Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mihai Eminescu la Ipoteşti: antum şi postum, în viziunea lui I.D. Marin

prodanDPrimit pentru poublicare: 05 dec.2015
Autor: Prof. Dr. Dan  PRODAN, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Imagini ataşate: foto, 2009, As. Grepit (Doru Ştefănescu)
Publicat: 05 dec.2015

 

Mihai Eminescu la Ipoteşti:

antum şi postum, în viziunea lui I.D.  Marin

 

Înzestrat cu darul cercetării răbdătoare, acribice în arhive, biblioteci, muzee, dotat cu talentul scrisului molcom, liniştit, Ioan D Marin [1024x768]curgător, dar convingător, cu o ironie sănătoasă, ţărănească, gen Ion Creangă, Ion Dumitru Marin a reluat tema generoasă a prezenţei lui Mihai Eminescu la Ipoteşti, în centrul universului său rustic real – faptic şi poetic – imaginativ, antum şi postum, a elaborat două contribuţii de eminescologie, care au, la rândul lor, propriile istorii punctuale: Eminescu la
Ipoteşti
, ediţia I, 1979, 240 p., cu „ediţia a doua definitivă”, 2015, 290 p., Editura Junimea, Iaşi; La Ipoteşti, pentru Eminescu, Editura Agata, Botoşani, 2005, 167 p. Ambele cărţi au făcut vâlvă şi au generat atitudini pro şi contra faţă de subiectul generos ştiinţific şi / sau faţă de autor, eminescolog din satul Stânceşti, com. Mihai Eminescu, jud. Botoşani.

Agata-LuceafarAceste consideraţii ale mele sunt formulate cu ocazia apariţiei „ediţiei a doua definitivă”, 2015, a cărţii Eminescu la Ipoteşti, proiect asumat şi finalizat de către Editura Junimea din Iaşi, fără actualizările şi augmentările implicite presupuse de o reeditare la 36 de ani după ediţia I. De asemenea, cu ocazia Manifestărilor Naţionale Mihai Eminescu din ianuarie 2016, şi de la Botoşani – Ipoteşti. Ediţia a II-a cuprinde: I. Introducere (pp. 5 – 43); II. Vasile Iuraşcu şi soţia sa Paraschiva (pp. 45 – 83); III. Gheorghe Eminovici şi soţia sa Raluca (pp. 85 – 115); IV. Eminescu la Ipoteşti (pp. 117 – 276); Indice de nume (selectiv) – (pp. 277 – 284); Catalogul Colecţiilor „Eminesciana”, Editura Junimea, seriile I – IV, pp. 286 – 290.

Având ca motto truismul formulat de Goethe: „Unui adevăr nou, nimic nu-i este mai dăunător decât o eroare veche”, I.D. Marin a precizat de la început: ”Prezentul studiu, bazat pe multe documente inedite, caută să corecteze, în fiecare capitol care urmează, afirmaţiile eronate (…), mai adăugând şi câteva capitole, încă necercetate documentar până astăzi: Cum a înţeles posteritatea să cinstească memoria lui Eminescu la Ipoteşti; Vizitatori din ţară şi din străinătate la Ipoteşti şi încheind cu Câteva propuneri documentare, cu privire la casa memorială de la Ipoteşti, atenansa, pădurea, lunca, lacul şi biserica cea nouă” (subl. I.D.M. – p. 8). Din varii motive, capitolele noi, subliniate de autor, au format cartea a II-a a studiului, intitulată La Ipoteşti, pentru Eminescu, apărută abia în 2005. Astfel, realizând o analiză realistă, îndrăzneaţă, interdisciplinară, nepărtinitoare, coroborând informaţii din diverse izvoare istoriEminescu la Ipotesti [1024x768]ce, autorul a formulat ipoteze de lucru cu un mare grad de veridicitate, care devin elementele de originalitate indiscutabilă ale celor două cărţi enumerate anterior. Despre „locul şi data naşterii poetului”, I.D. Marin a precizat că Mihai Eminovici s-a născut la Botoşani, în casa tatălui său Gheorghe Eminovici, de lângă Biserica Uspenia, la 20 decembrie (Sf. Ignat) 1849, a fost înregistrat în mitrica amintitei biserici ca născut la 15 ianuarie 1850 şi botezat creştineşte şase zile mai târziu, la 21 ianuarie 1850. Autorul a explicat logic, documentat, diferenţa cronologică dintre cele două datări (pp. 8 – 21). Copilul Mihai şi-a petrecut copilăria lipsită de griji într-un cadru natural romantic, idilic, curat, neviciat, în satul Ipoteşti, la 8 km. de Botoşani, orizont rustic (codrul, lacul, lunca, păşunea, Stânca stearpă, izvorul, copacii, stâna, „teiul sfânt”, Dealul Crucii etc., fixate topografic cu exactitate de către autor) care va avea o influenţă fundamentală asupra creaţiilor literare circumscrise temelor eminesciene: natura şi iubirea. „La Ipoteşti a răsărit Luceafărul Poeziei Româneşti” – a concluzionat  I.D. Marin (pp. 21 – 24).

