Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Cauza morții lui Mihai Eminescu. Documente și mărturii

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 13 Aug. 2018
Autor: Nicolae IOSUB, redactor rev. Luceafărul
Publicat: 14 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

CAUZA MORŢII LUI MIHAI EMINESCU

Documente şi mărturii

 

După o boală îndelungată şi grea, de aproape şase ani, cel mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu, s-a stins din viaţă în ziua de 15 iunie 1889, în urma unei sincope a inimii, aşa cum prevăd actele oficiale.Â
    Despre ultimele luni de viaţă ale poetului, la sanatoriul doctorului Şuţu, s-a scris foarte mult, dar, toţi eminescologii au fost de acord că Eminescu a murit de o sincopă a inimii, aşa cum a stabilit medicul Şuţu şi această variantă a fost luată ca variantă oficială.

    Totuşi, s-a vorbit mult în epocă de faptul că poetul ar fi decedat în urma lovirii cu o piatră de către un nebun din ospiciu, Petrea Poenaru, lucru vehiculat de către prietenii poetului şi de către sora sa Harieta. Varianta lovirii în cap cu o cărămidă sau piatră a fost povestită de frizerul lui Eminescu, Dumitru Cosmănescu şi de către medicul Ştefan Coşereanu, care l-a cunoscut pe Eminescu la Bucureşti. Acest medic Coşereanu, povesteşte mai târziu Elenei Popovici din Piatra Neamţ, despre acest episod, la 40 de ani de la moartea poetului, informaţie pe care această doamnă o comunică eminescologului Augustin Z. N. Pop.

    Iată ce povesteşte medicul Ştefan Coşereanu, Elenei Popovici:,,Eminescu locuia în ultimele sale luni de viaţă în ,,Hugues” etajul IV, în faţa Teatrului Naţional, şi când s-a ivit nenorocirea a treia oară a fost internat în Sanatoriul dr. Şuţu, unde s-au mai chinuit suferinzi actorii comici Şt. Iulian şi M. Mateescu. Tenorul Poenaru, zărind într-o zi pe poet mâncând pâine în curte, pe lângă pavilionul în care şedea medicul-şef, s-a năpustit asupra lui, l-a lovit zdravăn cu cărămida în cap, aşa de tare că Eminescu s-a prăbuşit pe pietriş şi-a trebuit să fie ridicat de-acolo de infirmieri, transportat mai fără suflare şi pansat.
     Mai târziu, el a căpătat un erizipel şi aproape după două luni s-a sfârşit la mijlocul lui iunie 1889”.

     Desigur, această informaţie cu lux de amănunte, doctorul Coşereanu a aflat-o de la colegii săi, medici la Sanatoriul Şuţu şi nu  poate fi pusă la îndoială, ea răspândindu-se repede printre cunoscuţii, prietenii şi rudele lui Eminescu. De la ei a aflat că Eminescu a făcut un erizipel, variantă vehiculată de medicii ospiciului, şi nu varianta adevărată cu spargerea craniului, ce i-a  adus poetului moartea.

     Medicul Coşereanu spune că Eminescu ar fi murit după două luni după ce a fost lovit, dar după 40 de ani de la eveniment, este posibil să fi uitat adevărata dată. Sau mai degrabă el auzise şi de varianta lovirii lui Eminescu cu o piatră slobozită din praştie de către Petrea Poenaru.

      Imediat după moartea lui Eminescu, sora acestuia Harieta, aflând cum a murit fratele ei, scrie Corneliei Emilian din Iaşi:,,Scumpă Mamă! Nu sunt în stare a ve descrie nici ce am privit cu ochii mei, nici ce am întâmpinat, de nu am fost în stare a ve scrie nimic.

      Atâta ve spun şi ve rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i’a fost cauzată prin spargerea capului ce i’a făcut’o un nebun anume Petrea Poenariu. Să ferească D-zeu şi pe cei mai rei oameni din lume să fie instalaţi da D-rul Şuţu, că fie care va avea sfârşitul iubitului meu frate” ( Scrisoare, Harieta Eminescu- Lacu- Sărat, 1889 iunie 22).

     Din cele scrie de Harieta se deduce că ea a fost la Bucureşti, la înmormântarea fratelui său, specificând clar că ,,am privit cu ochii mei” şi a aflat şi cum a murit poetul. Pe 17 iunie Harieta a însoţit cortegiul funerar într-o trăsură, aşa cum specificau unele publicaţii.

