Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mita (rüşvet-ul) în convieţuirea româno – otomană în evul mediu

Primit pentru publicare: 18 ian.2015.
Autor: Dan PRODAN.

Publicat: 19 ian.2015.

 

Mita (rüşvet-ul) în convieţuirea româno – otomană în evul mediu

O temă şi o provocare de „actualitate milenară” este mita sau „atenţia”. De la vânătorul paleolitic, care a oferit un vârf de săgeată de silex şefului de hoardă sau gintă, până la persoana „anonimă” care tocmai a alimentat cardul unui factor de decizie cu o sumă „frumuşică”, mita a însoţit permanent istoria şi faptele oamenilor care doreau să obţină şi să păstreze „ceva”. Particularizând în timp şi loc istoric, Ioan Burlacu, de formaţie avocat şi magistrat militar, radiografiază Mita (rüşvet-ul) în relaţiile româno-otomane (1400 – 1821), Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2014, 209 p. Contribuţia are la bază teza de doctorat, cu acelaşi titlu, susţinută de autor la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, la 10 ianuarie 2014, sub conducerea ştiinţifică a prof. univ. d-r Mihai Maxim.Cartea cuprinde 3 capitole tematice, precedate de Prefaţă, Predoslavie şi Scurtă incursiune în istoria corupţiei din antichitate şi evul mediu, succedate de Concluzii, Bibliografie, Glosar, Indici, Anexe.

În Prefaţă (pp. 7 – 12), prof. univ. d-r Mihai Maxim, osmanistul de referinţă al României post-1980, membru de onoare al Academiei Turce de Istorie (Türk Tarih Kurumu), a enumerat „punctele tari” ale lucrării şi faptul că umple un gol ştiinţific, existent de prea mult timp în istoriografia românească a temei. Completând Prefaţa, Ioan Burlacu, dorohoian de baştină, în a sa Predoslavie (pp. 3 – 15), enumeră motivele întemeiate ale elaborării cărţii: lipsa unui studiu aprofundat asupra subiectului; abordarea şi interpretarea juridică a „speţei”; actualitatea post – decembristă a temei; instrument de lucru pentru istorici şi studenţi. „În ceea ce priveşte această lucrare, a precizat autorul, intenţia mea a fost realizarea unui studiu documentat, al cărui cuprins să se apropie cât mai mult de adevărul istoric. Pentru aceasta am folosit nu numai informaţiile oferite de istorie, ci şi de alte discipline, cum ar fi dreptul, geoistoria, lingvistica, sociologia (…)”– (p. 14), analizate şi interpretate interdisciplinar. Izvoare istorice directe şi indirecte dovedesc existenţa mitei (oferire – acceptare) în antichitate şi în evul mediu.

Abordând tematica contribuţiei sale, autorul a analizat întâi Izvoarele şi istoriografia privind mita (rüşvet-ul) în relaţiile româno-otomane (1400 – 1821)– (Cap. I, pp. 25 – 52). Sursele istoriografice utilizate de Ioan Burlacu, edite sau inedite, au fost: documentare, juridice, narative, numismatice, etnografice, folclorice, de provenienţă românească, otomană, europeană. Autorul a atras atenţia asupra unei noi categorii de izvoare istorice documentare otomane: ŞikāyetDefterleri(Registre de plângeri), în care au fost înregistrate toate reclamaţiile petenţilor, cu diferite cauze, către instituţiile de judecată otomane. În multe astfel de „speţe”, sunt referiri la mită (rüşvet). Documentele otomane sunt păstrate la Başbakanlık Osmanlı Arşivi (BOA) din Istanbul. Istoriografia temei, selectivă, prezintă contribuţii turceşti, româneşti, europene, referitoare la „speţă” în ultimele cinci secole şi jumătate.

Pentru a exista fenomenul mitei, trebuie cumulate cel puţin 3 elemente distincte: persoana care oferă mită / mitarnicul (în bani, bunuri, servicii, influenţă)-mita în sine –persoana care pretinde / primeşte mită (în bani, bunuri, servicii, influenţă). Mai concis: mituitor mită – mituit! Pornind de la acest trinom relaţional, Ioan Burlacu a prezentat sumar, în Capitolul II, Apariţia şi generalizarea corupţiei în Imperiul Otoman (pp. 53 – 66), după care a insistat asupra Mitei (rüşvet-ului) în relaţiile româno-otomane (1400 – 1711 / 1716) – (pp. 66 – 123), utilizând determinări cronologice şi geografice. Astfel, prima etapă a fost încadrată între 1400 – 1538 (campania lui Süleymān I împotriva lui Petru Rareş, în Ţara Moldovei), limite cronologice ce implică însă noi interpretări şi clarificări. De asemenea, autorul trebuie să nuanţeze afirmaţia conform căreia mărirea haraciului statelor feudale româneşti extracarpatice, din iniţiativa voievozilor nord – dunăreni, a fost rüşvet: „(…) În aceeaşi perioadă (c. 1450 – c.1540 – compl. DP)rüşvet – ul s-a manifestat, îndeosebi, printr-o formă specifică, respectiv prin mărirea haraciului de către domnii Ţărilor Române pentru captatio benevolentiae”(p. 70). A doua etapă, în concepţia lui Ioan Burlacu, a început pe la mijlocul secolului XVI şi a durat până la introducerea sistemului politic fanariot, în 1711 / 1716. Au existat diferenţe, în ceea ce priveşte mita „de stat”, între Ţara Moldovei, Ţara Românească şi Principatul Transilvaniei. Domnitorii moldo – munteni şi principii transilvani dădeau mită (rüşvet) sultanului, înalţilor funcţionari civili şi militari otomani de la Istanbul, conducătorilor militari otomani de pe linia Dunării, pentru a cumpăra / a păstra tronul, a elimina rivalii, a obţine bunăvoinţa / informaţii de la aceştia, a facilita / a urgenta rezolvarea unor probleme personale etc. Mite consistente ofereau conducătorii ţărilor româneşti extracarpatice, rüşvet-uri modeste plăteau principii ardeleni.