Prima iubire, adolescentină, a tânărului Eminovici s-a consumat ardent în vara – toamna –  iarna anului 1863 până la moartea fetei şi înmormântarea ei, la 20 ianuarie 1864. Iubita moartă prematur s-a numit Casandra lui Gheorghe Alupului şi era o fată orfană din Ipoteşti. Primele manuscrise eminesciene provin din 1865 şi sunt variante ale poeziilor de dragoste adresatre postum Casandrei, nominalizată direct sau amintită cu alt prenume (pp. 24 – 26). De asemenea, autorul a semnalizat şi a corectat erorile informaţionale şi de interpretare ale unor autori, pretinşi eminescologi, referitoare la problemele enumerate anterior (pp. 26 – 43).

Pentru a marca copilăria şi revenirile succesive ale lui Eminescu la Ipoteşti este necesar, a precizat I.D. Marin, să fie studiate rădăcinile familiei Eminovici Gheorghe şi Raluca. În consecinţă, autorul a studiat întâi familia mamei Marelui Poet (Vasile Iuraşcu şi soţia sa Paraschiva, pp. 45 – 83), ulterior familia tatălui acestuia şi cea întemeiată de însuşi căminarul de la Ipoteşti (Gheorghe Eminovici şi soţia sa Raluca, pp. 85 – 115). Astfel, Mihai Eminovici / Eminescu a fost nepotul matern al lui Vasile Iuraşcu, ajuns stolnic prin 1825, şi al soţiei sale Paraschiva Donţu – Iuraşcu, bunicul matern (originar din Bucovina) fiind administrator al moşiei Joldeşti (pe valea Siretului), proprietatea boierului Iordache Balş (poreclit Bălşucă) – (p. 55). A treia fată a familiei Iuraşcu, Raluca, născută în 1816, a fost mama biologică a Marelui Poet ipoteştean. A fost posibil ca Raluca să fi urmat clasele primare la şcoala boierului Alecu Balş de pe moşia Dumbrăveni (pp. 78 – 79).

Familia din partea tatălui, Eminovici, a fost originară tot din Bucovina, Petre Eminovici, atestat documentar în 1736, fiind un înaintaş cert al marelui poet. „Gheorghe Eminovici (…), un om drept şi dârz care, în luptă cu viaţa, a cunoscut unele succese, dar şi dese înfrângeri. Fiu de ţărani (…), tânărul Iminovici, fiul dascălului Vasile din Călineştii lui Cuparencu, numai cu o mână de învăţătură, dar şi cu un car de minte, căpătată la şcoala vieţii, şi-a făcut  ucenicia de scriitoraş pe la diferiţi moşieri din apropiere, până ce, fugit peste graniţă, s-a stabilit în cancelaria marelui boier Costache Balş de la Dumbrăveni” (pp. 87 – 88). Gh. Eminovici a urcat pe scara socială – profesională – a rangurilor boiereşti, devenind sluger (în 1837) şi, ulterior, căminar (în 1841), prin cumpărarea cu bani a amintitelor demnităţi boiereşti de la coruptul domnitor moldovean Mihail Sturza. Între timp, tânărul sluger ambiţios s-a căsătorit cu Raluca, ştiitoare de carte, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu, la 26 iunie 1840 (pp. 88 – 89). Pornind de la aceste realităţi şi poziţii sociale „cu dregătorii cumpărate”, copiii familiei Gh. – Raluca Eminovici s-au mândrit cu originea mic – boierească rurală a părinţilor şi bunicilor lor.

