răspunsul adresat lui „Varro” ca urmare a unei alte posibile solicitări a acestuia, aspect asupra căruia, în lipsa unor documente, nu ne putem pronunța cu exactitate. Din păcate, nici scrisorile adresate de „Varro” pe adresa „Federațiunii” nu s-au păstrat sau nu au fost descoperite până în prezent.

În cele trei articole amintite mai sus, „Varro” cerea autonomia Transilvaniei, unirea şi solidaritatea românilor, eliberarea naţiunilor de jugul asupritor austro-ungar, fărâmarea dualismului (apărut în anul 1867), „dreptul ce-l are fiecare popor de a-şi determina voinţa prin legi şi de a avea un propriu organ, pentru formularea acestor voinţe„.

Ideile foarte curajoase care se desprindeau din aceste articole conțineau un adevăr istoric crunt, având în vedere realitățile acelui timp și au atras imediat atenția autorităților de la Budapesta, care a intentat un proces de presă redactorului responsabil al ziarului, Ioan Poruțiu.

Ce era, însă, „Federațiunea”? „Jurnal politic, literar, comercial și economic”, așa cum îl prezentau Nerva Hodoș și Al. Sadi-Ionescu, ziarul a apărut la Pesta cu începere de la 3/15 ianuarie 1868, având ca redactor responsabil și proprietar pe Alexandru Roman. Încă de la primul număr, „Federațiunea” s-a dovedit a fi un eficient instrument de luptă politică a românilor din Austro-Ungaria, proprietarul său reușind să-i imprime „un program național și social radical, capabil să opună rezistență fermă oprimării regimului dualist: cu puterea condeiului să apărăm drepturile noastre, să combatem nedreptatea și absolutismul îmbrăcat în zdrențe constituționale, să deșteptăm conștiința națională a confraților noștri”.

Alexandru Roman va conduce ziarul până la încetarea apariției acestuia (29 februarie/12 martie 1876), cu o scurtă perioadă de întrerupere (ianuarie 1870 – ianuarie 1871), când, condamnat la un an de închisoare pentru articolul „Pronunciamentul de la Blaj”, publicat atât în „Federațiunea”, cât și în alte ziare românești, a fost închis la Vác (Vaț).

Referindu-se la cauza sistării apariției „Federațiunii”, profesorul și publicistul Teodor Neș va scrie că „în 1876, la un an după instaurarea regimului tisszaist, ziarul își încetează apariția din cauza greutăților materiale – se zice –, de fapt, însă, din pricina violenței cu care a înțeles Budapesta să rezolve chestia naționalităților”.

Născut la 26 noiembrie 1826, în localitatea bihoreană Aușeu, Alexandru Roman a studiat la liceul din Beiuș, apoi științele juridice și filozofia la Academia de Drept din Oradea (1842-1845). A urmat teologia și filozofia la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena (1845-1848), apoi pe cele ale Universității din Viena (1853-1856). După terminarea studiilor, a predat limba română la Gimnaziul „Samuil Vulcan” din Beiuș și la Liceul Premonstratens din Oradea, pentru ca între 1862-1867 să fie titularul catedrei de limba și literatura română, înființată în 1862, în cadrul Universității din Budapesta.

Susținător al promovării și cultivării limbii române în Transilvania, în 1852 a fondat „Societatea de leptură a Junimii Române studioase la Academia de drepturi şi Arhigimnasiul din Oradea-Mare”, iar mai târziu a fost președinte al „Societății de Leptură Petru Maior” a studenților români din Budapesta.

