Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

MIHAI EMINESCU ŞI  ,,MUŞIŢA BIOGRAFICĂ”. FALSURI BIOGRAFICE (VI)

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

MIHAI EMINESCU ŞI  ,,MUŞIŢA BIOGRAFICĂ”
FALSURI BIOGRAFICE (VI)

 Primit pentru publicare: 12 Ian. 2020
Autor: Nicolae IOSUB, redactor – Revista Luceafărul
Ctitor al Muzeului Scriitorilor Botoșăneni
Publicat: 13 Ian. 2020
© Nicolae Iosub© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


MIHAI EMINESCU ŞI  ,,MUŞIŢA BIOGRAFICĂ”
FALSURI BIOGRAFICE (VI)

,,Cine practică legenda fără discernământ critic şi anecdotismul
fără de semnificaţie nu se dă în lături să practice şi inadvertenţa
cronologică. Ele purced, şi una şi alta, din acelaşi dispreţ pentru
adevărul istoric, din aceeaşi desconsiderare a realităţii necontrafăcute”
(Perpessicis- ,,Legendă şi adevăr în biografia eminesciană”)

    Continuăm să prezentăm în paginile următoare alte informaţii false despre viaţa şi activitatea lui Mihai Eminescu, pe care le putem încadra în categoria numită de Perpessicius- ,,muşiţă biografică”, care de fapt sunt ,,falsuri biografice”.

   ◙ În anul 1909, la 20 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, magistratul botoşănean stabilit la Galaţi, Corneliu Botez, organizează manifestări dedicate Poetului şi editează Albumul Comemorativ, unde apar materiale interesate privind viaţa şi activitatea acestuia.

       În însemnarea ,,Cei doi tei”, Corneliu Botez face afirmaţia:,,Când Eminescu urma în şcoală la Cernăuţi, după ce a fugit de acolo şi a venit acasă, cu mâna lui a sădit doi tei tineri, cari acum sunt copaci bătrâni în dosul curţii boiereşti din Ipoteşti, lângă biserică. Între tei şi-a făcut un scrânciob şi spunea tatălui său că acolo, între tei, are să-şi facă el viitorimea”. Acest lucru îl aflase Corneliu Botez de la ipoteşteanul Costache Creţu. Matei Eminescu, fratele poetului, dezminte această afirmaţie, precizând că cei doi tei i-a sădit Gh. Eminovici:,,Tot minciună de-a lui Creţu este şi afirmarea lui Botez că cei doi tei din grădina caselor de la Ipoteşti erau răsădiţi de Mihaiu!. Tata i-a răsădit” (Scrisoarea lui Matei Eminescu către Leca Morariu din 25 octombrie 1923). Era şi normal, Eminescu fiind un copil nu putea şi nu ştia cum şi când să sădească el pomi, dar, probabil, l-a ajutat pe tatăl său în această operaţie şi a afirmat apoi că el i-a sădit. Acest moment din viaţa lui Eminescu a fost preluat de aproape toţi biografii poetului, fără o analiză critică a tuturor documentelor.

     Un moment important din viaţa lui Mihai Eminescu a fost întreruperea şcolii de la Cernăuţi, după moartea profesorului Aron Pumnul, şi plecarea la Blaj, unde spera să treacă examenele restante din clasa a III-a.

      Aglaia, sora poetului, într-o scrisoare, din 3 iulie 1889, adresată lui Titu Maiorescu, precizează: ,,Gimnaziul superior nu l-a terminat aicea, din desperare că murise Pumnul. Îmi aduc aminte că, după înmormântarea lui Pumnul, şi-a depus cărţile sub un scaun în grădina publică şi a plecat spre casa părintească. Întrebat de părinţi de ce a fugit de la şcoală, el, plângând, răspunse: ,,Mai mult n-am ce face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este- a murit”. Părinţii, în loc să-l mustre, au plâns şi ei; noi copiii, văzând că plâng părinţii, începurăm şi noi- aşa că acea scenă nu se va şterge niciodată din memoria mea” (Revista Familia nr.2 din 1885).