Autorul a enumerat câteva exemple de percepere şi de conştientizare a fenomenului mitei(rüşvet-ului) de către reprezentanţi ai intelighenţiei otomane, pe la mijlocul secolului XVI. Astfel, poetul otoman Fuzulî, contemporan cu Süleymān I, a precizat, cu o ironie supra-realistă, că: „Le-am dat bună ziua (înalţilor demnitari otomani – compl. DP), dar nu au primit-o, zicând că nu este rüşvet” (p. 62); Lütfi-Paşa,în manualul său Asafnāme (Cartea marelui vizir), a menţionat că „Boala mitei e un păcat de moarte pentru deţinătorii puterii, e un rău blestemat fără leac, şi e pricina alterării statului” (pp. 61, 63). Mustafa Selānikî, în Tarih (Istoria) sa, a sesizat că, în ultimul sfert al secolului XVI, „în acest stat al sultanilor s-a deschis poarta rüşvet-ului”. Concluziile autorului sunt pertinente şi clare: „Corupţia a contribuit din plin la decăderea acestui imperiu, iar declinul a condus, indubitabil, la creşterea corupţiei. (…) Cu privire la faptul că mita s-ar desfăşura într-un singur sens, nu sunt de acord, atâta timp cât ambele părţi (mituitul şi mituitorul) urmăresc obţinerea unor avantaje. (…) Nu numai sărăcia generează corupţie, ci şi bogăţia”- (pp. 63, 64, 66, 72).

Şi cronicarii moldavi au sesizat, concomitent, extinderea fenomenului mitei la obţinerea tronului Ţării Moldovei. Azarie, în Cronica sa, a amintit cazul pretendentului Iacob Heraclide Despotul, care „(…) trimisese şi cu daruri, precum câştigase cu făgăduieli pe dregătorii şi pe ostaşii împăratului (sultanului Süleymān I – compl. DP), care au fost orbiţi de mită şi s-a trimis din partea împăratului stăpânirea steagului lui Despot, care şi-a schimbat numele în Ioan”– (p. 77). Peste câteva decenii, cărturari europeni călători prin statele feudale româneşti au sesizat şi au scris despre problema mitei în relaţiile otomano – române. Astfel, Giovanni Botero, secretar arhiepiscopal, a precizat, la sfârşitul secolului XVI, că „Voievozii Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei se menţin în principatele lor prin forţa vie a darurilor; şi se mută în fiecare zi cei din Ţara Românească şi din Moldova, pentru că scaunul se dă celui care oferă mai mult şi pentru ca acesta să se poată menţine, se istovesc locuitorii şi se distrug provinciile (…)”– (p. 82). Ion Neculce a concluzionat profetic, la începutul „secolului fanariot”: „Aşè suntu prieteşugurile turcilor. Cini dă mai mult acela-i mai prietin şi mai bun”(p. 39).

Sistemul politic şi secolul fanariot au generat augmentări ale valorii mitei (rüşvet – ului) plătită de pretendenţii şi de ocupanţii tronurilor de la Iaşi şi de la Bucureşti, pentru obţinerea / menţinerea acestora tot mai mulţi ani (Cap. III: Mita (rüşvet-ul) în relaţiile româno-otomane în perioada fanariotă (1711 / 1716 – 1821), pp. 125 – 158). Secolul fanariot a fost o perioadă în care, pe fondul crizei generale de sistem a Imperiului Otoman şi a conducerii sale, s-a derulat o complexă licitaţie pentru tronurile Ţărilor Româneşti extracarpatice (p. 131). Mita (rüşvet-ul) a fost linia roşie ce a însoţit derularea secolului fanariot (p. 134). Transilvania nu a făcut parte din caruselul mitei pro-otomane, pentru că, din intervalul 1688 – 1691, a schimbat, împotriva voinţei sale, „jugul de lemn otoman” cu „jugul de fier habsburgic”.

