Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU. Ultima internare 1889

Primit pentru publicare: 12 iun.2015
Autor: Nicolae IOSUB
Publicat: 12 iun.2015

 

MIHAI EMINESCU

Ultima internare 1889

 

În cei 126 de ani câţi au trecut de la trecerea în eternitate a poetului nostru naţional- Mihai Eminescu– majoritatea  eminescologilor sau a celor ce au scris câte ceva despre Mihai Eminescu, au plecat de la premisa că, poetul a fost bolnav de lues, boală transmisă ereditar şi că a murit nebun, cu toate că în aceşti ani progresele făcute de medicină au fost uriaşe şi mulţi specialişti în domeniu au contrazis aceste afirmaţii. Toţi s-au luat după criticul George Călinescu, care a fost convins de boala luetică a poetului, transmisă din familie, şi nu s-au întrebat sau nu şi-au pus problema că poetul ar fi putut să aibă o altă boală. În ,,Viaţa lui Mihai Eminescu”, George Călinescu îşi croieşte cartea pe premisa bolii ereditare a poetului, legând toate întâmplările neplăcute din viaţa lui Eminescu de caracterul ereditar al unei boli, transmise pe linie maternă.

   Doctorul Vasile Lupu, cercetând cu atenţie simptomele bolii lui Eminescu şi luând în calcul şi ceea ce au constatat şi alţi specialişti în astfel de boli, spune:,,Deşi cultivată pe o crasă eroare medicală, natura luetică a bolii poetului a fost promovată cu obstinaţie şi reluată ca temă centrală de cei mai mulţi biografi. Sub acest aspect poate cea mai tendenţioasă şi ipocrită prezentare biografică din câte s-au scris în încercarea de a acredita definitiv această idee aparţine lui George Călinescu, critic literar care în spatele unei aparente detaşări, cu accentuate note maliţios patetice, face din poetul naţional o jalnică creatură, bântuită de mizantropie şi misoginism, trăind într-o mizerie fizică şi morală demnă de cea mai insalubră periferie (vezi Eminescu gazetar în Viaţa lui Mihai Eminescu), (Articol Eminescu din perspectiva criticii– Revista Arheu , nr.6 din ianuarie 2015, Bârlad).

Este trist că cel mai mare poet al românilor a avut parte de un astfel de tratament din partea urmaşilor şi nimeni nu s-a aplecat, cu mai multă răbdare şi grijă, pentru a cerceta cauzele şi simptomele bolii poetului, luând de bun ce au scris alţii înaintea lor, fără a-şi pune măcar problema dacă aceste lucruri sunt adevărate sau false.

Ca să putem ajunge la o concluzie corectă, privind boala de care a suferit şi murit Mihai Eminescu, trebuie să plecăm de la notiţele doctorului V. Vineş ,,Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihai Eminescu”, cel care l-a avut în tratament pe poet şi care spune:,,Am avut ocazia să îngrijesc, ca intern la Institutul ,,Caritatea” al regretatului profesor Al. Şutzu, pe marele nostru poet Mihai Eminescu în ultimele luni ale vieţii sale (martie- iunie 1889). Găsesc acum printre hârtiile mele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare interes fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale bolii poetului şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o legendă…Mihai Eminescu, după cum mi-a declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese venerice. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe care îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze la institutul ,,Caritatea” al regretatului prof. dr. Al. Şutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ”.

Din aceste notiţe, observăm că cei care l-au internat pe Eminescu la Caritatea au fost ,,prietenii săi”, care au justificat internarea prin faptul că poetul abuza de băuturile alcoolice şi consuma fără să plătească. Nu cred că Eminescu consuma băuturi fără să plătească, căci nu i-ar fi dat nimeni pe datorie şi nici nu avea bani pentru băutură. Poate ,,prietenii” îl luau cu ei şi-i dădeau de băut, iar în privinţa consumaţiei ar fi fost bine ca aceştia să fi avut grijă să-i plătească un abonament la un local, unde acesta obişnuia să mănânce, mai ales că editura Socec plătea pentru fiecare ediţie a cărţii sale de poezii. Maiorescu l-a însărcinat pe N. Petraşcu să dirijeze banii şi să aibă grijă de poet, în ceea ce priveau cheltuielile cu chiria, alimentaţia şi altele. Dar, ,,prietenii” l-au dus la Caritatea, pârându-l că bea prea mult şi mănâncă pe datorie. Halal prieteni!

