Primit pentru publicare: 7 aug. 2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 7 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Cenzura şi autocenzura, o problemă de actualitate

Despre cenzură şi autocenzură s-au scris până în prezent o sumedenie de lucrări, datorate unor scriitori cunoscuţi, precum Bujor Nedelcovici, Ioan Lăcustă, profesori şi cercetători, critici şi istorici literari ca Adrian Marino, Marian Petcu, Pavel Ţugui şi mulţi alţii, lucrări care conţin mărturii privind propriile lor confruntări în lupta pentru libertatea cuvântului. Cel mai avizat studiu privind această temă aparţine lui Adrian Marino, care face o trecere în revistă a istoricului acestei instituţii.

Dacă la început, cenzura are un caracter ecleziastic, pusă în slujba apărării religiei ortodoxe, în perioadele următoare, acest fenomen este pus pe seama politicului care încearcă să-şi apere prin literatură propriile sale interese. Lupta cea mai înverşunată pe acest tărâm se desfăşoară în timpul regimului comunist care are drept scop formarea „omului nou”, constructor al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Cei care n-au îmbrăţişat ideile acestei concepţii prin operele lor, au sfârşit în temniţele comuniste, ori au suportat nelegiuirile incredibile ale acestui regim. Este vorba de marii oameni ai scrisului românesc: Nichifor Crainic, Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Virgil Carianopol, Vasile Militaru, etc. Dar mai sunt însă scriitori şi poeţi care se află în viaţă şi pot mărturisi tratamentul incalificabil la care au fost supuşi, chiar dacă li s-a aplicat în regim de domiciliu forţat. Ana Blandiana, Mircea Dinescu ar putea fi doar câteva nume  enumerate în acest sens.

Dacă cenzura şi autocenzura mai sunt sau nu mai sunt astăzi teme de actualitate, într-o lume a globalizării, opinia mea se îndreaptă spre ideea că şi una şi alta se manifestă în forme subtile. Chiar şi în condiţiile societăţii democratice, când cenzura nu este instituţionalizată, ea îşi face prezenţa sub aspect economic, pornind de la considerentul că literatura nu poate exista fără o bază materială. Efortul personal  din punct de vedere financiar al celor mai mulţi autori este atât de bine cunoscut. Doar atunci când, în mod fericit, găseşti un sponsor mai darnic, tirajul poate fi ceva mai bogat. În rest, numărul de exemplare se rezumă la nevoile familiei, al unui grup de prieteni sau cunoscuţi.

Este ştiut faptul că în democraţie, libertatea cuvântului este garantată. Poţi critica sau aprecia pe oricine şi orice, dar nu se ştie dacă vei fi luat în seamă, ori lucrurile semnalate se vor îndrepta. E adevărat că nici critica nu mai este la valoarea ei reală: „Scrie tu de mine / Că şi eu scriu despre tine / Dacă dai şi-un premiu / Eu te fac şi geniu”, spunea cineva într-o revistă literară din Iaşi.

Cred că autocenzura a existat întotdeauna, atâta vreme cât operele literare s-au dorit a fi citite şi apreciate. De fapt, creaţiile autentice au rezistat timpului datorită valorii lor şi de ce să nu recunoaştem şi datorită autocenzurii. Alături de lucrările bune, există astăzi şi o  literatura bulversată de un limbaj indecent, de expresii de-a dreptul inadmisibile.  Libertatea de exprimare a individului, a creatorului de artă trebuie folosită în limitele bunului simţ. Am avut ocazia să citesc romanul Ioanei Bradea intitulat „Băgău”, un roman apreciat, premiat, dar şi controversat, datorită limbajului sufocant pe care autoarea îl foloseşte. La un moment dat l-am ascuns de privirile copiilor, ca nu cumva să dea peste el şi să afle limbajul obscen folosit de autoare. Nu pot fi de acord cu un asemenea mod de exprimare şi, nu prin felul libertin, prin stilul ieşit din tiparul obişnuit, ne putem câştiga cititorii, ci prin valoarea educaţivă, emoţională a operei. Un scriitor talentat, care se respectă, niciodată nu îşi va permite să-şi polueze opera cu un vocabular neadecvat. Se întâmplă adesea în proză, dar şi în poezie. Un gust amar mi-a putut lăsa un poet, care printr-un singur cuvânt indecent pe care l-a folosit şi-a dărâmat, cred eu, toată frumuseţea construcţiei. Am vrut să-i dau, la un moment dat, şi soţiei mele să citească poezia, dar am renunţat, fiindcă acel cuvânt era   de-a dreptul revoltător. De aceea, cred că autocenzura trebuie să se îndrepte împotriva acestui „curaj” rău înţeles.

În perioada comunistă, cenzura a avut o anume influenţă asupra calităţii operelor literare. Nu s-a publicat orice şi de către oricine, cum se întâmplă în zilele noastre. Estetica n-a avut de suferit niciodată, când vorbim despre o adevărată literatură, dar pentru a supravieţui regimului comunist, scriitorul a fost nevoit să se înscrie pe linia ideologică a partidului. Este firesc ca influenţa regimului totalitar să se resimtă şi asupra conştiinţei scriitorului. Atunci când a ieşit din aceste tipare, s-a produs izolarea: cele mai multe lucrări au rămas în manuscris, uitate undeva în sertarele securităţii. Exemple sunt destule, dar nu faptul în sine este important, ci posibilitatea şi puterea de-a reveni asupra subiectului respectiv. Este cazul lui Theodor Mihadaş, Ioan Ianolide, dar nu numai, care au trecut prin beciurile securităţii şi apoi şi-au scris opera care n-a putut fi publicată decât în perioada postdecembristă. Nu cred că fenomenul s-ar putea repeta. Niciodată nu s-a scris şi nu s-a publicat atât de mult ca în zilele noastre.   

       Dacă cenzura nu are un nume bun, implică o oarecare teamă, sau reţinere, autocenzura devine o necesitate. Nu se poate scrie oricum, când vrei să te respecţi pe tine şi pe cititor. Este şi firesc să înfluenţeze demersul scriitorului, în sensul bun al cuvântului, atâta vreme cât este convins că arta lui poate fi de folos cuiva, se regăseşte în ea. Fuga după senzaţional poate să umbrească într-un fel sau altul spiritul creativ şi dorinţa de a fi interesant.

      Niciodată n-am scris ceva, fără să mă autocenzurez. Am purtat şi port grijă pentru cuvântul sănătos şi încărcat de sensuri nobile. Fiecare text este trecut prin filtrul gândirii  mele şi am în vedere să fie cât mai aproape de sufletul cititorului pe care n-aş vrea niciodată să-l dezamăgesc.