Concluziile (pp. 159 – 169) cărţii sintetizează definiţiile conceptelor care au constituit scheletul cercetării lui Ioan Burlacu. Astfel, „Cuvântul corupţie (…) desemnează o alterare, seducere, depravare, abatere de la cinste, abdicare de la o datorie, iar acţiunea de a corupe înseamnă a face pe cineva să-şi piardă integritatea morală, a determina pe cineva, prin daruri, să îndeplinească o acţiune contrară datoriei sale şi adecvată intereselor cumpărătorului, a cumpăra, a mitui, a şperţui. Corupţia a apărut odată cu societatea omenească şi o va însoţi mereu, ca o epidemie căreia nu i s-a găsit antidotul. Ar fi absurd să credem că acest fenomen va dispărea vreodată. Important este ca el să fie diminuat şi ţinut sub control”(pp. 159 – 160). Componentă a fenomenului corupţiei, „mită (…) înseamnă sumă de bani sau daruri primite de cineva sau oferite cuiva pentru a-i câştiga bunăvoinţa, pentru a-l determina să-şi îndeplinească mai cu râvnă obligaţiile de serviciu sau să comită o încălcare a legalităţii, regulamentului, uzanţei, în favoarea donatorului. (…) În limba română, cuvântul mită este întâlnit şi sub formele: şperţ, mituială, şpagă, sfănţuială, ciubuc, mâzdă, ruşfet, ruşfert” (p. 161). Sub aspect istoric, „rüşvet-ul reprezintă fapta comisă de un dregător, de sultan sau de domn, de a pretinde sau a primi bani, bunuri sau foloase care nu li se cuvin, ori de a accepta promisiunea acestora, în scopul rezolvării unei probleme care ţine de competenţa lor” (p. 165). În cadrul relaţiilor complexe, seculare, otomano – române, rüşvet-ul dat a fost consecinţa unei intersectări nefericite între setea de putere a domnilor Ţărilor Române, care doreau să se menţină, cu orice preţ, vreme îndelungată pe tron, cu lăcomia nemărginită a dregătorilor otomani. Chestiunea dureroasă pentru Ţările Române a constat în aceea că, după ce domnii noştri au transmis otomanilor acest urât obicei, cererile de rüşvet făcute de sultan, marele vizir şi înalţii dregători ai Porţii nu au mai contenit” (p. 167).

Bibliografia selectivă (pp. 171 – 182), Glosarul de termeni otomani (pp. 183 – 190), Indici antroponimici, toponimici, hidronimici (pp. 191 – 201) şi Anexa cartografică – prosopografică (pp. 203 – 209) completează informaţional contribuţia tematică a lui Ioan Burlacu.

În eventualitatea unei a doua ediţii, Ioan Burlacu trebuie să aibă în vedere şi să corijeze unele aspecte perfectibile ale lucrării: Ţara Moldovei în locul denumirii convenţionale Moldova; unii termeni comuni şi proprii otomani scrişi corect (de ex.: kızlar ağası, în loc de „câzlar aga”, p. 111; Evliya Çelebi în loc de Elvia Celebi, p. 63); „acoperirea cronologică” a LetopiseţuluiŢării Moldovei a lui Ion Neculce a fost 1661 – 1741, şi nu 1775!; foloseşte puţin sau de loc unele lucrări fundamentale referitoare la tema cercetată: Emil Suciu, Influenţa turcă asupra limbii române, II, Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, 913 p.;Mihai Maxim, O istorie a relaţiilor româno – otomane, cu documente noi din arhivele turceşti, vol. II: De la Mihai Viteazul la fanarioţi (1601 – 1711 / 1716), Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2013, 555 p.; trimiteri şi citări incomplete de surse bibliografice; terminologii greşite: „popoare migratoare”, p. 21; „autografe împărăteşti”, p. 25 etc.; IstoriaImperiului Otoman (titlu abreviat, convenţional) a Principelui Dimitrie Cantemir este aceeaşi sinteză cuIstoria creşterilor şi descreşterilor Curţii Othman(n)ice sau Aliothman(n)ice, de la primul început al neamului, adusă pînă în vremurile noastre, în trei cărţi, Editura Paideia, Bucureşti, 2012, 606 p., nu lucrări separate! (p. 40); reorganizarea paginii de carte, prin eliminarea utilizării în abuz a propoziţiei- paragraf;regândirea asocierilor şi comparaţiilor, unele forţate, referitoare la mita secolelor XVI – XVIII şi la cea de la începutul secolului XXI; în cuvintele otomane, înlocuirea literei â cu ā, pentru redarea literei elif.

            O carte utilă, despre un subiect „fierbinte” şi „alunecos”în trecut, prezent şi viitor, care atrage atenţia istoricilor şi magistraţilor şi stârneşte interesul curioşilor. O contribuţie a unui avocat, cu bogată experienţă de magistrat, care a abordat fără înhibiţie subiectul propus şi a umplut un gol istoriografic resimţit în studiul multi-direcţional şi inter-disciplinar al relaţiilor româno – otomane în evul mediu şi la începutul perioadei moderne. Un studiu care, pe parcursul citirii sale, oferă persoanei interesate sau doar curioase, intense ore de osmano – terapie (conform expresiei prof. univ. d-r Mihai Maxim)! O sinteză care trage un semnal de alarmă şi propune asumarea şi promovarea unei atitudini anti -mită (rüşvet) şi anti – corupţie!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5