Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

MIHAI EMINESCU ŞI  ,,MUŞIŢA BIOGRAFICĂ”
FALSURI BIOGRAFICE (II)

 Primit pentru publicare: 07 Ian. 2020
Autor: Nicolae IOSUB, redactor – Revista Luceafărul
Ctitor al Muzeului Scriitorilor Botoșăneni
Publicat: 08 Ian. 2020
© Nicolae Iosub, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

,,Cine practică legenda fără discernământ critic şi anecdotismul
fără de semnificaţie nu se dă în lături să practice şi inadvertenţa
cronologică. Ele purced, şi una şi alta, din acelaşi dispreţ pentru
adevărul istoric, din aceeaşi desconsiderare a realităţii necontrafăcute”
(Perpessicis- ,,Legendă şi adevăr în biografia eminesciană”)

    Continuăm să prezentăm în paginile următoare alte informaţii false despre viaţa şi activitatea lui Mihai Eminescu, pe care le putem încadra în categoria numită de Perpessicius- ,,muşiţă biografică”, care de fapt sunt ,,falsuri biografice”.

◙ Pe 13 iunie 1914, apare în ziarul Minerva, un articol intitulat ,,Cum a murit Eminescu”, scris de D. Teleor, care îl cunoaştea bine pe poet. Iată ce scrie acesta despre Eminescu, înainte de ultima internare:,,Înainte d-a fi dus la Institutul de boli mintale: Caritatea, poetul M. Eminescu nu arăta că ar fi în aşa grad nervos, încât să necesiteze internarea lui. Părea numai obosit ca un om ce n-are poftă de vorbă. Între intimi însă, vorbea mult, râdea şi chiar cânta, la un pahar de vin. Un redactor de la România Liberă, unde scria Eminescu la 1889, a anunţat Poliţia că Eminescu trebuie internat, pentru că n-are o purtare tocmai normală faţă de femei…În grădina institutului de nebuni Caritatea, bolnavii aveau ore de recreaţie când se plimbau în halate, vorbeau, se jucau. Pe când Eminescu privea la un pom, un nebun a luat o piatră destul de mare de jos şi a azvârlit-o cu putere spre poet spărgându-i capul. Eminescu a căzut îndată jos şi peste puţine minute a murit”.

      Din cele relatate de Teleor se observă că Eminescu a fost internat în sanatoriu la intervenţia unui redactor de la România Liberă, deci un om care-l cunoaştea bine pe Eminescu. Este posibil ca această acuzare, precum că poetul are o purtare anormală faţă de femei să fi fost un zvon, un motiv găsit pentru sechestrarea poetului într-un sanatoriu, deoarece prin cele ce scria deranja oficialităţile statului şi chiar era să determine demisia ministrului de justiţie, Gună Vernescu şi căderea guvernului. Din cele relatate de D. Teleor rezultă că Eminescu nu era agresiv, violent, se purta normal cu cei din jur şi nu era cazul să fie internat într-un sanatoriu unde erau bolnavi violenţi şi fără discernământ.

      ◙ După moartea lui Mihai Eminescu, o serie de biografi au adoptat ipoteza precum că, tenorul Petrea Poenaru a lovit pe acesta cu o piatră slobozită dintr-o praştie, lovitură care i-ar fi produs un erizipel, dar care s-a vindecat în două săptămâni şi că această rană nu ar fi stat la baza morţii poetului. Această variantă a fost preluată de la medicii sanatoriului, care nu au vrut să se afle ce s-a întâmplat în spitalul lor şi au minimalizat întâmplarea. Aceasta a fost varianta care a fost preluată de toţi eminescologii, care au scris despre Eminescu şi s-a transmis până astăzi.

      Mihai Eminescu, în interogatoriul luat de judecătorul Brusan, în 13 iunie 1889, nu pomeneşte de o praştie,  spunând că:,,Sunt Matei Basarab; am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare”.

      Orice om de bună credinţă îşi poate pune întrebarea:De unde avea Poenaru o praştie şi pietre într-un ospiciu de nebuni? În ospiciu, cu oameni fără discernământ şi violenţi, trebuiau asigurate condiţii de protecţie a bolnavilor şi gardienii trebuiau să-i supravegheze pe bolnavi, mai ales când se plimbau prin curte, deoarece puteau deveni violenţi şi se puteau răni. O altă curiozitate este faptul că în curtea sanatoriului era o movilă de pietriş, de unde orice bolnav putea lua o piatră şi agresa un alt bolnav.

      Dar cea mai importantă întrebare care se pune este:De unde avea Poenaru banda de cauciuc din care să-şi construiască o praştie? Se cunoaşte faptul că prelucrarea cauciucului a început în a doua jumătate a sec. IX-lea şi atunci nu se putea găsi aşa de uşor cauciuc prelucrat din care Poenaru să-şi facă praştie. Mai plauzibil este faptul că Poenaru a aruncat spre Eminescu cu o piatră şi l-a nimerit în cap, producându-i o rană superficială, care s-a vindecat în două săptămâni. Chiar doctorul V. Vineş care l-a îngrijit pe Eminescu, în timpul ultimei internări la Şuţu, mărturiseşte: ,,Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioşi se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă a lovit întâmplător pe Eminescu în cap aproape de sutura interparietală, producând o rană care interesa pielea regiunei parietale drepte, fără să atace periostosul. Era o tăietură a pielei de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile necesare, iar peste trei zile buzele plăgei păreau reunite”. Această ipoteză este mai plauzibilă, dar biografii poetului au născocit varianta cu praştia, având un impact mai mare la cititori.