      Aceste afirmaţii ale Aglaei vin în contradicţie cu ipoteza vehiculată de mai mulţi eminescologi, cum că Eminescu ar fi plecat de la Cernăuţi direct la Blaj pe Drumul cel Mare Împărătesc şi nu a mai trecut pe la Ipoteşti, unde era epidemie de holeră. Aglaia spune că i s-a întipărit în memorie evenimentul şi nu l-a putut uita niciodată. Asta înseamnă că, Eminescu, după moartea lui Pumnul, ar fi trecut întâi pe acasă şi apoi a plecat la Blaj.

      Dimitrie Vatamaniuc în cartea sa ,,Eminescu şi Transilvania” şi Ion Filipciuc în ,,Drumul împărătesc al poetului”, arată că în primăvara anului 1866, la Cernăuţi a izbucnit epidemia de holeră şi şcolile s-au închis. În aceste condiţii Mihai Eminescu nu mai putea aştepta sfârşitul anului şcolar ca să-şi dea examenele şi, în aceste condiţii s-a gândit să plece la Blaj, să încerce să treacă clasa a III-a. În această hotărâre s-a consultat şi cu părinţii săi, care au fost de acord şi i-au promis că-i vor trimite bani. Nu putea veni la Ipotzeşti unde era epidemie de holeră şi la trecerea graniţei, ar fi trebuit să stea în carantină, aşa că, le-a scris părinţilor şi a plecat direct spre Blaj, nepregătit pentru un drum aşa de lung. Probabil, Aglaia a aflat, ca şi părinţii ei, de moartea lui Pumnul şi hotărârea lui Mihai de a pleca la Blaj din corespondenţa purtată între el şi familie, iar după 23 de ani ea nu-şi mai amintea dacă era şi Mihai cu ei, când plângeau la vestea morţii lui Pumnul.

       Este curios faptul că Eminescu a plecat spre Blaj, puţin pregătit pentru un astfel de drum lung, cu foarte puţini bani, îmbrăcat gros ca de iarnă, cu Kaiserroc şi căciulă pe cap, deşi era luna mai când a plecat. Din lipsa banilor la Blaj, Eminescu a răbdat mult de foame, mâncând fructe cu pâine şi apelând la alţi elevi să-l ajute. Acest lucru întăreşte convingerea că Mihai nu a trecut pe la Ipoteşti, înainte de a pleca la Blaj.

       Se pune şi întrebarea: pe ce drum a mers Eminescu spre Blaj: prin Hârlău- Bicaz, sau prin Suceava- Vatra Dornei? Ioan Cotta din Bicaz, care l-a luat pe Eminescu cu trăsura de la Târgu Mureş la Blaj afirmă: ,,Ne-a povestit toată călătoria sa din Cernăuţi până la Mureş – Oşorhei; mi-am uitat că pe unde şi-a făcut călătoria până acolo, dar prin Bicaz el n-a fost” (Ioan Cotta- Călătorie spre Blaj). Se poate deduce că Mihai Eminescu a pornit spre Blaj de Cernăuţi, mergând prin  Storojineţ, Marginea, Solca, Gura Humorului, Câmpulung, Vatra Dornei, Bistriţa.

În luna iulie 1869, trupa de teatru condusă de Mihail Pascali a dat nouă reprezentaţii la Cernăuţi, după care pleacă spre Botoşani. La Botoşani, Gh. Eminovici l-a aşteptat pe Mihai să-l lămurească să plece la universitate. George Călinescu, în cartea sa ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, ediţia din 1932, prezintă acest episod în mod eronat:,,La Botoşani Eminovici izbuti să pună mâna pe fugar şi mai cu răul mai cu binele, îl duse la Ipoteşti, unde îl ţinu dezbrăcat până ce fu încredinţat că trupa teatrală a plecat. Astfel sfârşi scurta carieră de sufler a lui Eminescu”.

      Matei Eminescu în ,,Notiţa biografică” din fruntea volumului de Poezii, din 1900, editura BPT 195-196, referitor la acest episod din viaţa lui Mihai Eminescu, spune:,,De la Caragiali a trecut la repausatul Mihail Pascali, şi când acesta în 1869 a venit cu trupa prin Botoşani, trupă în care era şi Eminescu, a fost prins de tatăl său, dus la Ipoteşti cu forţa, tratat acolo aspru, şi după plecarea lui Pascali spre Iaşi, impus să-şi aleagă specialitatea ce voieşte s-o înveţe.