Administrator de moşie, „stăpânit de ambiţii ascunse” (p. 90), Gh. Eminovici a adăugat unele proprietăţi titlului de căminar: în 1842 „a cumpărat, la mezat, nişte case pentru dugheană, cu un loc împrejur şi acareturi, lângă Biserica Uspenia din Botoşani” (p. 91). La 11 martie 1848 ambiţiosul căminar a mai cumpărat două părţi ale moşiei Ipoteşti, foste ale Eufrosinei Petrino, unde noul proprietar s-a mutat cu familia la mijlocul lunii aprilie 1848. Casele din Botoşani, de lângă Biserica Uspenia, au fost închiriate doctorului Alecu Jianu între 23 aprilie – 26 octombrie („de la Sfântul Gheorghe până la Sfântul Dumitru”) 1848 (p. 97). În perioada noiembrie 1848 – aprilie 1851 fam. Eminovici a locuit în casele sale de lângă Biserica Uspenia (pp. 106 – 109). La 2 ianuarie 1855 Gh. Eminovici a vândut casele, acareturile şi locul de lângă Biserica Uspenia, cu 1.050 de galbeni, cu o parte din sumă rezolvând problemele financiare, încă nesoluţionate, ale moşiei Ipoteşti, care a rămas, astfel, în stăpânirea fam. Eminovici (p. 110). Casa nouă de la Ipoteşti s-a construit începând cu anul 1855, cu mari greutăţi financiare, prin 1859 încă mai era de lucrat la ea, ca să fie locuibilă în condiţii minime de confort rural mic – boieresc (p. 112).

Analizele, concluziile şi capitolele anterioare au pregătit astfel capitolul IV, cu titlul identic cu cel al cărţii: Eminescu la Ipoteşti, în care I.D. Marin a prezentat legătura dintre Marele Poet şi satul experienţelor sale romantice rustice, în perioada iarna 1854 – iunie 1889, conexiuni sufleteşti manifestate prin: locuire concretă la Ipoteşti, în copilărie şi adolescenţă; vizite periodice la Ipoteşti, la maturitate; corespondenţă cu membrii familiei, rămaşi la moşie ori răspândiţi prin ţară sau prin Europa, despre satul familiei. „Adus din oraş [Botoşani], Mihai a trăit la Ipoteşti o viaţă de sat, ca orice copil de ţară. Casa cea nouă, făcută cu greu de Eminovici, nu cuprindea şi o cameră aparte, pentru băieţi. Ea avea numai un salon, care tot timpul era ţinut de curat, apoi o cameră a părinţilor şi o cameră anume pentru fete. Mai era în ogradă o casă lungă, de 15 metri, cu faţa spre biserică. În acea casă [atenansa – compl. DP] era o cameră specială a băieţilor, apoi – la mijloc – o cameră care servea de cancelarie, pentru diferite socoteli cu sătenii, iar în continuare bucătăria, cu fântâna alături”, a precizat autorul (p. 119). Până în august 1858 copilul Mihai a colindat prin împrejurimile satului, prin natura ipoteşteană, care va deveni o temă poetică importantă a creaţiei poetice eminesciane; de asemenea, a pregătit „în particular” materia claselor I şi a II-a, sub supravegherea mamei sale Raluca, ştiutoare de carte (p. 127). În perioada 1858 – 1863 a urmat clasele III – IV primare şi I – II gimnaziale (cu repetenţii!) la Cernăuţi. În anul şcolar 1863 – 1864 elevul Mihai Eminovici a stat acasă la Ipoteşti. Începând cu aprilie 1864, adolescentul Eminovici a început o lungă călătorie prin teritoriile româneşti şi prin Europa în căutarea proprie-i identităţi educaţionale, profesionale, universitare, spirituale – sufleteşti, creative poetice – literare – gazetăreşti etc., care călătorie iniţiatică, continuă, îl va îndepărta tot mai mult de Ipoteşti şi de familia sa, fără ca punţile fundamentale către Satul său să fie rupte vreodată.

