Eminescu l-a cunoscut pe Vasile Alecsandri încă din tinereţe, când îi citea cu nesaţ volumele de poezii, din care avea să se inspire în primele sale încercări poetice.

     La opt ani, ajuns la şcoală la Cernăuţi, Eminescu recită ,,destul de bine”, lui Vasile Bumbac o elegie a lui Alecsandri şi balade populare (Bogdan  Duică- Poeziile lui Eminescu, Buc. 1935).

    Eminescu cunoştea şi era atât de legat de poezia lui Alecsandri, încât atunci când s-a organizat Serbarea de la Putna, la stăruinţele studenţilor ca el să facă un Imn lui Ştefan cel Mare a refuzat şi l-a rugat pe Alecsandri să-l scrie. Acesta a compus cunoscutul ,,Imn religios lui Ştefan cel Mare”, cu toate că el nu a participat la serbare:
,,Etern, A-tot-puternic, o! Creator sublime,
Tu, ce dai lumei vieaţă şi omului cuvânt,
În tine crede, speră, întreaga Românime,
Glorie Ţie-n ceruri, glorie pe pământ”.

       După terminarea studiilor, Eminescu l-a întâlnit pe Alecsandri la şedinţele ,,Junimii” din Iaşi, unde ,,Bardul de la Mirceşti” îşi citea poeziile:,,Cetind, Alecsandri se uita din când în când mai la unul, mai la altul, de cele mai multe ori la Eminescu- pare că ar fi voit să zică: Dar tu ce zici?. De, zicea fie Eminescu, fie Caragiale, prea e frumoasă (lucrarea)! Păcat ar fi să nu i se facă şi puţinele corecturi, de care e nevoie, pentru ca să fie pe deplin frumoasă” (N. Petraşcu- monografia Vasile Alecsandri).

     La rândul său Ioan Slavici afirma că ,,înrâurirea lui Eminescu asupra lui Alecsandri ar fi fost şi mai hotărâtoare decât acea a lui Alecsandri asupra tânărului său urmaş. Una din cele mai frumoase însuşiri ale lui Alecsandri era slăbiciunea pe care o avea pentru scriitorii mai tineri şi mai ales pentru Eminescu, pe care-l socotea mai presus de sine, în ceea ce priveşte cultura generală şi pregătirea technică”. Acest lucru se întâmpla, mai târziu, când ,,Junimea” se mutase la Bucureşti şi Eminescu era, deja, un poet recunoscut.

     Eminescu şi Alecsandri au fost două personalităţi cu unele trăsături comune, dar şi cu concepţii şi păreri diferite. Amândoi au provenit din mediul rural, au cunoscut îndeaproape viaţa ţăranului român, cultura şi obiceiurile populare, frumuseţile naturii din care s-au inspirat în creaţiile lor. Chiar dacă veneau din clase sociale diferite, Eminescu şi Alecsandri au iubit creaţia populară din care s-au inspirat, au cântat natura, faptele de vitejie ale poporului român, trecutul său istoric glorios şi pe domnitorii cu dragoste de ţară şi popor.

     Dacă Alecsandri, făcând parte din rândul boierimii, a făcut politică la un nivel ridicat, a fost în apropierea şi în favorurile casei regale, Eminescu, dimpotrivă, a fost un critic aspru al guvernanţilor şi regalităţii, motiv pentru care a avut mult de suferit, mai ales, în timpul cât a fost bolnav.

     Amândoi poeţii au criticat politica acelor vremuri, Alecsandri afirmând că ,,Nebunia politică a smintit la noi cei mai mulţi creeri, epidemia e generală”, iar Eminescu constată că ,,nu este pe faţa pământului nici o ţară în care politica zilnică să consume atâtea puteri, ca în România”. Aceste practici nefaste ale politicii se întâlnesc şi astăzi, din păcate.

     Atât Eminescu cât şi Alecsandri au avut principii conservatoare, ridicându-se împotriva progresului pripit, care nu ţine cont de specificul naţional şi de gradul de dezvoltare a societăţii româneşti şi din acest motiv amândoi s-au refugiat în trecut, în lumea voievozilor ,,dătători de legi şi datini”. Amândoi au creat opere dedicate voievozilor români: Dragoş-Vodă, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, etc.

     Am spus că Mihai Eminescu l-a cunoscut pe Alecsandri din volumul său de poezii ,,Doine şi lăcrămioare”,  apărută în anul 1863 la Iaşi, pe care acesta l-a citit şi din care s-a inspirat în primele sale încercări poetice.

