MITUL EMINESCU SAU DE LA OM LA GENIU
Text trimis prin posta electronică de  către prof. Ion Ionescu-Bucovu

Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. El a început să se prefigureze cu ultimii ani ai vieții și primii ani de după moarte, substituindu-se figurii poetului mitul „tânărului geniu” (das junge Genie), de origine romantică germană.
Romantismul a fost deosebit de productiv la capitolul mituri. Geneza mitului „das junge Genie” a urmat schema constituirii altor mituri romantice. Născut în Germania la finele secolului al-XVIII-lea, figura „tânărului geniu” s-a transformat spontan, fără nicio reticiență, pe teritoriul spiritual românesc. Eminescu a fost o figură ideală pentru a o întrupa. Nu încape îndoiala că transmutația s-a făcut prin ștergerea trăsăturilor concrete și prin adoptarea tacită a modelului constituit. Căpătând forță autonomă, figura eminesciană s-a abstractizat, depășind marginile istorice. Mitologizarea s-a făcut prin trecerea în umbră a detaliului și prin aspirația spre arhetip. Novalis și Kleist ne par exemplele celebre în acest sens. Descriind personalitatea geniului, Schopenhauer fixază în cadrele stabilite o realitate fluctuantă care era la modă. Mitologizarea descinde direct din viziunea Sturm und Drang-ului, obsedată de cuvântul Myth, care doar el conferea eternitate artei. Numai participarea la mit, arta și în special literatura iese din efemer. Propoziția lui Schlegel „Durch den Mythos wird die Poezie eben so unendlich” călăuzește generația sa, căpătând forme doctrinare în „Introducera în estetică” a lui Jean Paul, unde mitul comandă poezia și estetica. Poezia ce-și revendică o asemenea origine nu mai este considerată o simplă artă ci o modalitate de punere în contact cu Divinitatea.
Trăsăturile specifice ale acestui mit romantic sunt următoarele :
1. Viața scurtă, curmată brusc, în plină tinerețe, de o forță brutală și oarbă, impasibilă de ocult. Așa s-a întâmplat și la Eminescu,
dar exemple tipice ne oferă și Novalis, Kleist sau von Platen etc. „Tânărul geniu” este predestinat morții timpurii, condiționat și fascinat de moarte. Dorul de moarte al poetului Eminescu capătă valențe sfâșietoare în unele poezii. Vârsta lui Cristos de 33 de ani nu trece nici ea neobservată, devenind o componentă a mitului în măsura în care poate fi asimilată cu a „tânărului geniu”, ca sacrificiu solemn pe altarul artei. E o întâmplare sau o coincidență că și pe Eminescu la 33 de ani îl lovește dramatica boală la aceeași vârstă ca a Mântuitorului ?
2. Finalul vieții întunecat de nebunie, pierderea facultăților primordiale-inteligența și rătăcirea în neant, lovitura pe care o dă geniului se dovedește uneori extrem de crudă.Dau numai ca exemplu procesul-verbal din fatidica seară de 28 iunie 1883, când Eminescu a înnebunit :
„PROCES-VERBAL. Douăzeci şi opt iunie, orele 7 seara, anul 1883.
Noi C.N. Nicolescu comisarul secţiei 18 din Capitală fiind informat de D.D. Ocăşeanu şi V. Siderescu, că amicul lor dl. Mihail Eminescu, redactorul ziarului Timpul ar fi fost atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din Str. Poliţiei, nr. 4, de acum 8 ore şi că încuindu-se în baie, pe dinăuntru, refuză să deschidă,
Constatăm că la moment am mers la localitate, în str. Poliţiei, nr. 4, la stabilimentul de băi al casei Mitraşevski, unde am fost informat de oamenii de serviciu, că un domn, se află închis în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude.”(Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare
la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu, 1983)”
Maladia mentală îl atinge și pe Hoffmann, pe Holderlin, pe muzicianul Kreisler etc, boala fiind văzută de romantici drept un mijloc de cunoaștere, de perfecționare interioară. Marele Goethe zicea : „Numesc clasic ceea ce este sănătos și romantic ceea ce este bolnav”.