Astfel, studentul Eminescu a revenit la Ipoteşti în perioada aprilie – octombrie 1872; în ianuarie – februarie 1876, la declanşarea bolii grave (cancer) a mamei sale (p. 201), la înmormântarea mamei, „dulce mamă”, la 15 august 1876, când a revăzut, inevitabil, şi mormântul Casandrei, prima iubire din adolescenţă (pp. 202 – 203); apoi, în iunie 1883, când Marele Poet şi ziarist a revăzut satul copilăriei – adolescenţei sale pentru ultima oară în viaţă (p. 231). Între timp, la 10 februarie 1878, moşia Ipoteşti a lui Gh. Eminovici a fost vândută silit şi a intrat în proprietatea lui Cristea Marinovici din Botoşani, dar fostul proprietar a devenit administratorul Ipoteştiului, cu drept de locuire în clădirile pe care el însuşi le zidise (pp. 214 – 217). „După vânzarea Ipoteştiului, a opinat I.D. Marin, poetul s-a simţit ca un pom dezrădăcinat. Toate legăturile sale, văzute şi nevăzute, le-a simţit rupte în mod nemilos. De fiecare dată când revenea la Ipoteşti, se credea un străin, obligat parcă să-şi ceată voie pentru a mai călca pe acolo. (…) Nici locul de mormânt nu mai spera să-l capete la Ipoteşti” (p. 217).

Prima iubire adolescentină, ipoteşteană, a lui Eminescu, Casandra lui Gheorghe Alupului, moartă prematur în ianuarie 1864, a fost muza şi destinaţia poeziilor de dragoste scrise de poet până în toamna anului 1876, după care, treptat, inspiratoarea a devenit Veronica Micle (pp. 203 – 213). De asemenea, a crezut I.D. Marin, personajul fata de împărat din Luceafărul ar fi fost inspirat de Casandra (p. 227).

După moartea bătrânului Gh. Eminovici (8 ianuarie 1884), Henrieta Eminovici, sora cea mai apropiată sufleteşte marelui poet, a fost nevoită să părăsească casele de la Ipoteşti (aprilie 1884) şi să locuiască cu chirie la Botoşani, unde l-a găzduit şi l-a îngrijit pe fratele său genial Mihai, căzut, din iunie 1883, în ireversibila şi definitiva întunecare a minţii (aprilie – iulie 1887, septembrie 1887 – aprilie 1888). În perioada botoşăneană a şederii şi bolii sale mintale, Eminescu nu a mai fost niciodată la Ipoteşti. Din partea Consiliului Judeţean Botoşani, Eminescu nu a primit nici un ajutor financiar pentru întreţinere, chirie, tratarea afecţiunii sale. Sume de bani a primit doar din partea unor particulari filantropi sau de la asociaţii culturale / trupe de teatru caritabile (pp. 241 – 259).
٭
Prezenţa postumă a lui Mihai Eminescu la Ipoteşti, un fel de icoană literară în satul copilăriei, adolescenţei şi maturităţii sale, cu care a avut legături directe, organice, sufleteşti, între 1855 – 1883, a fost studiată şi prezentată de I.D. Marin în
următoarea sa carte, publicată
postum: La Ipoteşti, pentru Eminescu, Editura Agata, Botoşani, 2005, 169 p., cu implicarea directă, ştiinţifică – financiară a nepoatei eminescologului de la Stânceşti, Cătălina Laşcu (- Antonesei) şi a directorului Editurii Agata, Ion Istrate. „Cu studiul de faţă, a precizat autorul, ne aflăm tot la Ipoteşti, ca să cunoaştem, documentat, evenimentele petrecute după moartea poetului şi mai ales să cunoaştem ce s-a făcut la Ipoteşti şi ce ar mai trebui de făcut, în semn de cinstire a memoriei Marelui Poet” (p. 5). Lucrarea a fost structurată în patru capitole, cu respectivele trimiteri documentare, prefaţate cu Câteva cuvinte introductive (pp. 5 – 9).

În primul capitol, Scurtă privire istorică asupra moşiei Ipoteşti (pp. 11 – 50), I.D. Marin a prezentat informaţii istorice, bazate pe surse documentare, referitoare la evoluţia istorică a satului şi moşiei Ipoteşti (sec. XV – 1890), numite iniţial Diacouţi (satul cu oamenii Diacului). Continuarea drumului / destinului moşiei Ipoteşti, de la vânzarea silită la care a fost obligat bătrânul Gheorghe Eminovici, la 10 februarie 1878, până în 1945, a fost urmărită în cap. II, principal al cărţii: La Ipoteşti, pentru Eminescu (pp. 51 – 121). Autorul a analizat degradarea / distrugerea iremediabilă a inventarului imobil al moşiei: casa principală, atenansa, alte construcţii civile, biserica de lemn etc., datorită indiferenţei şi obtuzităţii crase a proprietarilor / administratorilor proprietăţii din perioada 1878 – 1945, urmărind în paralel şi iniţiativele locale, judeţene, regionale sau naţionale pentru strângerea de fonduri atât de necesare reparării / rezidirii construcţiilor părăginite, ridicării unei şcoli şi a unei biserici de cărămidă la Ipoteşti, în cadrul recuperării memoriei şi a genialităţii Marelui Poet.