     La acestea el şi-a exprimat dorinţa de a urma cursul de filosofie, lucru ce i l-a admis tatăl său şi l-a trimis la facultatea din Viena pentru acest scop”.

     În luna iulie 1869, Mihai Eminescu avea 19 ani şi jumătate, un tânăr cu o gândire matură şi nu cred că era nevoie să-l dezbrace tatăl său şi să-l sechestreze, aşa cum susţine Călinescu, ca să-l convingă să meargă la universitate. Mai degrabă, Mihai a realizat că trebuie să-şi continuie studiile la o universitate, ca să poată deveni ceva în viaţă. Promisiunea că Gh. Eminovici îi va asigura 18 taleri pe lună l-au făcut să se gândească să plece la universitatea din Viena, pentru a studia filozofia.

     ◙  Mulţi biografi ai lui Mihai Eminescu au afirmat că semnele bolii poetului au apărut încă din tinereţe, când era student la Viena şi Berlin şi că boala lui a fost de natură ereditară. Ipoteza aceasta este falsă, prietenii apropiaţi (Slavici, Ştefanelli, etc.) au arătat că Eminescu era un tânăr sănătos şi rezistent, crescut în natură, cu o alimentaţie sănătoasă. Slavici, spune despre Eminescu:,,Văzând cum îşi petrece viaţa, îmi aduceam mereu aminte de Schopenhauer, care zice că pentru o lucrare intelectuală mai însemnată nu e de ajuns o bună desfăşurare a sistemului nervos, ci e nevoie şi de viguroase organe de nutriţiune, mai ales de un bun stomac şi de plămâni buni. Eminescu le avea toate din belşug. Petrecându-şi viaţa ca dânsul, cei mai mulţi oameni s-ar fi prăpădit în timp scurt. Pe el nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată bolnav, nici posomorât” (Ioan Slavici- ,,La Balamuc”).

      Şi George Călinescu spune în monografia ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, că poetul era un tânăr viguros şi sănătos de ,,tip carpatin”:,,Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini fioroase, asemenea acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni” (Masca lui Eminescu– George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu).

      La Viena, Eminescu a dus o viaţă plină de cuviinţă, nu bea, nu pierdea nopţile, nu se preocupa de femei, aşa cum ne precizează prietenii săi, Slavici şi Ştefanelli. Dacă ar fi luat luesul de la Viena, Eminescu n-ar mai fi ajuns să creeze atâtea poezii remarcabile şi mai ales poemul Luceafărul. Boala l-ar fi afectat imediat  şi i-ar fi atacat creierul. Or, se cunoaşte că poetul a avut numai o ulceraţie la picioare, din cauza vieţii dezordonate şi apoi o afecţiune psihică, care se manifesta periodic, dar care nu i-a afectat capacitatea intelectuală.

      După îmbolnăvirea lui Mihai Eminescu, o serie de biografi au susţinut că Mihai Eminescu nu a mai putut crea nimic de valoare. Augustin B. Sânceleanu, cel care l-a cunoscut pe Eminescu la Blaj, dar şi la Bucureşti, spune despre starea poetului după ce venise de la Sanatoriul Ober- Dobling:,,M-am întâlnit cu Eminescu după însănătoşirea sa din întâia boală, când tocmai se întorsese din Italia. Eram mai mulţi inşi împrejurul unei mese din grădina Otelului de Bulevard la câte un pahar de bere, într-o duminică după-amiază. Eminescu era foarte în vervă, foarte vesel şi comunicativ. El ne-a recitat bucăţi întregi din Virgiliu, aşa că am rămas cu toţii uimiţi cum de nu i s-a alterat memoria în urma bolii” (Augustin B. Sânceleanu- Mi se părea că am înaintea mea un vechi prieten, 1909).

      Şi, când te gândeşti că Ibrăileanu a scris că după îmbolnăvire, Eminescu nu mai putea crea nimic, caracterizând această perioadă din viaţa poetului ca perioada ,,marei întunecimi”.

(Va continua)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5