     La Cernăuţi apare ,,Foaea Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română din Bucovina”, publicaţie ce se afla şi în biblioteca lui Aron Pumnul, unde Eminescu era bibliotecar, şi în care Alecsandri publică mai multe poezii: La o mamă, Bucovina, Sus la stâncă, Cântec vechiu de lume, Tudora din Târguşor şi Imnuri. În aceste poezii Eminescu a găsit forme pe care apoi le-a folosit în poeziile sale de început. Prima sa poezie ,,De-aşi avea”, publicată în revista ,,Familia”, în 1866, se apropie de poezia ,,Doina” a lui Alecsandri:

    Majoritatea poeziilor lui Mihai Eminescu, aflate în caietele ,,Elena” şi ,,Marta”, au ca modele poeziile publicate de Alecsandri. Unele dintre poeziile lui Eminescu, împrumută de la Alecsandri chiar şi unele imagini: ,,Fuge, trece, fuge, sboară” – în poezia ,,Printre stânci de piatră seacă” a lui Eminescu, cu versurile lui Alecsandri din poezia ,,Baba Cloanţa”-,,Saltă baba, fuge, sboară”. În poezia ,,Din străinătate” a lui Eminescu, unde vorbeşte de ,,poetice şoptiri”, poezia lui Alecsandri ,,Dedicaţie” vorbeşte de ,,poetice simţiri”. Şi exemplele sunt destul de numeroase.

    Chiar şi poeziile de inspiraţie populară precum: Călin Nebunul, Fata din grădina de aur, Frumoasa lumei, Miron şi frumoasa fără corp, rămase în manuscrise, nefiind cizelate şi definitivate, rivalizează cu unele din cele mai inspirate poezii ale lui Alecsandri de inspiraţie populară.

     Eminescu apreciază mult poezia lui Alecsandri pe care-l numeşte ,,rege-al poeziei veşnic tânăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte”, în poezia sa ,,Epigonii”, poezie dedicată poeţilor ,,ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere”.

     În perioada cât a fost redactor la Timpul, Mihai Eminescu l-a apreciat şi l-a lăudat pe Alecsandri pentru limba lui, ,,frumoasă şi vrednică”, înţeleasă de întregul popor. În diferite articole publicate la Timpul, Eminescu se adresează lui Alecsandri cu ,,iubite şi dulce poet”, ,,marele nostru poet”, ,,cel mai însemnat autor din România”, ,,cel mai popular şi mai mare poet al românilor”, manifestându-şi mereu admiraţia, spunând:,,Armata noastră poate câştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare” (Timpul– 9 decembrie 1878).

     Când a venit Alecsandri pentru prima dată la ,,Junimea”, a fost un mare eveniment, el citindu-şi poemul ,,Dumbrava roşie” şi  producând o bună impresie tuturor participanţilor. Era un oaspete de seamă, recunoscut de toţi ca cel mai mare poet al românilor. Totuşi venea destul de rar pe la şedinţele ,,Junimii”, trimiţând prin poştă poeziile lui Iacob Negruzzi, pentru a fi publicate în revista ,,Convorbiri literare”.

     Începutul colaborării lui Alecsandri cu ,,Junimea” s-a produs în primăvara anului 1868, când acesta a trimis spre publicare mai multe pasteluri: Sfârşit de toamnă, Iarna, Gerul, Viscolul, La gura sobei, Sania etc. Când ,,Junimea” se întrunea la Bucureşti, Alecsandri a participat şi a citit piesele sale  ,,Despot –vodă” şi ,,Ovidiu”.

     A fost apreciat mult de Regina Carmen Sylva care i-a tradus câteva poezii în limba germană şi l-a invitat de multe ori la Sinaia, unde stătea săptămâni întregi, devenind, în cele din urmă, un poet al Curţii Regale, fiind propus şi primind şi premiul ,,Năsturel Herăscu”. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Eminescu, care deşi apreciat de Regină, nu a acceptat să devină un poet apropiat de Curtea Regală, având astfel posibilitatea şi libertatea de a critica acţiunile regelui. Acest lucru a făcut ca poetul să nu fie ajutat, atunci când se îmbolnăveşte şi avea nevoie de o pensie pentru a putea trăi şi a se putea trata, Regele neuitând criticile aduse de Eminescu.