     După moartea lui Mihai Eminescu, o serie de biografi ai poetului au adoptat ipoteza precum că, tenorul Petrea Poenaru a lovit pe acesta cu o piatră slobozită dintr-o praştie, lovitură care i-ar fi produs un erizipel, dar care s-a vindecat în două săptămâni şi că această rană nu ar fi stat la baza morţii poetului. Această variantă a fost preluată de la medicii sanatoriului, care nu au vrut să se afle ce s-a întâmplat în spitalul lor şi au minimalizat întâmplarea. Aceasta a fost varianta care a fost preluată de toţi eminescologii, care au scris despre Eminescu şi s-a transmis până astăzi.

     Orice om de bună credinţă îşi poate pune întrebarea: de unde avea Poenaru o praştie şi pietre într-un ospiciu de nebuni? În ospiciu, cu oameni fără discernământ şi violenţi, trebuiau asigurate condiţii de protecţie a bolnavilor şi gardienii trebuiau să-i supravegheze pe bolnavi, mai ales când se plimbau prin curte, deoarece puteau deveni violenţi şi se puteau răni. O altă curiozitate este faptul că în curtea sanatoriului era o movilă de pietriş, de unde orice bolnav putea lua o piatră şi agresa un alt bolnav.

     Dar cea mai importantă întrebare care se pune este: de unde avea Poenaru banda de cauciuc din care să-şi construiască o praştie? Se cunoaşte faptul că prelucrarea cauciucului a început în a doua jumătate a sec. IX-lea şi atunci nu se putea găsi aşa de uşor cauciuc prelucrat din care Poenaru să-şi facă praştie. Mai plauzibil este faptul că Poenaru a aruncat spre Eminescu cu o piatră şi l-a nimerit în cap, producându-i o rană superficială, care s-a vindecat în două săptămâni. Chiar doctorul V. Vineş care l-a îngrijit pe Eminescu, în timpul ultimei internări la Şuţu, mărturiseşte:,,Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioşi se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă a lovit întâmplător pe Eminescu în cap aproape de sutura interparietală, producând o rană care interesa pielea regiunei parietale drepte, fără să atace periostosul. Era o tăietură a pielei de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile necesare, iar peste trei zile buzele plăgei păreau reunite”.

     Varianta cea mai apropiată de adevăr este că Poenaru l-a lovit pe Eminescu în cap cu o cărămidă sau o piatră, aşa cum afirmă frizerul Dumitru Cosmănescu. Medicii spitalului au vrut să ascundă adevărul şi au lansat varianta cu praştia, cu care Poenaru ar fi lovit uşor pe Eminescu, fără consecinţe grave.

     Varianta cea mai credibilă este că Petrea Poenaru l-a lovit cu piatra pe Mihai Eminescu de două ori: odată a fost varianta cu pietricica care l-ar fi lovit şi i-a făcut o zgârâetură, urmată de apariţia erizipelului şi a doua oară l-a lovit violent cu cărămida, zdrobindu-i capul şi aducându-l în starea descrisă de Cosmănescu şi de binefăcătorul din Botoşani (probabil Scipione Bădescu) într-o scrisoarea către Ioan Franc. Medicul Ion Nica, în cartea sa ,,Mihai Eminescu – structura somato- psihică”, emite ipoteza dublei lovituri cu piatra:,,Poate nu e exclusă eventualitatea unei a doua agresiuni din partea unui nebun, în afara celei descrise (cu piatra scăpată din praştie, din luna mai), care să fi cauzat- aşa cum am văzut- moartea violentă a poetului despre care Henrietta era sigură, informând-o pe Cornelia Emilian. Fireşte, nu poate fi vorba decât de acelaşi nebun: mai întâi a ţintit de la distanţă cu praştia- apoi a lovit din imediata apropiere. Crimă cu premeditare într-un spital de alienaţi mintali unde este foarte problematic dacă Eminescu avea ce să caute”. Medicul Nica e de părere şi el că Eminescu nu avea ce căuta într-un spital de alienaţi, aşa cum au susţinut-o şi alţii.

     O altă sursă importantă cu privire la moartea lui Eminescu vine de la frizerul Dumitru Cosmănescu, prieten cu poetul, la care acesta apela de obicei pentru a se tunde şi rade. Dezvăluirea lui Dumitru Cosmănescu apare în ziarul Universul din 28 iunie 1926, reluat apoi şi de alte publicaţii. Cosmănescu povesteşte cum a fost chemat de Eminescu ca să-l tundă şi să-i aranjeze mustaţa, într-o zi pe la ora trei. Poetul ocupa singur o cameră a lui şi-l roagă pe frizer să facă împreună o plimbare prin curtea sanatoriului:,, Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine:,,Ia ascultă Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi ,,Deşteaptă-te, Române!”… Şi a început să cânte ,,Deşteptă-te, Române!” şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.

     Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu furios care-fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi:,,Dumitrache adu repede doctorul că mă prăpădesc…Asta m-a omorât!”. L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!”. Cuvintele lui Eminescu ,,Asta m-a omorât!”, dovedeşte faptul că el mai fusese lovit şi altădată, dar de această dată a fost o lovitură foarte puternică.

      Această dezvăluire a lui Dumitru Cosmănescu este făcută după 37 de ani de la moartea poetului. Probabil, Cosmănescu nu a dezvăluit incidentul atunci, deoarece i-a promis medicului Şuţu să nu spună nimănui şi, cât timp doctorii de la sanatoriu erau în viaţă, el nu a vrut să-şi încalce cuvântul.

     Din dezvăluirea lui Cosmănescu rezultă că Eminescu a murit în ziua respectivă, pe la orele 17, dar se va vedea dintr-o scrisoare prezentată mai jos, că el a murit după 7 zile de la incident.  

     Moartea lui Eminescu pe 15 sau 16 iunie 1889, contrazice previziunile doctorului Şuţu, care spunea mereu, cunoscându-i boala şi starea organismului său, că poetul mai are de trăit încă vreo trei ani, neexistând nici un motiv de moarte subită. Dar moartea poetului a venit în mod violent,când nimeni nu se aştepta, prin spargerea capului.

     După moartea lui Eminescu, în camera lui s-au găsit mai multe poezii printre care ,,Viaţa” şi ,,Stelele’n cer” şi două file rupte dintr-un notes pe care era scrisă poezia ,,Deşteptă-te, Române”, informaţie furnizată de colegul de la ,,Fântâna Blanduziei”, Ilie Jghel:,,Dintr-o întâmplare fericită am pus mâna pe două file dintr-un notes, scrise de el în timpul când era în Ospiciu. Scrierea e ca de obicei liniştită, trăsături regulate. Le dau în vileag ca să se vadă că Eminescu era poet chiar atunci când nu era Eminescu…Pe cealaltă parte a acestei file e Deşteaptă-te, Române”.  Această informaţie ne demonstrează că D. Cosmănescu nu a minţit atunci când spunea că Eminescu cânta cu glas frumos ,,Deşteptă-te, Române!”.

     Varianta morţii lui Mihai Eminescu, povestită de D. Cosmănescu este confirmată şi completată de o scrisoare trimisă în data de 15 iunie 1889 din Bucureşti lui Ioan Franc, preşedintele comitetului permanent din Botoşani, ,,de către o persoană din cele mai intime şi mai apropiate de răposatul poet, singura care a mai îndulcit, pe cât posibil, zilele din urmă, suferinţele nenorocitului bolnav, cu gingaşele sale îngrijiri” (Curierul Român, 20 iunie 1889).

     Iată ce scrie personajul care s-a interesat şi a îngrijit pe Eminescu:,,De 7 nopţi, de când stau lângă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaşa de forţă, având nişte furii ce seamănă mai mult a turbat decât de alienat. Îndată ce-l desleagă, rupe tot cu o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienaţi, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni, cine a comis această cruzime contra lui; eu crez că vr’un nenorocit nebun! Doctorul Şuţu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală şi că numai al sutălea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferinţele, căci nu mai sunt de suportat!” (Barbu Lăzăreanu- Cu privire la Eminescu- Agonia, Ed. ,,Cultura Românească” S.A.R. Bucureşti).

     Informaţiile din această scrisoare, cu un anumit grad de exagerare, sunt transmise din Bucureşti la 7 zile de la lovirea lui Eminescu cu cărămida de către Petrea Poenaru, ceea ce confirmă povestea lui Cosmănescu. Probabil Cosmănescu a crezut că Eminescu a murit în ziua vizitei sale la poet, dar agonia a mai durat şapte zile. Cu capul spart era normal ca poetul să fie agitat şi cu dureri groaznice. Se pune întrebarea de ce doctorii nu i-au administrat medicamente (morfină de ex.), care să-i calmeze durerile şi l-au pus în cămaşa de forţă. Pe 12 iunie 1889 când poetul era interogat de comisarul Brusan, el era în această stare, spunând că a fost lovit de Petre Poenaru cu o piatră cât oul de găină.

     Din cele prezentate mai sus, se poate observa că varianta lovirii lui Eminescu cu o cărămidă era cunoscută de mai multă lume, dar nu a fost dezvăluită la rugăminţile lui Şuţu, care nu voia să fie acuzat că nu a luat măsuri adecvate pentru supravegherea bolnavilor şi asigurarea condiţiilor normale de convieţuire a bolnavilor.

