Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI  MAXIM: SCUTUL  DE  SPERANȚĂ. Introspecție sentimentală într-o viață cu bune și rele

Burac,ManolePrimit pentru publicare: 5 nov.2015
Autor: prof. Gheorghe BURAC, redactor al Rev. Luceafarul(Bt)
Publicat: 05 nov. 2015

 

 

 

MIHAI  MAXIM: SCUTUL  DE  SPERANȚĂ

Introspecție sentimentală într-o viață cu bune și rele

”Lumea se preface de mintea ta în gând, precum florile se prefac de trupul minunat al albinei în miere.”
N. IORGA

Avem în față cea de a doua carte publicată de Mihai Maxim ca autor, după volumul de debut ”Satul de sub ape”, apărut în Picture12007, la Editura Paideia, pe care l-am citit pe nerăsuflate, l-am recenzat și astfel a ajuns în paginile revistei Luceafărul, nr. 41 din luna mai 2012. A fost cartea cu care Mihai Maxim revenea la dragostea pentru literatură, dublându-și munca de traducător în domeniul economic și cea de tălmăcitor, căreia i se dedicase ca specialist format prin studiul sistematic al limbii ruse, într-o facultate de profil.

Prima traducere de interes pentru cititorul român, ”Atentat la președinte”, de A. Voronin (1998), i-a insuflat curaj și aceasta a fost numaidecât urmată de încă  șapte volume de succes editorial: ”Noi”, de E. Zamiatin (1999), ”Viața intimă a lui Dostoievski”, de T. Enko, ”Confesiunile Verei Davidova, iubita lui Stalin”, de Leonard Handlin (2003), ”Viața intimă a lui Hitler”, de Gheorghe Hlebnikov (2004), ”K.G.B. în smoking”, de Valentina Malteva (2007), ”Mareșalul Malinovski, ostașul Patriei”, de Anatoli Marcenko (2009) și ” O mie și una de zile din viața lui Hrușciov”, de Oleg Grinevschi (2013).

Specializându-se și în ”limba și literatura franceză”, Mihai Maxim  avea să devină  ”beneficiarul  contactului său nemijlocit cu două dintre cele mai mari culturi și literaturi ale lumii”, după cum remarcă acad. Victor Crăciun, prefațatorul cărții, ceea ce explică și capacitatea sa de traducător de largă cuprindere, în fapt de scriitor și, implicit, de cercetător, atât al limbii materne cât și al limbii și literaturii din care provine scriitura de tradus. În acest univers de preocupări, a germinat fermentul care i-a deschis și alimentat lui Mihai Maxim gustul scrisului original, creator, concretizat deja în cele două cărți încredințate până acum tiparului.

Cea de a doua carte, chiar dacă vine după opt ani de la publicarea celei dintâi, ”reia și dezvoltă firul ascuns al drumului formării personalității scriitorului și al desăvârșirii cercetărilor culturale, social-politice și istorice, legate des de probleme sensibile și specifice din România, un complex de viață cuprins în rememorări ale unor experiențe personale, insistând pe implicarea directă în procesele unei epoci de contradicții și de personaje care își au rostul lor în formarea personalității sale.” (Victor Crăciun)

Apărută sub egida Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni și a Editurii SEMNE, cu ISBN 978-606-15-0690-3, cartea se întinde pe parcursul a 386 de pagini de text și a altor 14 pagini ocupate de o bogată și de calitate iconografie, întregul ei conținut desfășurându-se după următorul CUPRINS:

  • Acad. Victor Crăciun, Prefață: Mihai Maxim, scriitorul
  • În loc de prolog: M-am născut în România
  • Mâinile mamei: Mâini mângâietoare; Mâini bătătorite; Mâini încrucișate pe piept
  • Brațele tatei: De bunăvoie la colectivă; Vârsta de aur
  • Pe picioarele mele: La București; Prima vizită la tata; Prietem de acasă – Vasile Chinschi; Bunicul și nepoata
  • Dor de Iași: Ultimul autograf…Emil Pinghireac; Domnul profesor
  • În nordul Moldovei
  • Boldul sub ape: Casă la Sadoveni; Casă la Ripiceni; La Botoșani; La Putna; Acasă la București
  • Krivoi Rog, odiseea mea ucraineană
  • Moscova crede în lacrimi
  • Mâinile tatei
  • În loc de epilog – Întoarcere în timp
  • Marian  Teodorescu: Postfață – Cartea unei vieți

Și, pentru că ultimul capitol al cărții reprezintă o recenzie sau, mai mult, o pertinentă radiografie dublată de judecăți de valoare asupra ei, am preferat să exploatez oricât de mult această resursă, în tentativa de a face volumul cât mai deplin cunoscut cititorilor revistei ”Luceafărul” . ”<<Scutul de Speranță>> este cartea unei vieți  – afirmă semnatarul respectivului capitol – , dar nu oricum, ci o carte deschisă, referențială, din care țâșnesc cultul pentru părinți, sinceritatea, amănuntul semnificativ, emoția și aleanul odihnitor și reconfortant…Iar motto-ul, un catren din zguduitoarea păunesciană <<Rugă pentru părinți>>, ce străjuiește volumul, este indiciul pe care îl vom regăsi pe tot parcursul confesiunii că autorul are un puternic și statornic cult pentru părinți…: Încă din primele zile de viață, copilul proaspăt venit pe lume, simte căldura ocrotitoare a mamei…; văd cu ochii minții mâinile întinse ale Speranței, mamă la doar 19 ani, nerăbdătoare să-și aducă odorul la piept…; Se gândește cât de bine îi va părea lui Iluță, care își dorea atât de mult un fecior și îi părea rău că nu mai trăia mama ei să-i împărtășească bucuria”.