Boala lui Eminescu pare și ea înscrisă în astre, așteptată ca un fel de mântuire, atât de către el cât și de  prieteni. „…lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărui germen era din naștere ( ?)”, fraza lui Maiorescu atestă, la data scrierii ei, convingerea comună.
3. Imaginea fizică angelică. Portretul fascinant care iese din zodia accidentului pentru a se plasa în cea a trăsăturii obligatorii. Portretul geniului nu numai că e „frumos” după frumusețile canoanelor masculine comune, dar el va fi și fascinant în mod inexplicabil. Figura sa astrală are un interior neobișnuit și frapează de la primul contact. Vă amintiți de șocul pe care i-l provoacă lui Caragiale figura lui Eminescu la prima vedere ? Apoi de fascinația cu care-l privea Slavici sau Iacob Negruzzi?
4.Universalitatea și proteismul preocupărilor, „tânărul Geniu ”refăcând idealul renascentist al lui Uomo universale. Totul realizându-se cu febrilitate și fără măsură, în ritmul incredibil al unei vieți scurte și epuizante, aspirația spre universalitate ia mai de grabă forma unei schizofrenii creatoare programate. Varietatea remarcabilă a preocupărilor eminesciene de la matematici până la filozofie, de la istorie la anatomie etc fac din el un Uomo universale.
5. Ocultismul și esoterismul ca doctrine complementare ale geniului. Punctul cel mai îndepărtata al ocultismului îl reprezintă Egiptul antic. În opera lui Eminescu își face apariția ocultismul sub formele sale primitive și directe. (Vezi „Sărmanul Dionis”) Pasiunea sa orientală (Nirvana, Budismul), au fost achiziționate prin intermediul romantismului german, generat de Schopenahuer.
6. Lipsa de succes în timpul vieții, idolatria de după moarte, este o altă componentă a destinului „Tânărului geniu”. Acuzat de „obscuritate” la început și fără o mare aderare la marele public în timpul vieții, Eminescu va fascina-în chip aparent curios- peste puțină vreme pe același public, prin melodicitatea poeziei, al cărei sens ultim continuă să scape. Receptarea lui s-a făcut în timp pe măsură ce criticii i-au descoperit toate subtilitățile operei și continuă și astăzi.
7. O iubire extraordinară a „tânărului Geniu”” legată de o femeie care se transformă în componentă activă a mitologizării existenței acestuia. Este cunoscută marea iubire dintre Veronica și Mihai Eminescu pe care poetul a cântat-o în poeziile „veroniene” și care ia sfârșit cu moartea amândorura în același an. Veronica Micle, fără voia ei, a reântânlit perfect pe Sophie von Kuhn a lui Novalis, pe Julia Marc a lui Hoffmann, pe Maria lui Jan Paul, pe Henriette Vogel a lui Kleist etc. Moartea celor doi în același an seamănă cu dubla sinucidere a lui Kleist și a iubitei sale.
De altfel și Eminescu în timpul vieții folosește de multe ori mitul geniului. El se crede un „sărman Dionis”, „un geniu pustiu” care, sătul de vicisitudinile vieții, vrea să moară la marginea mării, ocrotit de natură, ca ciobanul mioritic. Nu zice el că „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.” ?
Mitul Eminescu este apoi amplificat de Junimea în frunte cu Maiorescu, de poeții care au venit de după el și au creat curentul „Eminescu”, de critica și istoria literară care l-au pus în discuții și i-au întors viața și opera pe toate fețele.
La numai 20 de ani de la moartea sa, imaginea „tânărului Geniu” înlăturase deja pe cea „istorică” : noile generații de după război au luat contact cu acest nou portret calchiat după mitul celebru și nu cu imaginea lui reală, amplificându-l și dându-i rezonanțe celeste.