     Cauza morţii lui Mihai Eminescu, la Sanatoriul doctorului Şuţu, este aşadar relatată de mai multe persoane care au avut legături cu Eminescu: Dumitru Cosmănescu, Ştefan Coşereanu, Harieta sora poetului şi din scrisoarea către Ioan Franc din Botoşani. Toate afirmaţiile venite din aceste patru surse converg către aceeaşi concluzie: Mihai Eminescu a murit în urma unei lovituri puternice cu o cărămidă în cap, în urma căreia s-a produs o puternică hemoragie la creier, urmată de deces. Titu Maiorescu a fost informat că Eminescu a murit în urma unei embolii (embolieAstupare bruscă, de obicei cu un cheag de sânge, a unui vas sangvin sau limfatic), care este consecinţa unui cheag de sânge ce i-a blocat circulaţia sângelui şi a determinat sincopa inimii.

      Mai multe personalităţii din epocă ştiau că Mihai Eminescu a murit în urma unei agresiuni cu o cărămidă sau piatră care i-au spart craniul. Printre aceştia putem enumera pe: Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Roza del Conte, Al. Gregorian, Virgil Ierunca şi alţii.

       Nicole Iorga, aflat la Iaşi în timpul războiului din 1918, împreună cu intelectualul francez Septime Gorcei, refugiat şi el la Iaşi, au întocmit o ,,Antologie a literaturii române” în limba franceză. În nota despre viaţa lui Eminescu este prinsă şi informaţia:,,Câtăva vreme mai târziu, geniul martir murea tragic, cu craniul zdrobit de piatra aruncată de un nebun, tovarăşul său de suferinţă.”. Textul în limba franceză este:,,Quelque temps apres, le genie martyr perissait tragiquelment, i craane broye a coups de pave par un fou, son compagnon d’infortune”. ,,Coups de pave” se traduce prin lovituri repetate de cărămidă, sau piatră de pavaj pătrată.

      Cele prezentate mai sus, din surse credibile, demonstrează că Mihai Eminescu a murit în urma unei agresiuni cu o cărămidă (sau piatră de pavaj), din partea lui Petrea Poenaru, iar conducerea sanatoriului a căutat să ascundă adevărul, prezentând varianta cu pietricica, pentru a proteja reputaţia instituţiei.   

     În ceea ce priveşte boala lui Mihai Eminescu, ea este clarificată în cartea ,, Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” de către academicianul Victor Voicu:,,În privinţa marelui nostru poet Mihai Eminescu datele deţinute, fundamentate pe documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo- patologice (autopsia) pledează neîndoielnic pentru o patologie afectivă, un – sindrom maniaco- depresiv. Erorile de diagnostic şi implicit tratamentul cu mercur de lungă duratăpentru un presupus luesa supraadăugat sindromului maniaco- depresiv o componentă neurotoxică cu o agravare a depresiei şi apariţia altor simptome psihice, neurologice şi organice. Toate acestea au dus la deteriorarea gravă a stării de sănătate a marelui poet grăbindu-i sfârşitul”.     

      Cu puţin timp în urmă poetul Laurian Stănchescu a iniţiat o acţiune la Parchetul General  pentru deshumarea lui Eminescu, pentru a fi anchetate condiţiile morţii poetului. Această deshumare ar putea lămuri două aspecte importante asupra morţii poetului: dacă craniul poetului a fost spart prin agresiune şi ce cantitate de mercur s-a acumulat în corpul său, în urma numeroaselor injecţii cu mercur, tratament care l-a intoxicat şi a dus la moartea prematură a celui mai iubit poet român.

Nicolae Iosub- Botoşani, 1 august 2018

BIBLIOGRAFIE:
1.Gheorghe Sărac- Documente privind adevărul despre boala şi moartea lui Eminescu– Ed. MALASI, 2000;
2.Barbu Lăzăreanu- Cu privire la: Eminescu III– Ed. ,,Cultura Românească S.A.R.”- Bucureşti;
3.Augustin Z.N. Pop- Întregiri documentare la biografia lui Eminescu– Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983;

4.Revista EMINESCU- 160, Timişoara, 2010- N. Georgescu- Moartea lui Eminescu;
5.Dr. Ion Nica- Mihai Eminescu- structura somato- psihică– Editura Eminescu, Bucureşti, 1972;

6.Eugen Simion- Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminiscologilor– Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă Bucureşti, 2015.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5