Mihai Eminescu – Veronica Micle

Dragoste şi transfigurare

 2. Iaşii marilor iubiri…

Aproape, mai aproape…

 

 Timpul cât Eminescu a locuit la Iaşi (august 1874-octombrie 1877) se încadrează în ceea ce unii critici literari au numit perioada veroniană. „Am venit la Iaşi – mărturiseşte Poetul într-o scrisoare – împins de dorinţa de a cunoaşte vechea capitală a Moldovei şi pentru tine. (…) Numai tu, dulcea mea amică, ai fost muza ispititoare.”. În perioada berlineză, iubirea se cristalizase şi devenise o tortură, Veronica fiind proiectată ca figură mitologică: „Chipul ei nu-mi mai dă răgaz să studiez în pace. E divinitatea Elenei lui Menelaos coborâtă pe pământ ca să mă tortureze. (…) Amor, zeul atotputinte, mi-a cuprins inima şi, fără să vreau, sunt sclavul lui.” Aceste confesiuni i le făcea Mihai fratelui său Şerban, dezvăluind o postură tristaniană, de jelanie exagerată, mult mai realist fiind în corespondenţa cu un prieten din Iaşi: „Caută-mi o ocupaţie în Iaşi – ea poate fi foarte modestă şi neînsemnată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin. (…) Dacă s-ar putea să trăiesc la Iaşi, să lucrez fără să ştie nime, mi-ar părea şi mai bine.”

În societate e foarte atent în ceea ce priveşte reputaţia Veronicăi şi îşi asigură bunăvoinţa lui Ştefan Micle, în ciuda zvonurilor răuvoitoare şi bârfelor duşmănoase: „E nedrept să învinuieşti un om care s-a purtat corect în societate. Eminescu mi-e cunoscut. El vine în casa noastră, unde, împreună cu Veronica, fac citiri literare. Totodată cunosc şi sentimentele Veronicăi pentru talentul său poetic” – scrisoare a lui Ştefan Micle către Petre Suciu.

Sentimentele Veronicăi nu erau însă numai pentru talentul poetic şi, simţindu-se prizonieră, Doamna Micle trăieşte o autentică stare de angoasă pe care o comunică destul de învăluit prietenei sale Elena Frangolea aflată la studii în Germania, în decembrie 1875: „Nu ştiu ce schimbare pe loc s-a petrecut în mine, dar simt că inima mea, începând de anul trecut, a îmbătrânit cu zece ani, într-atât mă plictiseşte şi-ntr-atât mă simt de rănită de tot ce văd.” La începutul anului următor e dominată de neagră melancolie („Nu ştiu, mă simt însă într-o stare de visătoare melancolie şi, cu cât primăvara înaintează, devin tot mai melancolică.”) şi de un acut sentiment al claustrării pe care încearcă să îl depăşească fără succes însă („Închipuieşte-ţi, draga mea, să nu ieşi nicăieri, 15-20 de zile în şir, să stai închisă în casă (…)… în definitiv duc o viaţă pe de-a-ntregul de casă şi în care îmi aflu mulţumirea.”) Astfel de frământări le va poetiza Eminescu în compoziţia Iubita vorbeşte datată „28 august 1876 noaptea” – monolog al iubitei mereu supravegheată de rubedenii:

 „Nu am chip în toată voia

În privirea-ţi să mă pierd,

Cum îmi vine, cum îmi place,

Drag băiet să te desmierd.

––––––––––––

Doamne, nu-i în lumea asta

Vrun ungher pentru iubit.

–––––––––––

Cum nu poţi în toată voia

Cu guriţa să mă saturi

Şi de-al braţelor strânsoare

Să mă frâng vicleană-n laturi.”

 Totuşi, îndrăgostiţii – prin strategii subtile – află clipe de compensare euforică – aşa cum demonstrează o însemnare a lui Eminescu pe un manuscris: „Azi de 4/16 fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept şi am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine în toată viaţa mea.” Totuşi, dorinţa de singurătate în doi rămâne tiranică şi Poetul încredinţează Iubitei la 10 martie acelaşi an poezia cu acest titlu – vis erotic compensator proiectând îndrăgostiţii în peisajul unei naturi euforizate şi în spaţiul somniei cu efect analgezic, opusă finalului melancolic din Lacul.

„Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci…

 

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt

Singuratece izvoare,

Blânda batere de vânt;

 

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.”

 Se produce şi o redresare a stării sufleteşti a Veronicăi, comunicată prompt în iulie prietenei din Germania: „La fel mă întrebi dacă plimbările sunt însufleţite, da, scumpa mea amică, cred că sunt mai însufleţite ca niciodată, cu toate că criza este foarte mare.” (Ultima referire e la destituirea lui Eminescu din postul de revizor şcolar). În august, Poetul îi scrie din Botoşani, cu dorul în sufletul îmmiresmat de aroma florilor de tei:

„Ce ai tu a împărţi cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce ca mirosul florilor acestora.

Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz

Desigur că la noapte un tei o să visez,

Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei

Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.”

 Poeziile anului 1876 înfăţişează pe Poet autoproiectat în chipul zeului indic Kamadeva – fiul cerului albastru şi-al iluziei deşarte:

„Părul negru, chipul oacheş

Şi obrazul arămiu,

Ochii mari se uit cu sete,

Lucesc negri, moale, viu…”

 sau în cel al păgânului Arald din Strigoii adorat de Maria:

 „- Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri… O! Ce frumoşi ochi ai…

Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai…

Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai –

Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizător de dulci!”

 Iubita îi aparţine şi îi împărtăşeşte dragostea în momente de tandră apropiere –

 „Ş-astăzi tu de bunăvoie

Fericită-n braţe cazi-mi;

Capul tău scăldat în aur

De-al meu umăr tu îl razimi.

 

Astăzi tu de bunăvoie

Îmi întinzi dulcea ta gură:

Soarta mi le-a dat pe toate

Cu asupra de măsură.”

 reuşind concomitent să-şi păstreze atribute ale supranaturalului –

 „Tu idol scump şi dulcea mea lumină

––––––––––––––––

Vorbeşte-ncet, priveşte-mă într-una,

De chipul tău viaţa mea e plină –

Pot fi minuni – ca tine nu-i nici una.”

 Totuşi, echilibrul e fragil şi se frânge uşor, adoratorul („O, marmură curată, o, înger, o, femeie, …”) refuzându-şi propria ipostază –

 „Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui

Şi niciodată Ana nu m-a lăsat la sânu-i,

Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare…”

 mai ales când intră în concurenţă cu chipurile fardate ale nulităţilor profane –

 „Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă

Ca în cadenţă tristă să sune trist din coadă

Şi-ntre ofiţerul ţanţoş cu spada subsuoară

Alegere nu este, alegerea-i uşoară.”

 păstrându-şi pentru sine postúrile hieratice ale mângâierii materne –

„Şi totuşi… Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:

– Ai vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci,

Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!

Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.”

 fără a părăsi visul unei uniri mistice:

 „S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,

Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie

Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted

Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet…”

 În alte momente, fantezia pare a se retrage şi poezia devine jurnal al ueni iubiri, amprenta datelor biografice fiind evidentă în Minte şi inimă – rememorare în registru naiv a perioadei ieşene:

• o mătuşă îi observă cu ochi lacomi pe îndrăgostiţii aflaţi în clandestinitate –

 „- Eu vă văd de pe sub gene:

Ochii în ochi priviţi fierbinte

Şi de dragi unul altuia

Conversaţi fără cuvinte.”

 • îndrăgostita se justifică –

 „- Ce se pare că-i iubire

Nu-i decât prieteşug.”

 • mătuşa laudă postura de poet a lui Teodor – Eminescu –

 „- În zadar oare Teodor

Scrie-a codrului poveste?

––––––––––

Ţie-ţi place poezia,

El lucrează versuri bune.

Toate versurile sale

Tu pe muzică le-i pune.”

 • tânăra joacă rolul aparentei nemulţumiri –

„- Toată ziua se închide

Prin autori mâncaţi de molii

Şi îl vezi întotdeauna

Cumu-i plin de colbul şcolii.”

 • mătuşa remarcă contribuţia ludică a iubitei la creaţie –

 „- Vii la spate, vezi ce scrie,

Peste şiruri tu alergi,

Îi iei pana chiar din mână,

Singura vo vorbă ştergi.”

