Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Mirajul aducerilor aminte

Vasile FILIP

 

 

Mirajul aducerilor aminte

         În decursul vremii, în peisajul scrisului planetar, memorialistica s-a impus ca un gen/specie cu particularități proprii, ispitind condeie dintre cele mai diverse și solicitând atenția cititorilor ocazionali sau pasionați. Mai mult decât în alte ramuri ale imensului arbore, autorul este, la vedere, și erou principal. El se înfățișează publicului precum o odaie cu ușile și ferestrele deschise. Cu lăuntrul afară, cu alte cuvinte.

Din aceste considerente, Corneliu Carp nu se abate de la regulă. Cel puțin așa se înțelege din cartea ,,Roua firului de iarbă”, tipărită la Editura PIM din Iași în anul 2017 și oferită mie în mijlocul verii acestui an, 2020, cu… condiția să scriu despre ea, dar să nu trimit textul oriunde, ci la o revistă… profesionistă. Ceea ce am să și fac, în speranța că acest text va fi și acceptat…

Din paginile acestei cărți reiese că autorul ei este pasionat de istorie, cu deosebire de cea recentă, pe care și el a parcurs-o, pe viu. În acest context, Iașul ocupă un loc aparte în memoria fiului nerisipitor, dar semănător de simțăminte profunde față de străvechea urbe moldavă. ,,Pe stradă se merge cu istoria în buzunar. Perfumul de cultură este peste tot unde te duci. Dacă te-ai născut aici în Iași, vei vedea numai instituții de cultură, de învățământ, monumente de artă, muzee, biblioteci (…) bisericile dăinuind și de-a lungul și se-a latul (…) Nu mai zic de cele șapte coline (…) Pentru mine, Iașul, înălțat odată la rang de capitală, a fost și va fi întotdeauna o ispită a vieții…”

Biografia deosebită a Iașului, mai mult realistă decât romanțată, constituie miezul acestei cărți. Ea se degajă din toate aducerile-aminte ale personajelor – grupurile de prieteni apropiați sau doar simpli cunoscuți ai autorului. ,,Amicii se întâlnesc, de obicei, în Parcul Copou, unde ,,se desface firul din bobina vremii” și se informează reciproc de starea cunoscuților (…) Turul de forță al continuei reamintiri presupune și o stare de spirit specială, care la Corneliu Carp se exprimă într-o vervă unică…” – remarca Ioan Răducea în ,,Cuvânt înainte”.

Da, se înțelege din paginile cărții un lucru evident: Corneliu Carp este un spirit vulcanic. Simte o nevoie organică de a slobozi roiurile de informații pe care le-a acumulat și pe care nu dorește să le țină doar în sipetul de zestre al amintirilor. El le oferă cu dăruire exuberantă și celor care au avut șansa să citească acest volum. Are și argumente în susținerea gestului său: ,,Bătrânețea a venit prea devreme. Viața este neîndurătoare cu cei neputincioși. Drumul vieții se îngustează, așa încât, îndată ce praful se așterne peste timp, îmi dau seama că suntem cu toții gata de a parcurge drumul spre cealaltă lume…”

Se vede cu ochiul liber din paginile cărții că autorul ei se cam grăbește. El vrea să spună totul dintr-o răsuflare, chiar cu riscul de a nu lua în seamă faltul că ieșirea în public prin intermediul scrisului frumos presupune anume rigori, unele din acestea chiar de rang elementar. Cum sunt: punctuația (nu se pune virgulă între subiect și predicat, dar nici acolo unde nu este absolut necesară); o riguroasă logică a exprimării (pentru ca omul care citește să nu cadă pe gânduri: ,,oare ce-o fi vrând să spună autorul?”); comunicarea informațiilor în propozițiuni și fraze limpezi, neamestecate alandala; separarea în alineate diferite a dialogurilor și a intervențiilor autorului sau ale altor personaje; renunțarea la amănunte nesemnificative (,,… am făcut cunoștință în mod civilizat (…) chitaristul solo, un băiat deosebit (…) o ființă umană, tratată necorespunzător chiar de mama sa…) după ce a ascultat cu atenție, cu mult bun simț și cu respect”. Nefiind un tratat științific, nu am înțeles de ce era nevoie de trimiteri la … vezi Anexa (cu ilustrații).

Încă ceva, care ține tot de acest năstrușnic meșteșug al scrisului, care este deopotrivă tehnică și artă. Este bine știut de când lumea că personajele unei cărți se prezintă și singure, autocaracterizându-se nu doar prin modul de a gândi și a acționa, dar și prin felul în care vorbesc. În cartea sa, Corneliu Carp folosește foarte mult dialogul. Și el, dar și personajele sale sunt oameni vocali; guralivi chiar unele din ele. Nimic de reproșat. Numai că autorul nu le lasă să vorbească ,,pe limba lor”. Le pune în gură propriile cuvinte și propriile exprimări, încât este dificil să deosebești partiturile. Este la mijloc tot graba, dar, poate, și nestăpânirea temeinică a legilor scrisului. Chiar și stilul oral are rigori peste care, dacă treci, riști să scazi valoarea demersului tău. Încă ceva, de foarte mare importanță: scrierea corectă a numelor personalităților invocate/evocate. Cel al distinsului istoric Ioan Caproșu nu se scrie Cap Roșu!

Dincolo și dincoace de toate acestea, dar și de altele, pe care le las în seama celor care au citit deja cartea, am avut satisfacția de a găsi în ea și informații necunoscute mie până acum, dar și multe altele, pe care le port în memorie ca pe un valoros tezaur. Iar eforturile lui Corneliu Carp, ieșeanul – ieșean pur sânge, de a le descoperi, a le cerceta și a le comunica semenilor merită toată lauda. Dar nu și cea de sine, de care face abuz în lucrarea de față.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5