      În legătură cu acest incident putem observa că sunt vehiculate trei ipoteze: lovirea în cap cu o cărămidă, lovirea poetului cu o piatră slobozită dintr-o praştie şi lovirea cu o piatră legată cu o sfoară, care fiind învârtită cu putere a scăpat în capul lui Eminescu. Cel puţin două din variante sunt false, dar toate au fost preluate cu uşurinţă în diferite cărţi despre Mihai Eminescu. 

◙ Pe 8 noiembrie 1887, de ziua Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, ziua onomastică a lui Mihai Eminescu, poetul a fost internat la Sanatoriul Mănăstirii Neamţ, un loc de unde cei ce intrau, nu mai ieşeau vii. Nu discutăm aici, dacă Eminescu trebuia internat într-un astfel de loc, ci modul cum au înţeles o serie de biografi de a prezenta modul cum a fost tratat Eminescu în acest sanatoriu. Majoritatea au afirmat că lui Eminescu i s-a aplicat tratamentul cu găleţi de apă rece în cap şi bătăi cu funia udă. Era Eminescu atât de periculos şi de violent încât să i se aplice un astfel de tratament? În mod sigur,  nu. După cum scrie şi Rudolf Şuţu, cât şi din relatările lui Leon Onicescu, intendentul ospiciului, Eminescu era un model de comportament, liniştea pe bolnavii violenţi dându-le din porţia sa de pâine, copia listele cu alimente, discuta şi lua masa cu intendentul, era lăsat să meargă în sat să-şi cumpere o pâine şi un pahar de vin, când avea bani. Dar, ca să demonstreze că poetul trebuia internat în acest lăcaş teribil, au născocit ipoteza cu tratamentul aplicat celor violenţi. Eminescu nu era violent, era perfect conştient şi nu avea de ce să i se aplice un astfel de tratament. Aici, Eminescu scrie poezia ,,De ce nu-mi vii?, dedicată Veronicăi Micle”.

      ◙ Una din ipotezele false vehiculate insistent de eminescologi este aceea că Mihai Eminescu , în ziua de 28 iunie 1883, ar fi avut asupra sa un pistol cu care ar fi ameninţat-o pe d-na Capşa (Marie Obeline Vautier). Despre acest episod s-a scris de abia în anul 1911, mult după decesul poetului şi este o ipoteză falsă. Daca ar fi fost aşa, toate publicaţiile vremii ar fi consemnat acest lucru, nefiind un lucru minor şi d-na Capşa ar fi relatat incidentul peste tot şi l-ar fi consemnat în memoriile sale, scoase la Paris în 1909. Mai mult, şi Agârbiceanu afirmă că în 5 iunie 1883 Eminescu ar fi dormit  acasă la Ion Creangă şi seara şi-ar fi pus pistolul lângă pernă. Creangă şi Tinca nu relatează nimic despre astfel de eveniment.

     Chiar dacă Eminescu ar fi avut un pistol, el făcând parte din Societatea ,,Carpaţii” şi având posibilitatea de a avea o armă, el nu ar fi purtat asupra lui o astfel de armă rudimentară şi masivă în acele vremuri, care ar fi fost observată de toată lumea cu care se putea întâlni. Fiind într-o perioadă călduroasă, Eminescu fiind îmbrăcat în ţinută de vară, arma ar fi putut fi observată şi de Maiorescu, la care a fost în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883. Nici în procesul- verbal întocmit de comisarul secţiei 18, C. Nicolescu, la inventarul făcut după sechestrarea poetului, nu consemnează existenţa unui pistol, obiect ce nu ar fi trebuit să treacă neobservat. Povestea ameninţării doamnei Capşa cu pistolul, este creată pentru a justifica alienarea şi internarea poetului la Sanatoriul lui Al. Suţu. Povestea a fost preluată de toţi biografii lui Eminescu, fără a se face o analiză serioasă.

     ◙ Vintilă Russu- Şirianu, fiul lui Ioan Russu- Şirianu, la vârsta de 87 de ani, scrie o serie de amintiri despre Eminescu, povestite de tatăl său. El face o afirmaţie, preluată apoi şi de alţi eminescologi, precum că:,,Eminescu devenise deja un caz medico-legal, fiind ,,cu mintea rătăcită şi vrând să dărâme casa, că-i urâtă şi umedă”. Această informaţie aberantă, fără nici un fel de logică, a fost lansată de acest Vintilă Şirianu din amintiri, dar a fost crezut de unii biografi ai poetului. E mai mult o justificare a internării lui Eminescu la sanatoriul ,,Caritatea”, condus de Al. Şuţu. Dacă ar fi fost aşa, zvonul ar fi fost răspândit de Catinca Slavici, care avea tot interesul să scape de Eminescu. Şi apoi, de unde ar fi avut Eminescu un târnăcop ca să dărâme casa? Comisarul Nicolescu ar fi consemnat şi el în procesul- verbal această stricăciune a casei, dacă ar fi fost făcută.