    Regina Carmen Sylva i-a tradus şi lui Eminescu, în limba germană, peste 20 de poezii, poetul traducându-i la rândul său o serie de lucrări ale Reginei, dar relaţiile între ei au rămas destul de reci.

    Deşi, Mihai Eminescu şi Vasile Alecsandri nu s-au întâlnit în viaţă de prea multe ori, atunci când poetul era bolnav şi aflat în mari lipsuri materiale, a fost ajutat şi cu bani de către acesta. Se cunoaşte o scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle, aflată în posesia lui Octav Minar, în care Eminescu spune că a primit suma de 200 de lei de la Alecsandri:,,Azi am primit de la d-l Vasile Alecsandri suma de două sute de lei. Banii au sosit la timp şi din ei îţi trimit 100 pentru că mi-ai scris că ai nevoie. Nu ştiu de unde a aflat despre adresa mea şi pentru ce mi-a trimis suma…Eu nu cunosc personal pe d-l Alecsandri; l-am văzut la ,,Junimea” fără ca cineva să mă prezinte. De altfel nici nu se putea- eu sunt încă un începător faţă de marele poet. Ce frumos bărbat şi ce impresie plăcută mi-a lăsat în suflet” (Octav Minar- Alecsandri şi Eminescu– Revista Luceafărul XI, 1912, p. 347). Dacă scrisoarea este adevărată, Eminescu a fost ajutat în perioada când a rămas fără slujbă, după ce a fost destituit din funcţia de revizor şcolar. Dar, dacă e aşa, nu înţeleg ajutorul dat Veronicăi Micle, care atunci nu avea nevoie de bani.

     Cel mai preţios ajutor dat de Vasile Alecsandri lui Mihai Eminescu, a fost în anul 1883, în urma îmbolnăvirii sale. Pentru a fi trimis la tratament la Ober Dobling, ,,Alecsandri contribui, la rândul lui, ţinând o conferinţă la Ateneu, în ajutorul poetului bolnav, conferinţă ce produce două mii de lei. În ea el arată rolul poetului în o ţară şi puse în relief talentul lui Eminescu” (N. Petraşcu- Vasile Alecsandri). În felul acesta Alecsandri a contribuit cu cea mai mare parte din suma de 3000 de lei necesari poetului pentru internare la Viena. Cu 500 lei a contribuit şi Regina Carmen Sylva.

    În ultima perioadă a vieţii lui Alecsandri, Eminescu era mai cunoscut şi mai apreciat pentru creaţia sa artistică, popularitatea sa depăşind-o pe cea a lui Alecsandri.

    În perioada maturităţii creaţiei sale artistice, Vasile Alecsandri, criticat de mulţi dintre confraţii săi, care căutau să-l coboare de pe piedestal, răspunde criticilor săi, conştient de valoarea creaţiei sale, în poezia ,,Unor critici”:

    Alecsandri recunoaşte meritele literare a lui Eminescu şi încheie cu o strofă de o mare nobleţe sufletească:

     Aceste atacuri se petreceau în perioada de boală a lui Mihai Eminescu, care nu a putut să dea replica cuvenită acestor critici, dar în anul 1888, el are prilejul să-i arate recunoştinţă lui Alecsandri, dând numele noii publicaţii ce o lansa, celebrei piese ,,Fântâna Blanduziei”, spunând: ,,Literatura şi artele sânt chemate să sanifice inteligenţele de această boală psihologică a scepticismului şi de aceea, în amintirea acestei arte, care putea face asemenea minuni, am pus acestei foi numele Fântâna Blanduziei, numele izvorului ce răsărea de sub un stejar, în vecinătatea oraşului Tibur, izvor care întinerea şi inspira şi despre care Horaţiu spune (în piesa D-lui Alecsandri):

       Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi poeţi  români ai sec. al XIX-lea, au meritul de a introduce în literatura română limba literară, sunt deci creatorii limbii literare moderne: ,,Eminescu n-ar fi putut să vie, dacă n-ar fi fost mai înainte un Alecsandri. Curăţind drumul şi bătătorindu-l, cizelând limba, dând sonoritate verbului românesc şi armonie versului, Alecsandri reuşeşte adesea, într-o producere adecvată cu toate acestea şi mentalităţile contemporane, să ne convingă că n-a lunecat în van cu mâna lui pe liră” (N. Gane- Spice–  Bucureşti,1909).

Bibliografie: