Primit pentru publicare: 06 nov. 2016
Autor: Nicolae IOSUB, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 06 nov. 2016
Republicat: 07 Nov. 2017
Editor: Ion ISTRATE

MIHAI EMINESCU
Primele încercări poetice

Până la vârsta de 8 ani, Mihai Eminescu a locuit la Ipoteşti şi Botoşani, unde, şi-a petrecut copilăria şi a făcut primele două clase primare începând, de timpuriu, să citească din cărţile aflate în biblioteca tatălui său sau din cărţile de rugăciuni de la Mănăstirea Agafton.
Până la această vârstă, Mihai Eminescu reuşeşte să parcurgă primele două clase primare, clasa a I-a şi a II-a, după care pleacă la Cernăuţi, unde se înscrie în clasa a III-a primară la Naţional- Hauptschule. Mihai începe şcoala primară, la vârsta de şase ani, la Pensionul Ferderber din Botoşani, unde au învăţat şi fraţii săi mai mari, începând cu 10 ianuarie 1850, după venirea lor de la Dumbrăveni. Familia Eminovici se stabilise la Botoşani, în casele cumpărate de Raluca Eminovici, pe Calea Naţională nr.179. Mihai face primele două clase primare la Botoşani, în perioada 1856-58, aşa cum făcuseră şi fraţii săi, având nevoie de un act oficial la înscrierea lui în clasa a III-a la Naţional- Hauptschule din Cernăuţi.
În anul 1855, Gh. Eminovici se mută definitiv la Ipoteşti, unde îşi construise casă nouă şi vinde casele din Botoşani. Din acest an, copilăria lui Mihai este legată de Ipoteşti.
În această perioadă Mihai împleteşte timpul de şcoală cu joaca şi hoinăreala prin prejma Ipoteştilor, fiind un copil atras de frumuseţile naturii, de vieţuitoarele pădurii, cu înclinaţie către melancolie, singurătate şi poezie.
Copil sensibil şi inteligent, cu înclinaţii pentru frumos şi natură, el va fi atras de literatură şi în special de poezie, citind cu nesaţ tot ceea ce găsea în biblioteca vastă a tatălui său, în cărţile de religie de la Mănăstirea Agafton, sau din cărţile fraţilor săi mai mari: Şerban, Niculae şi Iorgu. Era preocupat de tainele naturii, prevestea vremea, studia cu o mare curiozitate micile vieţuitoare, pe care le prindea şi le observa cu o curiozitate de copil. Aceste lucruri se vor observa, mai târziu, în poeziile sale despre natură.

În cele două clase primare(a III-a şi a IV-a) şi primele două clase gimnaziale, urmate la Ober Gymnasium de la Cernăuţi, Eminescu este un elev bun, reuşeşte să se distingă la istorie şi limba română, impresionând pe colegi.
Ca privatist la Cernăuţi, Eminescu locuieşte în casa lui Aron Pumnul şi se ocupă de biblioteca acestuia. În aceste 7 luni (octombrie 1865- mai 1866), Eminescu are timp de studii mai serioase, citind tot ce-i plăcea şi-l interesa din biblioteca profesorului său, donând bibliotecii el însuşi zece cărţi.
În cele 7 luni ca privatist, Eminescu are preocupări mai diverse, citeşte mult din biblioteca lui Pumnul, urmăreşte spectacolele de teatru, date de trupa de teatru Fany Tardini, se preocupă de culegerea de folclor, continuând să compună poezii, primele încercări făcându-le încă de la vârsta de 12 ani.
La Cernăuţi, Eminescu vine de acasă cu un bagaj ridicat de cunoştinţe din domeniul literaturii şi istoriei, aşa cum spune şi Th. Ştefanelli:,,Atât la Pumnul, cât şi la Sbiera era Eminescu unul din cei mai buni elevi, pentru că el cunoştea gramatica şi literatura română mai bine decât noi toţi, iar ce priveşte istoria naţională, nici nu ne puteam asemăna cu dânsul, pentru că el avea o deosebită predilecţie pentru aceasta, şi se vede că avea şi din România cărţi de istorie naţională, pe când noi ceilalţi, nu numai că nu aveam astfel de cărţi, dar nici nu le puteam afla undeva.