Vizitatorii români şi străini la Ipoteşti (cap. III, pp. 122 – 134) au notat în Cărţile de Aur ale Casei Memoriale „Mihai Eminescu” – Ipoteşti impresiile favorabile despre cele văzute, dar şi sugestii pentru îmbogăţirea / diversificarea ofertei muzeistice de la Ipoteşti. Ce trebuie să vedem la Ipoteşti (cap. IV, pp. 135 – 168) este provocarea pe care eminescologul I.D. Marin a lansat-o în 1981 instituţiilor culturale – ştiinţifice – educative şi autorităţilor locale, judeţene, zonale, naţionale pentru a recrea cât mai fidel temporal şi cât mai complet material Epoca Eminescu la Ipoteşti sau Eminescu postum la Ipoteşti ori Eminescu după Eminescu la Ipoteşti (expresiile îmi aparţin!): Casa Memorială cât mai aproape de forma originală, cu mobilier de epocă; Atenansa (reconstruită după planul original, cu dotările materiale iniţiale); scrisorile Marelui Poet către familia sa de la Ipoteşti; biblioteca cu cărţile familiei / ale lui Eminescu, cu Ex libris meis şi semnatura proprie ale acestuia; câteva manuscrise originale; biserica veche şi clopotniţa de lemn; biserica nouă de cărămidă; codrul, lunca, Stânca stearpă, observatorul, lacul cu nuferi, izvorul etc. (toate marcate cu texte explicative, încadrate într-un traseu turistic eminescian ipoteştean). „Toate aceste propuneri, a îndemnat I.D. Marin, se cer trecute în fapt, nu pentru a-i crea glorie lui Eminescu. Gloria şi nemurirea şi le-a creat El singur. Noi, din partea noastră, trebuie să dăm dovadă că-i acordăm respectul pe care îl merită” (p. 166). În anii următori, o parte din propunerile realiste şi motivate, obiective şi necesare, ale lui I.D. Marin au fost materializate, total sau parţial, prin Proiectul Complexului Mihai Eminescu – Ipoteşti. Dar mai este de lucru…
٭
Cele două cărţi ale eminescologului I.D. Marin din Stânceşti au prezentat, după apariţia lor, informaţii inedite / edite, dar analizate şi interpretate într-un context geo – istoric eminescian cu un orizont extins, şi ipoteze / certitudini îndrăzneţe, confirmate de cercetările eminescologice ulterioare. Îndrăzneala, realismul şi noutatea încheierilor autorului, din cărţile sale, în special din prima dintre ele, stilul sarcastic de exprimare la adresa unor autori cu pretenţii eminescologice, dar care persistau, obsedant, „în greşeli” (expresia lui I.D. Marin), au deranjat, au indispus pe unii eminescologi „cu ştaif” vizaţi, de la Bucureşti şi de la Iaşi, care au abordat „universul şi fenomenul Eminescu la Ipoteşti” din acele oraşe, scriind de la distanţă, ignorând sau minimalizând rolul Ipoteştiului / Botoşaniului.  I.D. Marin a avut inspiraţia, inteligenţa, răbdarea, calităţile şi calificarea ştiinţifice – metodice de a-l aborda pe Eminescu la Ipoteşti, antum şi postum, chiar de la Ipoteşti – Botoşani, corelând realist, subtil, evenimente din viaţa Marelui Poet în satul său cu diferite versuri / expresii / texte specifice din creaţia literară / jurnalistică ale acestuia. I.D. Marin a locuit el însuşi la Stânceşti, sat aflat „la o aruncătură de băţ” de Ipoteşti (la 4 km.), cum a declarat, poetic, de multe ori, eu însumi auzindu-i acea expresie lămuritoare.