 În acelaşi text apar şi cei doi copii ai Anei (Veronica): Bibi rezumă pe marginea conflictului Ahile-Agamemnon ceea ce auzise da la mama sa („Judecata totdeauna decât dragostea-i mai sus.”) iar Muţi recită Povestea codrului pe care o ştie de la „moşu Teodor”.

Minte şi inimă îşi prelungeşte referinţele şi la perioada bucureşteană a vieţii Poetului:

• tentativele Veronicăi de a se recăsători, după decesul lui Ştefan Micle –

 „Nu lipseşte decât nunta

C-un taraf de lăutari.”

 • refuzul acesteia de a accepta un pact matrimonial nesatisfăcător din punct de vedere material –

 „- Şi-am văzut că-i mult mai bine

C-un moşneag să mă cunun

Decât iar să-mi risc eu pacea

C-un berbant sau c-un nebun.”

 Perperssicius relaţionează această poezie în care Eminescu îşi travesteşte tristeţea în ironie şi autoironie cu textul veronian Fugi îţi zic, poezie publicată în Convorbiri, decembrie 1875:

 „Vai! şi eu nedumerită

Mă muncesc cu mult mai mult;

Căci nu ştiu ce-ar fi mai bine:

Mintea, inima s-ascult?”

 Un întreg set de poezii redactate în anii 1875-1876 şi rămase în manuscris pun sentimentul sub pecetea tainei melancolizând excesiv trecerea timpului care va izgoni în amintire norocul la fel de trecător:

 • Iubind în taină –

„Iubind în taină am păstrat tăcere…

––––––––––––––––

Copila mea cu lungi şi blonde plete…”

 • Gândind la tine –

„Tu, blond noroc al unui vis deşert,

Tu visul blond unui noroc ce nu e…”

• Pe gânduri ziua –

„Pe gânduri ziua, noaptea în veghere,

Astfel viaţa tot în chinuri trece…”

 • Zadarnic şterge vremea –

„Şi toate trec ca vremea – dar chipul tău nu trece.

––––––––––––––––

Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,

Tu,chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.

––––––––––––––––

Tu, blond al vieţii mele şi-al dragostei copil!”

 Din aceeaşi perioadă datează O stradă prea îngustă – graţioasă transpunere poetică a unei posibile îmtâmplări reale:

 „O stradă prea îngustă

Părea că se făcea –

Şi care lungi şi negre

De două părţi era.

 

Pe dânsa nu luceşte

Un singur felinar –

Eu trec încet şi fluier

În suflet cu amar.

 

Deodată simt în urma-mi

Venind, tiptil-tiptil,

Par sfiicios de fată

Uşor ca un copil.

 

Răsună miazănoaptea

Din turla neagră, veche –

Suntem atât de singuri

Şi suntem o pereche.”

 Peste ani, prin filtrul amintirii, strada prea îngustă va deveni ulicioara tăinuitelor întâlniri şi a tăcerilor grăitoare:

 „Ah, subţire şi gingaşă

Tu păşeai încet, încet,

Dulce îmi veneai în umbra

Tăinuitului boschet

 

Şi lăsându-te la pieptu-mi,

Nu ştiam ce-i pe pământ,

Ne spuneam atât de multe

Făr-a zice un cuvânt.

 

Sărutări erau răspunsul

La-ntrebări îndeosebi,

Şi de alte cele-n lume

N-aveai vreme să întrebi.”

 Dorul de trecut îl trăieşte puternic şi Veronica evocând perioada ludică a jocului denominativ (Verena, Aernov…) şi resimţind puternic părerea de rău pentru o fericire peste care s-a pus vălul timpului:

 „Să-ţi repet câte-mi spuneai,

Când prin stelele din ceruri, şi prin florile din lume,

Visător şi cu iubire căutai un dulce nume

Care mie să mi-l dai…

––––––––––––––––

Fericiţi cum n-au fost nime, cum am fost odinioară

Să mai fim pe-acest pământ!”

*

„Eu în vremurile acele

Tainic am iubit un nume,

Ce răpind minţile mele,

Pace nu aveam în lume.”

 Perioada ieşeană a acestei iubiri s-ar putea spune că se prelungeşte prin câteva vizite pe care Eminescu le face Veronicăi după 1877 – una din ele transfigurată artistic în sonetul Stau în cerdacul tău:

 „Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină.

Deasupra-mi crengi de arbori se întind.