Eminescu ne vorbea adese în clasă şi noi îl ascultam cu plăcere, pentru că vorbea româneşte mai bine decât noi, şi se ferea şi de aşa-numitele expresii pumnuliste care prinsese rădăcini între studenţi. Pe lângă aceasta avea şi un dar deosebit pentru a istorisi!
Poate că şi împrejurarea că era din România a fost una din cauzele că noi bucovinenii ţineam atât de mult la Eminescu şi că Aron Pumnul îl trata cu deosebită bunăvoinţă şi-l lua adesea la sine.
O dată l-am întrebat pe Eminescu ori de are cărţi pentru istoria românilor, şi el îmi răspunse că nu are cărţi de şcoală, dar are alte cărţi vechi în care află ce-i trebuie” (Th. V. Ştefanelli- Amintiri depre Eminescu- Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1996). Prietenul de la Viena, Ioan Slavici, spune despre Eminescu:,,deşi era mai mic de ani, era cu mult mai mare ca ştiinţă, strivitor ca superioritate intelectuală”.
De unde avea Eminescu aceste vaste cunoştinţe de istorie şi română? De acasă de la Ipoteşti, unde tatăl său avea o bibliotecă însemnată, făcea schimb de cărţi cu diferiţi cunoscuţi cu biblioteci însemnate şi chiar cu boierul Costache Balş de la Dumbrăveni şi la care, Mihai a avut acces destul de timpuriu. Perioadele lungi petrecute la Mănăstirea Agafton, la mătuşile sale, au fost de mare folos, el studiind diferite manuscrise şi cărţi în limba chirilică, sub îndrumarea mătuşii sale Fevronia Iuraşcu, care îşi ajuta şi educa nepoţii cu multă dragoste. Pe una din cărţi Mihai a lăsat şi o însemnare.
N. Petra -Petrescu, ne spune că Mihai Eminescu, atunci când era la Blaj, ,,citea cu ziua de cap tot ce-i venea în mână indiferent: carte de şcoală, ştiinţă, literatură…cu un cuvânt tot…În literatura românească era pretutindeni acasă. Poeţii îi avea în degete şi îi caracteriza pe fiecare”.
Aceste deprinderi de a citi repede, aproape tot ce-i cădea în mână şi le-a format acasă la Ipoteşti şi la Agafton, la şcoala din Cernăuţi limba română se preda doar o dată pe săptămână. Rapiditatea cu care citea, memoria extraordinară pe care o avea (însuşi spune acest lucru), l-au ajutat să citească mult, din domenii diverse şi să acumuleze o cultură impresionantă.
Mihai Eminescu n-a aşteptat să vină anii de şcoală ca să se instruiască, ci din fragedă copilărie, geniul său literar şi inteligenţa cu care era dotat, l-au făcut să înveţe singur, citind tot ce găsea în biblioteca tatălui sau împrumutând cărţi de la biblioteca şcolii şi de la diverşi colegi şi cunoscuţi. Şi talentul său poetic s-a manifestat de timpuriu, primele lui încercări poetice datează din perioada ipoteşteană.
Aici, la Ipoteşti, copilul Mihai are posibilitatea să asculte:
,,Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri”,
care au contribuit la formarea, încă de timpuriu, a dragostei sale faţă de creaţia populară.
Tot Ştefanelli spune că Mihai Eminescu scria poezii dar nu arata nimănui: ,,Eminescu ne spunea că scrie poezii şi că a început şi o piesă de teatru, dar nu ne-a arătat nici poezii, nici piesă”. Această afirmaţie este din anul 1864. Chiar la înscrierea în clasa a I– a gimnazială (1860-1861), Eminescu spune că vrea să se facă poet (Dichter). Acest lucru dovedeşte că Mihai era atras de poezie, citindu-i pe Alecsandri, Bolintineanu şi alţi scriitori români, încercând să scrie primele versuri. ,,Şi pe margini de caiete scriam versuri”, spune Eminescu aducându-şi aminte de anii de şcoală. Colegul său de şcoală, Vasile Bumbac ne spune că, încă de la 8 ani, Eminescu recită ,,destul de bine” o elegie şi balade populare de Vasile Alecsandri:,,De multe ori şi cu multă gravitate, îmi recita poezii întregi de Alecsandri. Parcă şi acum aud cum şi cu ce intonare recita, dintr-o poezie a acestuia, cuvintele: Andrei Popa cel vestit” (G. Bogdan- Duică- Poeziile lui Eminescu- Bucureşti, 1924).