٭
Aspectul tehnic – editorial al celor două cărţi, ediţiile din 2015 şi 2005, este perfectibil; ar mai fi trebuit: Prefaţă, semnată de un profesor universitar eminescolog; introducerea titlurilor subcapitolelor din cuprinsul general al cărţii; notele ştiinţifice la subsolul paginii, pentru rapida şi comoda utilizare a cărţii; indice general complet; bibliografie (selectivă) a subiectului analizat; difuzare adecvată la nivel naţional; lansări publice în oraşele „eminesciene” ale României; unele fotografii lămuritoare, complementare temei cărţii; eliminarea greşelilor puerile de tehnoredactare, datorate necorectării / corectării superficiale a textului final „bun de tipar” şi a grabei cu care au fost editate cărţile.
٭
Dacă până acum am prezentat cărţile autorului I.D. Marin, trebuie să ofer şi informaţii inedite / edite, dar puţin cunoscute Agata-IDMarin
şi utilizate, despre
autorul cărţilor recenzate în paragrafele anterioare. Cătălina Laşcu (- Antonesei) a realizat şi a publicat în 2005, pe coperta IV a cărţii La Ipoteşti, pentru Eminescu, o biografie a bunicului său, I.D. Marin. Această sumară biografie, alături de alte surse, a stat la baza întocmirii medalionului Marin, Ion Dumitru, realizat de Silvia Lazarovici în monografia sa Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic, ediţia I, Editura Agata, Botoşani, 2013, pp. 315 – 317; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Agata, Botoşani, 2015, pp. 344 – 346, cele mai accesibile pentru doritorii de informare. Cele două cărţi ale lui I.D. Marin sunt accesibile, la Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu – Botoşani, cititorilor de contribuţii ştiinţifice eminescologice. Fiica şi ginerele eminescologului de la Stânceşti, ing. Svetlana (Marin -) Laşcu şi ing. d-r Ioan Laşcu, mi-au oferit cu generozitate informaţii biografice inedite despre  I.D. Marin, pe care noutăţi le voi folosi, cu aprobarea expresă a rudelor anterior amintite, în rândurile următoare. Astfel, I.D. Marin s-a născut, în realitate, la 26 decembrie 1911, în a doua zi de Crăciun (Soborul Maicii Domnului),  la Stânceşti şi, datorită Sfintelor Sărbători şi a euforiei naşterii primului copil, şi băiat pe deasupra, tatăl său s-a prezentat la Primărie pentru a declara naşterea lui Ioan abia pe 31 decembrie 1911, când Registrul de stare civilă pe anul 1911 era deja închis. În consecinţă, a fost înregistrat ca primul născut pe 1912, pe 3 ianuarie. Pruncul a fost botezat şi a primit prenumele Ioan, în cinstea celui mai apropiat, calendaristic, sfânt creştin: Sf. Proroc Ioan Botezătorul, sărbătorit anual la 7 ianuarie. A fost primul dintre cei 11 copii (dintre care au trăit doar 5 băieţi: Ioan, Toader, Constantin, Gheorghe, Petru) ai familiei Dumitru şi Marghioala Marin, agricultori mijlocaşi.