Din consemnările medicului vedem că Eminescu la internare nu era agresiv, nu făcea rău nimănui, numai că era posomorât, singuratic şi fără a putea să lucreze, lucru normal, când se ştia fără un serviciu şi un venit sigur. Ne întrebăm, atunci, ce pericol prezenta Eminescu pentru ordinea publică ca să fie internat într-un loc cu oameni pierduţi pentru societate? Sau Eminescu deranja pe cineva!?

În 3 decembrie 1888, Mihai Eminescu împreună cu o serie de tineri jurnalişti, printre care şi botoşăneanul Leon Gheorghe Nicoleanu, au scos un ziar literar intitulat ,,Fântâna Blanduziei”, la care Eminescu a scris articolul de fond, publicaţie primită de public cu simpatie. Probabil acest lucru a deranjat pe ,,prietenii” săi, căci într-o zi el este internat la ospiciul ,,Mărcuţa”, fără un motiv anume. Nicoleanu spune despre acest lucru:,,Rămăsei trăsnit. Întrebai de prietenii lui, aceia care puteau să fie informaţi. Meşterul fusese din nou izbit de boală. Vestea o dusei la prietenii de la Fântâna. Durerea îi cuprinse pe toţi, căci, spun în conştiinţă, că imposibil era să cunoşti pe Eminescu şi să fii izbit de bunătatea şi blândeţea lui extremă şi subjugat de cugetarea lui adâncă, ameţit de potopul de cunoştinţe pe cari le avea. Îi erai prieten vrând- nevrând…”. Un astfel de om, descris de Nicoleanu mai sus, a fost izolat într-un ospiciu de nebuni deoarece, probabil, şi-a deranjat ,,prietenii”.

Mai departe doctorul Vineş prezintă simptomele psihice ale poetului, la internare:,,La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta tulburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi, scria chiar articole de jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama de tot ce citea şi scria”. Dacă Eminescu nu prezenta tulburări psihice şi era un om normal, de ce a fost oare internat la nebuni? Şi din punct de vedere fizic, Eminescu se prezenta bine, aşa cum precizează acelaşi medic:,,Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituţie forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată… Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme a unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire, nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte”. După cum observăm din această descriere, Eminescu era un om normal, nu prezenta tulburări fizice şi psihice, dar alţii au văzut în el un om bolnav şi periculos. Ce rost a mai avut, atunci, tratamentul cu mercur?

După internarea poetului, datorită tratamentului aplicat ,,încetul cu încetul, facultăţile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demenţă destul de accentuate), aşa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta acelaşi  lucru de cinci- şase ori, fără să-şi dea seama de ce a citit sau scris. Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reţine fapte petrecute recent, însă ceea ce era de remarcat era memoria numelor proprii. Chiar persoane recent cunoscute cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea, îşi amintea de lucrurile petrecute în viaţa sa până în momentul îmbolnăvirii”, scrie doctorul Vineş.

Observăm, din cele afirmate de medic, că injecţiile cu mercur (otravă puternică) şi-au făcut efectul asupra poetului şi medicul se acuză prin cele scrise, căci ,,tratamentul” prescris de doctorul Şutzu şi aplicat poetului nu a dus decât la intoxicarea organismului acestuia, la degradarea continuă a stării sale de sănătate. Organismul său lupta din răsputeri împotriva intoxicaţiei cu mercur, memoria sa nevrând să se lase învinsă, cu toate ,,strădaniile” medicilor de a-l ,,vindeca”. Care medic continuă să aplice unui bolnav un tratament când vede că acesta nu-i face bine pacientului şi îi face mai mult rău? Şi-a pus cineva această întrebare atunci sau mai târziu, când au scris despre viaţa şi boala lui Eminescu? Răspunsul este-NU.