Crengi mari în flori de umbră mă cuprind

Şi vântul mişcă arborii-n grădină.

––––––––––––––––

Deasupra-mi stele termură prin ramuri,

În întuneric ochii mei rămân

Şi-alături luna bate trist în geamuri.”

 O adnotare a Veronicăi întregeşte atmosfera evocată de Poet: „M-ai rugat să-ţi cânt Schuman. Cât de mult îţi place muzica!”

G. Ibrăileanu se arată sigur de sentimentele Poetului pentru Veronica în perioada ieşeană şi se îndoieşte de trădările care ar fi caracterizat-o pe cea următoare: „Este sigur că, cel puţin între 1874 şi 1877, Eminescu a iubit pe Veronica Micle. (…) La Bucureşti, Eminescu a iubit pe Mite Kremnitz şi pe o doamnă Poenaru – dacă d-nii Iacob Negruzzi şi N. Petraşcu nu se înşeală.” Totuşi, atât corespondenţa cât şi poezia celor doi certifică violente contradicţii şi apariţia motivelor care nutresc gelozia Poetului – înfăţişată într-un concept de scrisoare din 1876 cu amară ironie: „Mergem la plimbare, în parc, în societatea de ofiţeraşi a unei artilerii considerabile prin mustăţile sale.” În plus, Veronica desfăşoară „Şiretenii de muiere/Ca să-ncerc a ta iubire…”, nu se poate decide între minte şi inimă –

 „Fugi” îţi zic, căci a mea minte

Prevesteşte numai rău;

„Nu te du”, şopteşte-n taină

Sufletul şi dorul meu.

–––––––––

Vai! şi eu nedumerită

Mă muncesc cu mult mai mult

Căci nu ştiu ce-o fi mai bine:

Mintea, inima s-ascult?”

 ceea ce dezvoltă autinomii sufleteşti superlative („Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea”) pe care cea în cauză le explică prin hotărârea sorţii:

 „Să urăsc cu-nverşunare,

Când iubită ştiu că sunt,

Să iubesc când nu-s iubită

Este soarta-mi pe pământ.”

 Instabilitatea temperaturii sentimentale îl chinuie cumplit pe îndrăgostit –

 „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,

Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţişări!”

 şi acesta se simte definitiv damnat şi osândit:

 „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

Şi eu să-mi ştiu osânda… să te iubesc pe veci,

În veci după-a ta umbră eu braţele să-ntind,

De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,

Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez –

Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.”

 Alternativelor veroniene Venere şi Madonă le corespund însă cele eminesciene Înger şi Demon, valorizarea iubitei prin maximă idealizare (crăiasă din poveşti) continuând şi după momentul vienez:

 „Ea se uită… Păru-i galbăn,

Faţa ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaştri

Toate basmele s-adună.”

 o visarea poetică imaginând o Veronică liberă, garanţie a fericirii supreme:

 „Ce s-alegea de noi, a mea nebună,

De ne-ntâlneam de mult cu-aşa iubire?

Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,

Sau eu muream de-atâta fericire.”

 În anul tragic al morţii mamei sale, Eminescu declară cu disperare o iubire necondiţionată capabilă să depăşească reproşurile şi să devină echivalentă a valorii supreme:

 „Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,

Că veselă şi dulce vorbeşti apoi oricărui…

––––––––––––––––

O, tu! tu, dumnezeul şi viaţa vieţii mele…

––––––––––––––––

Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o

––––––––––––––––

Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine…”

*

„Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic

Căci ei nu ţineau în mână degetul tău dulce, mic,

Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult

Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult…”

 

Erotica eminesciană va trece aşadar de la faza consemnării jurnaliere, a insuficientei transfigurări artistice –

 

„Tu ai o curtenire

În glumă şi doreşti

Să-ţi spun a mea iubire

În versuri franţuzeşti.”

 

la cea a implicării definitive a iubitei în propria creaţie, – călăuză, precum dantesca Beatrice, a sufletului pe cărările confruntării cu asprul destin rezervat Geniului:

 

„Câteodată mi-o închipui pe femeia ce-aş dori:

Ea în cartea cea deschisă peste umăr mi-ar privi

Urmărind astfel cu ochii calea sufletului meu.”