Însuşi Mihai Eminescu ne spune în poezia ,,Cu gânduri şi cu imagini” că, încă din tinereţe, a avut încercări poetice, inspirate de frumuseţile naturii:
,,Cu gândiri şi cu imagini
Înegrit-am multe pagini,
Ş-ale cărţii ş-ale vieţii,
Chiar din zorii tinereţii”.
În 1863, la moartea fratelui său Ilie, scrie aceste versuri spontane şi necizelate, inspirate de durerea imensă provocată de moartea fratelui său, cel mai apropiat dintre fraţi, de care era însoţit permanent în hoinăreala lor, în cele mai ascunse locuri din împrejurul Ipoteştilor:
,,Mort e al meu frate
Nimeni ochii n-a închis
În străinătate.
Poate-s deschişi şi-n groapă
Dar adesea într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează un surâs
Doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte”.
Manuscrisele din caietele Elena şi Marta, cuprind poezii datând din perioada copilăriei de la Ipoteşti, unde cunoaşte şi prima iubire, de care este inspirat în aceste prime încercări poetice. Printre aceste poezii putem enumera: Frumoasă-i, Lida, Tristeţă, Floare de tei, Din lira spartă, Ondina, De ce să mori tu?, De-aşi avea, Locul aripelor, Din străinătate, Codru şi salon, datate de poet 1865-1866.
În octombrie 1864, Eminescu intră la Tribunalul Botoşani, în calitate de practicant, fiind coleg cu Gheorghe Lazu, cu care discuta despre literatură şi se întrecea în compunerea unor versuri. Multe versuri, Eminescu le-a compus în perioada aprilie 1863-septembrie 1865, perioadă de întrerupere a şcolii. Această perioadă de un an şi jumătate, Mihai întrerupe aproape în totalitate şcoala, nu însă şi lectura cărţilor preferate şi încercarea de a compune versuri. În romanul său ,,Sărmanul Dionis”, Eminescu povesteşte despre această perioadă din viaţa lui:,,Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur…şi această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare: lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet- e o minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis?”. Eminescu recunoaşte că era un visător, un însingurat şi citea tot ce-i plăcea mai mult, avid mereu de cunoaştere.
La Ipoteşti, adolescentul Mihai cunoaşte prima iubire şi multe poezii datând din această perioadă sunt inspirate de ,,îngerul cu părul blond” şi mai ales de moartea acestui ,,înger”.
,,Floare de măr,
Copilă doar erai
Şi de pe-atunci aveai
Aur în păr”.
În vara anului 1864, Eminescu se afla la Dumbrăveni împreună cu fratele său Matei, însoţind pe Gheorghe Eminovici şi copiind tabelele cu ţăranii ce trebuiau împroprietăriţi. Aici află povestea de dragoste dintre nepoata lui Balş cu un fecior de ţăran (Gh. Hodoroabă) scriind cu cretă, pe poarta conacului, versurile inspirate de această poveste:
,,La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume”.
Acesta va fi şi finalul poeziei ,,Făt- Frumos din tei”.
Când Mihai Eminescu frecventa Gimnaziul din Cernăuţi, se tipărea revista Rândunica, revistă scoasă de elevii gimnazişti români din Cernăuţi, încă din anul 1865. Poezia Poetul apare în întregime în această revistă şi este publicată în volumul lui Octav Minar, intitulat Poezii, 1865-1887, carte apărută la Editura Librăria Nouă, Carol P. Segal, Bucureşti, în anul 1927.
,,Gânduri multe ca furtuna
A cuprins o minte mare,
Frământând ca-n totdeauna
Praful lumii spre creiare.

Viaţa-apare luminoasă
Înălţându-şi cânturile…
Moartea este întunecoasă
Distrugând avânturile.

Tu alege- fantezia…
Urcă-te spre cer nirvanic,
Prieten bun e poezia
Şi Pegas un nobil crainic”.

Articolul ,,Amintiri despre Eminescu” scris de ardeleanul Aug. B. Sânceleanu, în revista ,,Neamul românesc literar”- An I, 1909, vorbeşte despre publicarea unor poezii în revista ,,Aurora”: ,,Eminescu înainte de a colabora la Familia, publicase mai multe poezii în Aurora, foaie beletristică ce apărea în Oradea- Mare, supt direcţia lui Iustin Popfiu. Pe vremea aceea eram prin clasa a V-a la liceul din Blaj şi eram abonat la Aurora, în care începuse Eminescu a publica poezii…Nu-mi aduc aminte subiectul acelor poezii…, dar ceea ce-mi amintesc foarte bine este că ele mă fascinau şi că admiram cu deosebire limba. De altfel el era admirat de toată lumea,- vorbesc de elevi- din Blaj, şi aceasta cu atât mai mult, că se spunea că poetul acesta e un băiat tânăr” (Eminescu şi Bucovina- Cernăuţi, 1943- Leca Morariu- Note pentru o monografie).
Mihai Eminescu cunoştea revista ,,Aurora Română, foae beletristică redigiate în Pesta de Ioanichiu Miculescu, Anul 1863, Semestrul I şi II” pe care o înregistrează în anul 1865, la nr.73, din Catalogul Bibliotecii Gimnaziştilor din Cernăuţi, cu menţiunea ,,cumperate şi legate pe banii bibliotecii, 6 fl. 12 cr.” (Aurel Vasiliu- Eminescu şi Bucovina, Cernăuţi, 1943). Eminescu citeşte această revistă, are adresa şi poate trimite şi el versuri pentru publicare.
Prezentarea atât de precisă şi sigură a lui A.B. Sânceleanu, nu lasă loc de îndoială, el precizând că a citit cu plăcere aceste poezii. Aceste poezii sunt publicate, probabil, în anii 1864- 1865, perioadă în care Eminescu scrie mai multe poezii, el întrecându-se în ,,scrierea de versuri” cu Grigore Lazu, coleg la Tribunalul din Botoşani. Acest lucru îl ambiţiona şi voia să-i arate colegului său de ce este în stare şi cum ştie să scrie. El cunoştea revista ,,Aurora romană” şi adresa acesteia şi este posibil să fi trimis pentru publicare o parte din aceste poezii. Până se va găsi această revistă cu poeziile lui Eminescu, trebuie să rămânem rezervaţi.
Încă din 1864, Ştefanelli spunea:,,Eminescu ne spunea că scrie poezii şi că a început şi o piesă de teatru”. Această piesă se numea ,,Steaua mării”, iar poeziile din această perioadă puteau fi: Înger palid, Lida, Steaua vieţii, etc.
Se spune că prima poezie pe care o scrie este cea dedicată lui Aron Pumnul, la moartea acestuia, în 12/24 ianuarie 1866, dar poezia ,,De-aş avea”, publicată în revista Familia lui Iosif Vulcan din 25/9 februarie 1866, este datată în manuscrisul lui Eminescu din septembrie 1865.
Mai târziu, într-o scrisoare către Veronica Micle, Eminescu vorbeşte despre începutul său literar, când trimitea primele poezii la revista Familia, condusă de Iosif Vulcan:,,Ca un copil care aşteaptă ceva nou şi frumos, aşa şi eu aşteptam numărul din Familia. Citeam ca un actor pasionat rolul; mi se părea că ceea ce eu compusesem din inspiraţie era altceva, mă emoţionam, mă entuziasmam, trăiam zile de o fericire antică; unde sunt clipele de veselă şi nobilă visare?!” (Octav Minar- Dragoste şi poezie- Ed. Socec & Co.S.A.-1923).
Nicolae Densuşianu din Sibiu, l-a întâlnit pe Eminescu, în toamna anului 1866 şi spune că citise versurile acestuia, publicate în Familia:,,Eu citeam cu deosebită atenţie versurile sale şi mărturisesc că-mi plăceau. Erau nişte simple fantezii drăgălaşe şi uşoare, mai mult orientale decât româneşti, îmbrăcate în o limbă moale, aproape efeminată. Vorbesc de primele sale încercări” (Nicolae Densuşianu- Din Familia ne cunoaştem amândoi). Desigur, aceste aprecieri sunt consemnate mult mai târziu, când, primele versuri ale lui Eminescu i se păreau ,,mai mult orientale decât româneşti”, dar atunci, în copilărie, i se părea foarte bune şi-i plăceau.
Eminescu însuşi, recunoaşte mai târziu, că scrierile sale din tinereţe aveau multe neajunsuri, că a scris cu greutate şi numai dragostea sa faţă de poezie l-a făcut să insiste să scrie:,,Ah, cine ar putea presupune durerea cu care am creat întotdeauna? Natura a fost darnică cu mine, dar nu mi-a dat uşurinţa. Am scris cu sânge… Dar în tinereţă, lupta era zadarnică. Loveam în cremene: scânteia nu eşia. Pentru a înlocui scânteia, eram nevoit să fac zgomot de cuvinte. Aşteptam vreo licărire neprevăzută din această ciocnire de cuvinte şi de imagini…În vremea aceea mi se părea că vine. Acum însă ştiu sigur că nu venea. Geniu pustiu mi-o arată” (E. Lovinescu- Eminescu despre sine însuşi (un inedit de Eminescu)- Convorbiri critice nr.3, 1 februarie 1908, Bucureşti).
Eminescu şi-a făcut ucenicia poetică în ,,chiar grădinile îmbălsămate ale folclorului, de la care a împrumutat atâtea miresme şi atâtea podoabe pentru propria sa creaţie poetică”, spune eminescologul Perpessicius şi s-a format la şcoala folclorică a lui Vasile Alecsandri
Între 12 şi 19 ani, Eminescu a scris 44 de poeme, ce constituie începuturile sale de creaţie şi de căutări ale stilului şi originalităţii sale poetice.
Cu toate că Eminescu a făcut şcoala în Bucovina şi a iubit această provincie românească, aflată sub ocupaţie austro-ungară, el ne-a lăsat numai două poezii legate de aceste locuri: La moartea lui Aron Pumnul şi La Bucovina, faţă de cele mai multe poezii din tinereţe, legate de locurile copilăriei sale- Ipoteştii: Sara pe deal, Lacul, O, rămâi, Ce te legeni, Revedere, Crăiasa din poveşti, Făt Frumos din tei, La mijloc de codru, S-a dus amorul, Fiind băiet păduri cutreieram, Povestea codrului şi multe altele.
Toate acestea demonstrează că, poetul a fost strâns legat de locurile copilăriei sale, de oamenii pe care i-a cunoscut, încă din fragedă copilărie, de istoria poporului nostru, de obiceiurile şi tradiţiile populare, lucruri pe care poetul le-a iubit şi l-au preocupat toată viaţa. Locurile sale natale l-au inspirat în foarte multe din poeziile sale, acestea constituind baza creaţiilor sale.
Ing. Nicolae Iosub

BIBLIOGRAFIE:
1.Th. V. Ştefanelli- Amintiri depre Eminescu– Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1996
2.Leca Morariu- Eminescu şi Bucovina- Th. V. Ştefanelli- Amintiri depre Eminescu– Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1996).
3. E. Lovinescu- Eminescu despre sine însuşi (un inedit de Eminescu)– Convorbiri critice nr.3, 1 februarie 1908, Bucureşti).
4. Octav Minar- Dragoste şi poezie– Ed. Socec & Co.S.A.-1923).
5. Bogdan- Duică- Poeziile lui Eminescu– Bucureşti, 1924