Subliniez aici o asemănare, păstrând cuvenitele proporţii temporalo – valorico – profesionale, între venirea pe lume a lui Mihai Eminovici şi a lui Ioan D. Marin. Amândoi s-au născut în a doua jumătate a lunii decembrie (Mihai pe 20, Ioan pe 26) în localităţi foarte apropiate (Botoşani, respectiv Stânceşti) şi au fost înregistraţi ca nou-născuţi, datorită Sfintelor Sărbători ale Crăciunului (Naşterii lui Isus Hristos), bucuriei naşterii unui (alt) băiat, urmăririi evoluţiei stării de sănătate a micuţului, atitudinii părinţilor faţă de actele de stare civilă, statutului juridico – contabil al acestora etc. în ianuarie anul următor: Mihai la 15 ianuarie, Ioan pe 3 ianuarie. Această similitudine, peste ani, ne poate ajuta să înţelegem mai bine dorinţa şi insistenţa cu care Ioan D. Marin a cercetat şi a identificat data şi locul reale, adevărate ale naşterii Marelui Poet. I.D. Marin a fost vrăjit benefic de personalitatea lui Mihai Eminescu!

Ioan D. Marin a urmat şcoala primară în satul natal, după care, fire plăpândă fiind, semănând părintelui său, tatăl Dumitru a încercat să-l angajeze ucenic la un croitor, dar a fost respins pentru că nu a putut să ţină foarfecele decât cu mâna stângă. Ca urmare, cu mari sacrificii materiale din partea familiei, susţinut mai ales de mama Marghioala, a urmat cursurile Şcolii Normale „Mihai Eminescu” – Botoşani, pe care a absolvit-o în 1930, devenind învăţător. Directorul acestei instituţii, prof. Tiberiu Crudu, i-a remarcat calităţile pedagogico – literare, descriindu-l ca fiind un moldovean isteţ şi mucalit, hărăzit cu darul scrisului; se va ridica rapid profesional, dacă va fi mai dârz şi mai puţin visător; dar trebuie să înveţe continuu şi să fie la curent cu toate noutăţile care-i pot ajuta talentul nativ de educator şi de cercetător.

După absolvirea Şcolii Normale din Botoşani, a încercat să se încadreze în sistemul de învăţământ. Dar lipsa posturilor libere de învăţători l-a silit să accepte orice variantă de angajare, chiar şi postul de curier la Prefectura Jud. Botoşani, vacant la un moment dat; dar a fost respins, fiind considerat „prea pregătit” pentru acea funcţie inferioară. Ulterior, a dat diferenţe pentru a fi echivalat cu absolventul de liceu teoretic şi a promovat bacalaureatul „teoretic”, obţind astfel dreptul de a urma învăţământul superior. În consecinţă, în perioada 1935 – 1939 a urmat cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Litere şi Filosofie ale Universităţii „Carol II” din Cernăuţi, obţinând licenţa pentru disciplinele Limba română – Istorie, cu teza: „Samson Bodnărescu – viaţa şi opera sa”, şi licenţa pentru disciplinele Pedagogie – Sociologie – Psihologie, cu teza: „Pedagogia lui Creangă”, publicată la Editura Cugetarea – Georgescu Delafras în 1941 şi republicată în 2011 la Chişinău, în Colecţia Biblioteca „Ion Creangă”, coordonată de acad. Mihai Cimpoi. De subliniat faptul că I.D. Marin a tratat, în cele două teze amintite anterior, subiecte despre doi intelectuali care l-au cunoscut pe Mihai Eminescu!

În perioada 1934 – 1948 a suplinit un post de învăţător în satul Vulpăşeşti, jud. Neamţ, în Universul lui Ion Creangă, apoi a fost numit învăţător în satele Baisa şi Agafton, lângă Botoşani şi lângă Stânceşti, satul de baştină. Între 1948 – 1954 a funcţionat ca profesor de limba română – istorie la Şcoala generală din Suliţa, jud. Botoşani, ulterior s-a transferat la Şcoala generală din Stânceşti, lângă Botoşani şi lângă Ipoteşti, unde a activat ca profesor pentru aceleaşi discipline în intervalul temporal 1954 – 1974 (pensionare). În 1969, prin Ordin al ministrului Învăţământului, a primit titlul de „Profesor evidenţiat”, iar în 1972 a obţinut gradul didactic I cu calificativul maxim, cu lucrarea ştiinţifico – metodică „Curtea domnească de la Botoşani ca loc de popas şi centru militar”, noutate tematică, publicată ulterior. Pensionar fiind, a avut mult timp liber pentru a definitiva cercetările ştiinţifice despre tema sa „de o viaţă”: legăturile complexe ale lui Mihai Eminescu cu satul Ipoteşti, în timpul vieţii şi în eternitate. Rezultatele acelor cercetări au fost cărţile: Eminescu la Ipoteşti (1979; 2015) şi La Ipoteşti, pentru Eminescu (2005), recenzate în paragrafele anterioare. Pentru prima carte, ediţia I, autorul a primit titlul de Laureat al Concursului de critică literară, ediţia a II-a, 1979, din cadrul Festivalului Naţional „Cântarea României”. Profesorul I.D. Marin a fost membru activ al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, filiala Botoşani, participând la activităţile ştiinţifice – de cercetare ale acesteia, efectuând cercetări istorice tematice, comunicate la simpozioane, sesiuni, congrese de istorie, publicate în periodicul / anuarul SŞIR, Studii şi Articole de Istorie. A fost, de asemenea, un colaborator activ al Muzeului Judeţean Botoşani şi al Inspectoratului Şcolar Judeţean Botoşani.

Ca locotenent în rezervă, a fost mobilizat pe frontul anti-sovietic cu Regimentul 8 Roşiori, în perioada 1941 – 1943. La 22 septembrie 1942 a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade, în grad de cavaler şi panglică de „Virtutea Militară”, prin O.Z. nr. 319 / 1942 P.A. După venirea comuniştilor la putere (1948), I.D. Marin şi familia sa au fost urmăriţi şi tracasaţi pentru acea decoraţie militară, întâmpinând mari greutăţi şi oprelişti în dezvoltarea profesională – ştiinţifică şi în exercitarea unor drepturi cetăţeneşti. Personal, I.D. Marin a ascuns atât de bine acea decoraţie militară, fără să spună nimic nici unui membru de familie, încât nu a mai putut fi găsită după 1989. Personalitatea profesorului şi cercetătorului I.D. Marin a fost omagiată de periodicele timpului. Amintesc două exemple. În periodicul botoşănean Clopotul, din 5 august 1972, autorul articolului „Astăzi nu mai există apostolat” a scris despre profesorul sexagenar din Stânceşti că „Nu este un intelectual în accepţia curentă a cuvântului, ci un erudit”. Un alt articol omagial a fost publicat în revista România  Eroică, ianuarie – martie 2009, la rubrica „Veterani din Judeţul Botoşani”. A fost avansat la gradul de căpitan în rezervă.

Ioan D. Marin a murit la 7 octombrie 1986, când nu împlinise încă 75 de ani, fiind înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Bisericii ortodoxe a satului Stânceşti, fiind însoţit pe ultimul drum de cei care l-au cunoscut, au colaborat şi l-au omagiat pe răposat. În octombrie 2016, familia şi cei care l-au cunoscut pe I.D. Marin vor comemora 30 de ani de la trecerea în nefiinţă, la veşnica odihnă, a eminescologului din Stânceşti.

Agata-Ipotesti

 

Agata-Papadopol

 

Agata-LacIpotesti



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …,,Subliniez aici o asemănare, păstrând cuvenitele proporţii temporalo – valorico – profesionale, între venirea pe lume a lui Mihai Eminovici şi a lui Ioan D. Marin. Amândoi s-au născut în a doua jumătate a lunii decembrie (Mihai pe 20, Ioan pe 26) în localităţi foarte apropiate (Botoşani, respectiv Stânceşti) şi au fost înregistraţi ca nou-născuţi, datorită Sfintelor Sărbători ale Crăciunului (Naşterii lui Isus Hristos), bucuriei naşterii unui (alt) băiat, urmăririi evoluţiei stării de sănătate a micuţului, atitudinii părinţilor faţă de actele de stare civilă, statutului juridico – contabil al acestora etc. în ianuarie anul următor: Mihai la 15 ianuarie, Ioan pe 3 ianuarie. Această similitudine, peste ani, ne poate ajuta să înţelegem mai bine dorinţa şi insistenţa cu care Ioan D. Marin a cercetat şi a identificat data şi locul reale, adevărate ale naşterii Marelui Poet. I.D. Marin a fost vrăjit benefic de personalitatea lui Mihai Eminescu!”

  2. Aurel Cozma spune:

    Se cuvin mulțumiri d-lui profesor Dan Prodan pentru readucerea în memoria colectivă a numelui și faptelor distinsului dascăl I.D. Marin. Comentez ca unul care l-a avut profesor de literatură și istorie în clasele V-VIII și căruia îi datorez multă recunoștință pentru străduința cu care s-a dedicat pentru ridicarea intelectuală a fiilor saatului. Nu am o evaluare personală foarte bine documentată cu privire la motivele pentru care nu a predat la o școală superioară celei din Stâncești, dar pot spune că, pe vremea sa, erau puțini profesori cu universitate care predau la școlile rurale. Dacă niște comuniști au făcut acest rău, noi cei care i-am fost elevi am beneficiat de amprenta morală și profesională, care a contat mult în dezvoltarea noastră ulterioară. A fost, așa cum îi plăcea să se compare și să se comporte un ”domnu` Trandafir” și folosea la fel de bine ca personajul lui Sadoveanu expresia de dojană ”măi domnule”. Ca să fiu mai concret, din cei 24 de absolvenți ai clasei a VIII-a, de la o școală de țară, fără pregătire suplimentară la obiectele de examen, 8 au mers, cu examen de admitere, la licee teoretice, pedagogic și sanitar. Revenind la tema în discuție, închei cu afirmația că, domnul profesor I.D.Marin avea mult mai multe materiale documentate,care din motive mai mult sau mai puțin întemeiate, așa cum se menționează în cea de-a doua lucrare, nu au trecut de ”furcile caudine” ale editurilor.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5