 

Veronica-Beatrice, aşa cum citim în Cărţile (1876), va deveni maestrul pe care nu-l egalează nici măcar modelul geniului shakespearean:

 

„Ş-apoi mai am cu totul pentru mine

Un alt maestru, care viu mă ţine…

––––––––––––––––

Căci el nu vrea decât să-mi şadă-n braţă

Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă!”

 

Semnificativ este că în septembrie 1872, Eminescu citeşte la Junimea celebra Floare-albastră publicată în Convorbiri literare la un an după prima întâlnire de la Viena; critica a putut depista anume influenţe străine în această creaţie iar Bogdan-Duică o relaţiona cu iubita de la Ipoteşti („Floare albastră (…) este aşadar o fată frumoasă, nebună, iubitoare (…) Iubita era de la sat, de la Ipoteşti.”) dar mai credibilă pare opinia lui D. Popovici: „S-a observat apoi că titlul ar putea traduce simbolic calităţile iubitei; poezia ar fi aşadar închinată Veronicăi Micle.” Indiscutabil este că reperele fundamentale ale poeziei (raportul trăire-creaţie, condiţia geniului, tirania idealului inaccesibil, artistul ca jertfă a propriei creaţii) devin şi repere ale întregii lirici eminesciene ulterioare:

 

„Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!

––––––––––––

Mi-oi desface de-aur părul

––––––––––––

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

––––––––––––

Totuşi, este trist în lume!”

 

Această perspectivă ajută Geniul în despărţirea sa de teluric, orientându-l spre marile zboruri în zona infinită a continuum-lui spaţio-temporal cosmic; Stau în cerdacul tău evocă un moment biografic: luna noiembrie a anului 1879 când Eminescu vine la Iaşi pentru aniversarea Junimii, locuieşte la Veronica unde îşi serbează şi onomastica dar ulterior evocarea devine intens lirică, cu deschideri spre metafizic:

 

„Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,

Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,

Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,

Să nu mai ştii de mine, că nu m-oi şti nici eu.”

 

Similar, Sonetele publicate în 1879 proclamă iubirea ca sursă a creaţiei poetice iar un simplu exerciţiu de arheologie literară va demonstra că fascinanta poezie Peste vârfuri publicată în 1883, decembrie e pe deplin ieşeană şi veroniană: în perioada revizoartului şcolar, Poetul a conceput proiectul dramatic Bogdan Dragoş în care eroina e Veroni (Anna); când aude cornul lui Bogdan, Anna rosteşte memorabilele versuri

 

„De ce taci când fermecată

Eu spre tine mă întorn?

Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vreodată?”

 

Mai mult, ajuns în camera Annei, Bogdan i se adresează pe modelul care va alcătui ulterior atât de disputata de Mite Kremnitz Atât de fragedă:

 

„Tu eşti aşa de albă ca floarea de cireşi,

Şi soarta mea te puse în calea mea să ieşi…”

 

Publicată în 1878, Singurătate transfigurează în mod cert ecouri ale experienţei ieşene –

 

„Câteodată… prea arare…

A târziu lumină lampa

Inima din loc îmi sare

Când aud cum sună clampa,

Uşa iute se deschide,

Vine ea cu pas uşor

Şi de gât mi se aruncă

Şi o strâng ca s-o omor.”

 

care se prelungesc până în anii dramatismului suprem în variante care introduc în ţesătura textului numele tainic al Veronicăi:

 

„Optzeci de ani îmi pare

În lume c-am trăit,

Că sunt bătrân – că Tolla

De mult va fi murit.”

 

Cercetarea poeziilor din anii 1875-1876 demonstrează convingător că modelul veronian se instalează definitiv în cântarea eminesciană.

 

„Frumosul chip în voluptos repaos

Pătruns-au trist şi dulce în cântare-mi.

––––––––––––––––

Căci numai tu trăieşti în cugetare-mi.

A ta-i viaţa mea, al tău poemul,

Cum le inspiri tu poţi să şi le sfaremi.”

 

proclamă Poetul în Iar mă priveşti cu marii ochi (1876), adăugând apoi într-o variantă:

 

„Al tău surâs, precum ş-a ta tăcere

Şi chipul tău în voluptos repaos –

Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi…”

 

E detectabilă în astfel de versuri o despindere totală şi definitivă de instinctul atât de van şi echivalarea orei de iubire cu nemurirea prin creaţ