Pe lângă bogata carieră pedagogică, Alexandru Roman a avut și una publicistică, fiind redactor al „Concordiei” (1863-1866) și redactor și director al „Federațiunii” (1868-1876), ambele ziare apărute la Pesta. Ca om politic a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta în mai multe legislaturi (1865-1888). La 22 aprilie 1866 s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Academice Române, fiind ales președinte al Secțiunii Literare între anii 1894 și 1896. A încetat din viață la 15/27 septembrie 1897, la Sebeș, unde a fost și înmormântat.
La 1870, când paginile „Federațiunii” găzduiesc cele trei articole semnate „Varro”, atât patronul ziarului, Alexandru Roman, aflat la acea dată în închisoarea de la Vác (Vaț), cât şi Ion Poruţiu, redactorul-şef interim, care îi suplinea absența, duceau o campanie îndârjită împotriva abuzurilor dualismului austro-ungar faţă de români. Politica ziarului nu putea fi trecută cu vederea de către autorități, astfel că, până la acea dată, „Federațiunea” se confruntase cu nu mai puțin de șapte procese de presă, dar și cu alte câteva citații pentru audieri.

Așa că nu mai constituia nicio surpriză faptul că, după mai bine de cinci luni de la publicarea articolelor, la 26 octombrie 1870, redactorul-șef interim Ion Poruțiu este citat din nou de către Tuschner, judecător de instrucţie în afacerile de presă pentru districtul Pesta: „Nr. 374/1870. Directorul cauzelor regești, ca procuror general în afacerile de presă, plângându-se înaintea mea din cauza delictului de presă cuprins în articolul „Echilibrul” publicat în numerele 38 și 39 ale ziarului „Federațiunea” din 1870: te invit, Domnule Redactor, ca, pentru a fi ascultat, să binevoiești a te înfățișa, sub greutatea consecințelor legale, în localitatea mea oficială (Pesta, Strada Kerepes, Nr. 65), la 26 octombrie 1870, la orele 9,30 antemeridian. Pesta, 20 octombrie 1870. Tuschner, m. p., jude de instrucțiune în afacerile de presă pentru districtul de Pesta. Domnului Ionu Poruțiu, redactor răspunzător al ziarului periodic „Federațiunea”, în Pesta”.

De această dată, sub pretextul că „criticile din articole atacă bazele constituționale ale Imperiului Austro-Ungar”, judecătorul de instrucţie cerea deschiderea unor anchete în legătură cu articolul „Echilibrul” și trimiterea în judecată a autorului său. În pofida amenințărilor la care a fost supus, Ioan Poruțiu a refuzat să divulge cine se ascundea sub pseudonimul „Varro”, astfel că, neputând duce la identificarea acestuia, investigațiile judecătorului Tuschner se prelungesc.

Cum în derularea procesului intervin incidente procedurale, Mihai Eminescu, tânărul student de numai 20 de ani de la Viena, îi cere lui Ion Poruțiu să treacă răspunderea asupra sa pentru articolul incriminat. Ca urmare, „procesele de presă ale ziarului „Federaţiunea”, scria „Familia” în nr. 44 din 1/13 noiembrie 1870, se vor pertrecta în 29 noiembrie şi 7 decemvre, la Curtea juraţilor din Pesta. În urma celui din urmă proces, intentat pentru articolul „Echilibrul”, a intervenit un incident nou, rugîndu-se autorul aceluia de d-l Poruţiu a-i spune numele la judecătoriul de instrucţiune. Aşa dară acest proces se va intenta de-a dreptul în contra autorului. Precum aflăm, autorul e junele poet şi colaborator al nostru, d-l Mihaiu Eminescu”.

Totodată, Iosif Vulcan propagă în gazeta sa incriminarea şi acuzele făcute de justiţia ungară ziarului „Federaţiunea”, aceasta atât din solidaritate cu conducătorii respectivului ziar, cât şi din solidaritate cu tânărul Eminescu. Iar mesajul transmis de acesta prin Poșta redacției („Familia”, nr. 49 din 6/18 decembrie 1870, „Viena. D-lui M. E. Primitu-ai scrisoarea noastră? Așteptăm cu nerăbdare respunsul cerut”), ne îndreptățește să afirmăm că Iosif Vulcan îi ceruse lămuriri în legătură cu procesul în cauză.

După câte se pare, procesul de presă intentat (primul de acest fel) se baza pe interogatoriul luat lui Mihai Eminescu la Budapesta, unde acesta ar fi putut face un drum înainte de 11 februarie 1871. Dată la care, fiind la Viena, i se adresa lui Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare”, descriindu-i situația în care se afla: „În articolul «Echilibrul» publicat în «Federaţiunea» (Nr. 38 şi 39, mai 1870) am susţinut autonomia Trasilvaniei, fărămarea dualismului, a unei forme ce contrazice natura obiectivă a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de a-şi determina viaţa prin legi şi de a avea un propriu orgen pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă (ocazia) procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune (…)“.

„Mă veţi ierta, dacă nu v-am răspuns la stimata d-voastră epistolă – se scuza poetul pentru întîrzierea răspunsului la scrisoarea redactorului revistei ieşene -; dar cauzele care m-au oprit, au fost cea mai mare parte independente de mine. La sosirea epistolei d-voastră, eu nu am fost aici; cînd m-am întors însă, nu eraţi d-vostră în Iaşi; ș-aşa s-a prelungit tăcerea mea până acuma. Apoi am avut şi supărări care de care mai minunate; pro primo: un proces de presă, al cărui capăt nu sînt încă în stare de a-l prevedea”.

Din nefericire, documente referitoare la desfăşurarea procesului demarat de autoritățile de la Pesta împotriva autorului „Echilibrului” lipsesc sau nu au fost găsite încă. Nici chiar cercetările asidue efectuate de eminescologii Victor Crăciun și Nae Georgescu, inclusiv în arhivele de la Budapesta și Viena, nu s-au materializat prin identificarea unor documente care să facă lumină în procesul intentat tânărului poet.

Tărăgănarea acestuia a dus, în cele din urmă, la prescrierea faptelor. Se pare că dosarul a fost închis fără să se pronunţe o sentinţă şi, poate, chiar fără să se judece procesul în cauză, oficialităţile evitând să facă prea mult tărăboi, la care s-ar fi putut ralia şi alţi publicişti ai naţionalităţilor nemulţumite din imperiu.

Astfel, Mihai Eminescu a scăpat de condamnare ca prin urechile acului, dar punerea sub acuzare și deschiderea acțiunii judiciare a avut consecințe asupra activității sale publicistice imediate. Un al patrulea articol, „Educațiune și cultură”, destinat tot „Federațiunii”, nu-l mai poate publica și va rămâne în manuscris. La fel ca și seria de „Articoli nepoliticoși. Proza politică. Proza limbistică”, în care își propusese să realizeze o suită de articole pe teme politice. Ceea ce nu-l va împiedica, însă, mai ales în perioada „Timpului”, să se arate în toată splendoarea creației sale jurnalistice, cu nimic mai prejos decât cea literară.

Nu putem încheia înainte de a încerca să răspundem la două întrebări care se desprind din cuprinsul articolului: la ce roman se referea Ion Poruțiu atunci când îi răspunde prima dată lui „Varro”, pe care îl știa încă de la primele corespondențe că se numește Mihai Eminescu și de ce a ales acesta să-și publice articolele în „Federațiunea” bihoreanului Alexandru Roman?

Încă din 1868, în timpul peregrinărilor sale prin țară, tânărul Eminescu se arăta preocupat de scrierea unui roman social, bazat pe „impresiuni nemijlocite” din contactul cu Bucureștii acelor ani, precum și pe un episod din revoluția de la 1848, povestit lui de un student transilvănean. Așa cum îi mărturisea lui Iacob Negruzzi, în 1871, romanul urma să se intituleze „Naturi catilinare”. Mai târziu, însă, Eminescu a renunțat la acest titlu și l-a intitulat „Geniu pustiu”. Așadar, romanul pe care Ion Poruțiu plănuia să îl publice în paginile „Federațiunii” nu putea fi altul decât „Geniu pustiu”, dar care, din varii motive, va vedea lumina tiparului abia în 1904, la Editura Minerva, sub îngrijirea profesorului Ion Scurtu.

Cât privește alegerea „Federațiunii” pentru publicarea celor trei articole, răspunsul pare să nu fie greu de intuit. Mihai Eminescu debutase publicistic la începutul anului 1870, cu articolul „O scriere critică”, apărut în rubrica „Foișiora”, găzduită de această dată de revista „Albina” de la Pesta (numerele 3 și 4 din 7/19 şi, respectiv, 9/21 din ianuarie 1870). În aceeași lună, revista „Familia” nr. 3 din 18/30 ianuarie 1870, îi publică articolul „Repertoriul nostru teatral”, cu care Eminescu intervine în disputa dintre „bătrânii şi tinerii” anilor 1869-1870. Primii susţineau înfiinţarea unei Academii Române de Drepturi, în timp ce tinerii duceau o campanie de presă în favoarea înfiinţării unui Teatru Naţional pentru românii din Imperiul austro-ungar.

Cu aproape patru ani în urmă, Mihai Eminescu debutase în „Familia” lui Iosif Vulcan, revistă care, mai apoi, i-a publicat și alte poezii, trimise atât din țară, cât și din locurile pe unde a încercat să-și desăvârșească studiile (Cernăuți, Viena), traducerea nuvelei „Lanţul de aur” de Onikel Adam, dar și articolul susmenționat. Cum știa că „Familia” nu face politică, revista lui Vulcan rămânând consecventă promisiunilor făcute de acesta încă de la înființare, cum că „politica cea mai bună este politica culturală„, Eminescu s-a adresat „Federațiunii” bihoreanului Alexandru Roman, o altă publicație de limba română care apărea tot la Pesta.

„Federaţiunea” era, ca şi adolescentul Eminescu, o adversară deschisă a dualismului și, totodată, o opozantă a politicii pe care ungurii şi austriecii o aplicau faţă de minorităţile din imperiu de mai bine de patru ani. Eminescu o cunoștea destul de bine și avea o părere foarte bună despre acest ziar, fapt consemnat în manuscrisul nr. 2291, f. 55, v, și 56, de la Biblioteca Academiei, intitulat „Despre presa românească”, în care înscrie „Federațiunea” între ziarele „inteligente și de bună credință”.

Ca atare, era firesc ca acesta să-și trimită articolele de la Viena spre a fi publicate în „Federațiunea”, deși, așa cum am arătat mai sus, publicarea lor nu a fost lipsită de riscuri pentru Ion Poruțiu, redactorul responsabil al ziarului. Redactor care, cu toate acestea, le-a acordat o atenție deosebită și le-a publicat ca articole de fond. Ba, mai mult, l-a și încurajat pe autor, solicitându-i să-i trimită spre publicare romanul promis, demers rămas până la urmă nefinalizat.

Bibliografie:

1. Agache, Catinca – Mihai Eminescu și idealul național de Unire, în Revista Limba Română, Nr. 1-2, anul XXVIII, Chișinău, 2018
2. Grigorie, Toma – Eminescu-publicistica politică, în Revista România Literară, nr. 12, București, 2019
3. Dulciu, Dan Toma – Eminescu și legăturile sale cu Colegiul Sf. Barbara din Viena (Collegium Graeca-Catholicum ad Sanctum Barbaram), Viena, 2017
4. Eminescu, Mihai – Opere, vol. XVI, Corespondență, Ed. Academiei R.S. România, București, 1989
5. Hodoș, Nerva, Ionescu, Alexandru Sadi – Publicațiunile periodice românești, Tom I, Librăriile Socec&Comp și C. Sfetea, București, 1913
6. Neamțu, Gelu – Alexandru Roman, marele fiu al Bihorului (1826-1897), Fundația Culturală „Cele Trei Crișuri”, Oradea, 1995
7. Neș, Teodor – Oameni din Bihor 1848-1918, Tipografia Diecezană, Oradea, 1937
8. *** – Colecția ziarului „Federațiunea” (1868-1876), Biblioteca digitală BCU Cluj (http://dspace.bcucluj.ro/).