Cu aceeași pasiune, autorul remarcă scena momentului  întoarcerii tatălui din prizonierat, ”descrisă într-o reușită pagină de creație literară și într-o notă de autenticitate  și de indubitabilă credibilitate”. Și în aceeași manieră, se oprește apoi asupra unor amintiri din copilărie, pe care le evocă direct, raportându-se la propriile percepții în relație nemijlocită cu ceilalți…și la prima vizită cu soția la țară, prilej de a-și oferi un nostalgic remember de casă părintească, cu o ambundență de amănunte pentru conturarea unor imagini veridice – cărarea până la portița din vale, straturile de flori, chipul mamei – ori de a se afla surprins într-un moment când, cu o subtilitate abia perceptibilă, se referă la ciclurile vieții: copilăria, tinerețea, maturitatea și senectutea, indirect, fiind vorba despre filozofia vieții, dar și a morții.

Plecarea tatălui dincolo îi prilejuiește relevarea a noi orizonturi de reflecții despre viață și moarte.”La înmormântarea lui, a aruncat, după datină, o mână de țărână pe sicriul coborât în groapă și s-a îmdepărtat îndurerat…S-a dus la mormântul mamei, a pus capul pe cruce și, ca niciodată, a plâns în hohote, convins că mama l-a auzit. A simțit mângâierea mâinilor ei reci pe fruntea brobonită de sudoare”…

Revenirea, când și când, la imaginea mamei ne apare ca un sentiment profund de neuitare…

Alteori, autorului îi vin în minte întâmplări de odinioară, pe care  le evocă după tehnica povestirii în povestire: o scenă petrecută undeva cu stroicenii, când se întorceau de la școală; prezentarea unei călătorii de la gară la casa părintească, într-o vizită de revedere, cu tatăl-vizitiu și Mihăiță-oaspete…sau memorabila filă din carte, moartea mamei, a cărei dispariție a brăzdat cute adânci în sufletul autorului”.

De-a lungul mai multor episoade, în împrejurări diferite, Mihai Maxim ”revine stăruitor, sinestezic, asupra mâinilor mamei (și ale tatălui), conferindu-le înțelesuri de simbol. Aceste note încep cu ”mâinile întinse ale Speranței, nerăbdătoare să-și aducă copilul la piept; urmează imagini cu mâinile ei fragile, cândva fine, mângâietoare, mâini bătătorite, apoi, într-un crescendo emoțional, imaginile regenerându-se dureros în microeseul cu mâinile încrucișate pe piept”.

Volumul continuă, în aceeași cheie, cu imaginea mâinilor imense ale tatălui întins pe catafalc, în care încăpuse o viață de om.

”Aceste mâini au mângâiat-o pe Speranța, au ținut pruncul și,  după anotimp, coarnele plugului sau coasa, iar, după vremi, pușca pe front și târnăcopul în minele din Dombass”…

Reține, de asemenea, atenția cititorului și capacitatea autorului de a zugrăvi portrete miniaturale, ca în exemplul cuconului Puiu, un descendent al boierilor Stroici, nume cu vechi rezonanțe istorice și deopotrivă de meșteșugită literar ne apare construcția unei portretistici ample, cu intarsii afective și de prețuire intelectuală  pe care o descoperim  în raporturile cu familia Victor și Cristiana Crăciun.

Alte pagini captivante din carte se referă la statutul său de la  ambasada noastră la Moscova, când a avut diferite ocazii să se apropie de importanți oamnei de cultură, personalități literare și artistice, precum: Iurii Kojevnikov, unul dintre cei mai buni traducători ai lui Eminescu, care i-a trezit interesul pentru traduceri din literatura rusă.

Cei doisprezece ani petrecuți la Moscova i-au prilejuit  consolidarea cunoștințelor despre cultura rusă, pe o bună parte dintre reprezentanții acesteia vizitându-i acasă – la Iasnaia Poliana, Pușkino, vila lui Gorki din Moscova – , în muzee și case memoriale.

Perioada moscovită i-a oferit și posibilitatea să străbată Marea  Rusie de-a lungul și de-a latul, să cunoască sufletul rus. Gândul, însă, i-a fost tot timpul acasă, la soție și la fiică, și era fericit când avea ocazia să le plimbe și pe ele în orașul de pe Neva, la Astrahan, la Erevan, la lacul Sevan și la Tbilisi. Și nu numai !

Întotdeauna, când îl bântuia dorul de casă căuta și adeseori găsea oameni și împrejurări să și-o potolească…

În aserțiunea lui Marian Teoodorescu, semnatarul capitolului din care am citat numeroase fragmente în acest capitol, ”Scutul de Speranță”  este  ”un memorial românesc cu multiple inserții psihologice scris la persoana întâia, în care personajul principal este coincident cu autorul.”

Fie că evocă tristețea pierderii celor dragi, bucuriile oferite de  inocența copilăriei, suferința produsă de scufundarea scafandrică a Boldului în apele Prutului ori dragostea față de iubita-i soție, Mihăiță strecoară o notă de duioșie veselă sau tristă întotdeauna încadrată într-o ramă alămită  cu sinceritate și speranță.

Iată și cum își încheie Marian Teodorescu ”periplul” asupra acestei cărți: ”Fără să vreau, veridicitatea întâmplărilor, proiectarea imaginilor în profunzimea și luminozitatea oferite, parcă, de tehnica digitală, sinceritatea eposului, unde revedeam aevea frânturi din copilăria și adolescența mea, toate acestea se contopesc într-o poveste  care m-a ținut cu sufletul la gură. Nu am motive să mă îndoiesc că acest deznodământ l-a urmărit și autorul. Și a reușit!”

Iar eu adaug: ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris !”

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5