Puţinii prieteni adevăraţi ai poetului, nici nu-şi imaginau că tratamentul aplicat lui Eminescu este unul neadecvat şi că acesta îi făcea atât de mult rău. Dacă ar fi ştiut, l-ar fi scos imediat din ospiciu, care, nu era locul potrivit unde să fie tratat Eminescu. În cele din urmă, inima genialului poet a cedat şi moartea a survenit, la vârstă când omul este în culmea vitalităţii şi puterii sale creatoare. Aşa cum spunea scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu din Mehadia, ,,poetul a fost ajutat să se îmbolnăvească şi să moară”.

Deşi criticul George Călinescu, citise însemnările doctorului Vineş şi le consemnează în ,,Bibliografie eminesciană- Viaţa” de la sfârşitul cărţii, nu face o analiză realistă a acestor însemnări, nu-şi pune nicio întrebare, privitoare la boala poetului şi-l tratează pe Eminescu ca pe un dement irecuperabil:,,El simţea că aici are o misiune mare de îndeplinit şi de aceea cerea de mâncare şi băutură (rezultat al efectului mercurului-n.n), ca şi unul ce ,,nu mâncase de mult”, şi mesteca cu multă poftă alimentele, asemeni zidarului care e pe cale de a se urca pe schele. Cercetările sale ştiinţifice asupra mecanicii lumii trebuiau duse aici în linişte, mai departe. Aplicând abstracţiile matematice la problemele spirituale, voia să găsească principiul vieţii, fiindcă descoperise că misterul mişcării şi al vieţii stă în ,,mutarea consecutivă a punctelor de gravitaţie”, adică în ,,distanţarea consecutivă între cele două puncte”.O dată pus pe drumul cel bun, începu să născocească diferite demonstraţiuni  şi aparate, cu scopul de a capta forţa universului, ca de pildă, o sferă de gumilastic, o cumpănă şi mai cu seamă o ţeavă metafizică (ms. 2255, ff. 386, 418)”.

,,Prin urmare derizoriul în care Călinescu aruncă viaţa poetului, fetişizarea existenţei sale, persiflarea operei sale, stigmatizarea personalităţii sale prin nebunia luetică trebuia să constituie imaginea geniului culturii noastre pentru generaţiile viitoare, a românului absolut, după cum se exprima Petre Ţuţea, a omului care a dat esenţă şi consistenţă limbii române şi românismului. Mai mult cartea a fost tradusă în mai multe limbi de circulaţie ca variantă oficială a biografiei eminesciene printre care şi în limba germană, ceea ce avea să stârnească o reacţie usturătoare dar profesională din partea lui Ovidiu Vuia neuropatolog de talie mondială”, spune doctorul Vasile Lupu în acelaşi material.

Dup 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, academicianul Eugen Simion a reuşit să elucideze pentru totdeauna,  de ce boală a suferit poetul, consultând pe cei mai buni specialişti în acest domeniu medical, materiale cuprinse în volumul ,,Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, carte scoasă de Editura ,,Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă” Bucureşti, 1915.

În sfârşit s-a făcut lumină şi în acest domeniu al bolii şi cauzelor morţii celui mai mare şi genial poet pe care l-a avut poporul român, din păcate, foarte târziu şi după ce s-au scris atâtea aberaţii despre boala lui Mihai Eminescu.  

Ing. Nicolae Iosub- Botoşani, 22 aprilie 2015

BIBLIOGRAFIE:

  1. George Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu– Ed. Junimea, Iaşi, 1977
  2. Gellu Dorian şi Emil Iordache- Paşii Poetului– Editura Junimea, Iaşi, 2015
    3.,,Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”- Editura ,,Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă” Bucureşti, 1915


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Felicitări-documentat,argumentat,demonstrat!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5