Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

MIHAI EMINESCU ŞI  ,,MUŞIŢA BIOGRAFICĂ”. FALSURI BIOGRAFICE (I)

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

MIHAI EMINESCU ŞI  ,,MUŞIŢA BIOGRAFICĂ”
FALSURI BIOGRAFICE (I)

 Primit pentru publicare: 04 Ian. 2020
Autor: Nicolae IOSUB, redactor – Revista Luceafărul
Ctitor al Muzeului Scriitorilor Botoșăneni
Publicat: 05 Ian. 2020
© Nicolae Iosub© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

,,Cine practică legenda fără discernământ critic şi anecdotismul
fără de semnificaţie nu se dă în lături să practice şi inadvertenţa
cronologică. Ele purced, şi una şi alta, din acelaşi dispreţ pentru
adevărul istoric, din aceeaşi desconsiderare a realităţii necontrafăcute”
(Perpessicis- ,,Legendă şi adevăr în biografia eminesciană”)

 

După moartea lui Mihai Eminescu, mulţii scriitori s-au aplecat asupra vieţii şi activităţii poetului, desfăşurate în cei 39 ani de viaţă. Este scriitorul român cel mai studiat, despre care s-au scris cele mai multe cărţi, dar, şi despre care s-au spus şi cele mai multe neadevăruri. Unii dintre biografii lui Eminescu contrazic pe alţii, introducând în biografia poetului noi falsuri.

Printre cei mai importanţi biografi ai lui Mihai Eminescu, care au cercetat viaţa, activitatea şi opera poetului, putem enumera: Th. Ştefanelli în ,,Amintiri despre Eminescu”; Ioan Slavici în ,,Amintiri”, scrisă în 1925, George Călinescu în ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”; D. Murăraşu- ,,Mihai Eminescu- Viaţa şi Opera”; Augustin Z.N. Pop- ,,Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu” şi ,,Pe urmele lui Mihai Eminescu” şi mulţi alţii. Toţi aceşti biografi au cercetat viaţa lui Mihai Eminescu, descoperind documente noi, au adus clarificări şi completări privind viaţa şi activitatea poetului. Totuşi,  şi în cazul lor s-au introdus o serie de erori, care vor trebui clarificate în viitor.

Marele eminescolog Perpessicius, care o viaţă întreagă a trudit pentru cercetarea şi promovarea operei lui Mihai Eminescu, editând primele şase volume ale operei eminesciene, în articolul său ,,Legendă şi adevăr în biografia eminesciană”, apărut în revista Tribuna din 13 iunie 1959, afirmă cu ironie că ,,anii au proliferat o muşiţă biografică impresionantă, care a alterat imaginea de adevărat a poetului”.

Perpessicius condamnă tendinţa unor biografi de a introduce în biografia poetului o serie de falsuri, care nu ajută nimănui:,,Poate că a sosit timpul ca o bună parte din folclorul acesta biografic, de calitate cel mai adesea îndoielnică, să fie trecut la recuzita rebuturilor fără utilitate, căci ce rost are şi cui foloseşte, de exemplu, să mai punem în circulaţie o anecdotă cu osebire dizgraţioasă, ca aceea după care poetul, invitat la masă la Pascaly, pe vremea când era sufleor şi venindu-i să strănute, a folosit, pentru că n-avea batistă, şervetul, ba s-ar mai fi şi lăudat prietenilor, făcând haz de isprava aceasta?”

La rândul său eminescologul Ion Roşu, în cartea sa ,,Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu”, militează pentru eradicarea legendei şi ,,la plantarea în locul proaspăt plivit a adevărului obiectiv”, apreciind că:,,Operaţia nu e deloc uşoară, căci, asemeni buruienilor rele, legendele sânt şi ele deosebit de rezistente la tratamentul critic; şi numai o atitudine energică şi intrasigentă poate asigura în viitor dezvoltarea liberă a adevărului azi încă timid”.

Prezentăm în paginile următoare o serie de informaţii false despre viaţa şi activitatea lui Mihai Eminescu, pe care le putem încadra în categoria numită de Perpessicius- ,,muşiţă biografică”, care de fapt sunt ,,falsuri biografice”.

◙ Unul din cele mai mari neadevăruri care s-au spus despre Mihai Eminescu este faptul că poetul ar fi atins de nebunie datorită sifilisului şi că această boală au avut-o mai mulţi fraţi ai săi, boală transmisă pe cale maternă.

Primul care lansează ipoteza nebuniei lui Mihai Eminescu a fost Titu Maiorescu, în prefaţa volumului de Poezii, scos în anul 1883: ,,Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei ce cunosc datele din familia lui, ştiu că la doi fraţi ai săi, morţi sinucişi, a izbucnit nebunia înainte de a sa şi că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă”. Această ipoteză a fost preluată de toţi eminescologii, ca un adevăr asupra căruia nu mai trebuie insistat.

La rândul lui, Iacob Negruzzi a afirmat şi el, ca şi Maiorescu, că boala lui Eminescu a fost ereditară:,,Nu este nici o îndoială că nebunia a fost o boală ereditară în familia lui Eminescu şi se poate urmări la ascendenţii săi din partea mamei. Din fraţii lui Eminescu, unul s-a sinucis, alţii au murit nebuni, o soră era paralizată, Henrieta, era isterică şi a murit foarte tânără”.

Această ipoteză falsă, reluată de mai toţi eminescologii a fost lămurită, în final, în cartea scoasă de academicianul şi eminescologul Eugen Simion:,,Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, carte scoasă de Editura ,,Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă” Bucureşti, în 2015. Se demonstrează, de către cei mai buni specialişti în medicină, că Mihai Eminescu a fost atins de un sindrom maniaco-depresiv, boală care nu i-a afectat creierul şi nici capacitatea sa intelectuală. Academicianul Victor Voicu, pune verdictul bolii lui Eminescu:,,În privinţa marelui nostru poet Mihai Eminescu datele deţinute, fundamentate pe documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo- patologice (autopsia) pledează neîndoielnic pentru o patologie afectivă, un – sindrom maniaco- depresiv. Erorile de diagnostic şi implicit tratamentul cu mercur de lungă durată, pentru un presupus lues, a supraadăugat sindromului maniaco- depresiv o componentă neurotoxică cu o agravare a depresiei şi apariţia altor simptome psihice, neurologice şi organice. Toate acestea au dus la deteriorarea gravă a stării de sănătate a marelui poet grăbindu-i sfârşitul”.

Boala ereditară de care au fost atinşi unii din copiii lui Gheorghe şi Raluca Eminovici a fost tuberculoza, boală fără leac în acele timpuri. De tuberculoză s-au îmbolnăvit şi au murit Şerban, Iorgu şi Harieta, Ilie de tifos, iar Niculae s-a împuşcat într-un moment de deznădejde.

◙Medicul botoşănean Panaite Zosin, cercetând boala de care a suferit Eminescu, pune următoarea concluzie asupra bolii poetului:,,Starea lui de degenerescenţă nu l-ar fi putut scoate din mijlocul societăţii, dacă nu se alăturau alţi doi capitali factori morbizi: alcoolismul şi sifilisul. Dacă cumva Eminescu ar fi scăpat acestor din urmă două influenţe vitruitoare, poate şi astăzi s-ar afla printre noi, aşa distins şi bizar cum era”.  Această concluzie falsă a lui Panaite Zosin a rămas ca ceva de neclintit, preluat de toţi cercetătorii şi eminescologii, până în zilele noastre. Mihai Eminescu nu a avut sifilis şi nici nu era alcoolic, aşa cum au demonstrat medicii specialişti din zilele noastre şi după cum au relatat cei ce l-au cunoscut în viaţă.

Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, colegii lui Eminescu de la Timpul şi alţi prieteni au arătat că lui Eminescu nu-i plăcea să bea decât vinuri bune, curate şi în cantităţi mici. De la un pahar de vin se înviora repede, devenea vorbăreţ şi uneori cânta cântece de jale.

Ioan Slavici, care a petrecut mulţi ani în apropierea lui Eminescu, dă o serie de informaţii în legătură cu consumul de băuturi: ,,Îl ştiu om cu deosebire cumpătat în ceea ce priveşte orişice trebuinţă trupească, câteodată chiar pornit spre asceză, şi nu odată l-am văzut supărat de obscenităţile altora.

Se zice, îndeosebi, că la Iaşi făcea cu Creangă chefuri pe la Bolta Rece. Se poate. Creangă era fără îndoială om de dragul căruia bei bucuros un pahar mai mult decât de obicei şi nu-ţi părea în urmă rău c-ai făcut-o. Eu n-am fost însă acolo şi ştiu numai că cu mine n-a chefuit niciodată, iar cu alţii nu l-am văzut chefuind.

De băut, beam ce-i drept, şi el, ca orişice om cuminte. E plăcută starea sufletească în care te afli după ce ai băut – aşa mai pe gustate – câteva pahare de vin bun şi ţi se pare că e o mulţumire să trăieşti în această lume de altminteri plină de neajunsuri…Eminescu nu bea decât rar, când se nimerea ca cineva să-i închine un pahar de vin bun, şi de felul vinului atârna câte pahare bea. Eu o singură dată l-am văzut ameţit de băutură, dar tot nu beat” (Ioan Slavici- Eminescu la Bucureşti. Acasă la el).

Atunci când Mihai Eminescu avea prilejul să bea ceva, el nu bea niciodată alcool  ci numai vinuri bune, Pelin sau Lacrima Cristi şi bere. Bea puţin câte puţin, se înveselea şi devenea vorbăreţ, povestind prietenilor multe lucruri interesante.

E adevărat că, după ce s-a îmbolnăvit, în 1883, unii dintre prietenii săi, cum era Ioniţă Scipione Bădescu din Botoşani, îl lua la câte un chef, aşa cum spune Harieta, sora poetului, şi Eminescu bea mai mult şi i-se făcea rău. Boala şi tratamentul său nu-i permitea să consume băuturi dar, nimeni nu l-a văzut pe Eminescu beat, căzut pe jos, sau să facă vreun rău cuiva.

(Va urma)                                                          Nicolae Iosub

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.618 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5