Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MOMENTE DIN ISTORIA BUCOVINEI, UNIREA CU ROMÂNIA LA 28 NOIEMBRIE 1918

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

MOMENTE DIN ISTORIA BUCOVINEI, UNIREA CU ROMÂNIA LA 28 NOIEMBRIE 1918

Primit pentru publicare: 22 Ian. 2019
Autor: Prof. Ioan GRĂDINARU, Buzău
Publicat: 28 Ian. 2019

© Ioan Grădinaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate
[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

 

După înfrângerea turcilor în urma asediului Vienei, în anul 1682, s-a încheiat conflictul pentru Europa dintre lumea islamică şi cea creştină. A început pătrunderea victorioşilor habsburgi spre sud – est, fără ca statele europene să fi elaborat un plan cuprinzător pentru o nouă ordine politică şi religioasă, după îndepărtarea turcilor din Europa. În drumul ei spre Constantinopol, soluţia optimă pentru Austria era anexarea principatelor dunărene. Rivalitatea dintre Austria romano – catolică şi Rusia ortodoxă, pentru moştenirea Imperiului Otoman a atins noi dimensiuni.

În urma unui război ruso – turc început la 1768, armatele ţariste ocupă Principatele Române şi pătrund chiar în Balcani. Austria, care nu vedea cu ochi buni înaintarea rusească, intervine pe cale „diplomatică”, nu militară, determinând pacea care are loc la KUCIUK KAINARGI (1774). Pentru intervenţia sa, Austria cere Imperiului otoman „o rectificare de frontieră” în sudul Galiţiei. În urma coruperii dregătorilor otomani, trupele austriece ocupă un întreg ţinut din nordul Moldovei care a fost încă de atunci numit BUCOVINA.

Astfel, pământul moldovenesc, presărat cu cele mai scumpe amintiri ale istoriei Moldovei, cu Suceava, cu primele ctitorii voivodale, Putna, Suceviţa, Dragomirna, cu mormântul lui Ştefan cel Mare, trece fără nici o justificare sub stăpânire austriacă. Aceste rapturi teritoriale nu s-au făcut atât prin forţa armelor, cât mai ales prin şantaj, înşelăciune şi corupţie, în pofida tratatelor încheiate de către domnitorii români încă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Ţările române se aflau sub suzeranitate otomană, aceste tratate numite CAPITULAŢII, după capitolele conţinute, stipulau obligaţia Imperiului Otoman ca putere suzerană, de a asigura în schimbul unui tribut anual (în mod deosebit cereale şi animale vii, imperiul avea nevoie de hrană) autonomia internă şi integritatea teritoriilor celor două principate dunărene: Moldova şi Ţara Românească, aveau datoria să protejeze frontierele împotriva atacurilor străine. Tuturor le era cunoscut că principatele române au fost independente şi că Imperiul Otoman nu avea dreptul să înstrăineze teritoriile ce le aparţineau, CAPITULAŢIILE interziceau acest fapt. Turcia, slăbită de războiul cu ruşii şi incapabilă să riposteze, recunoaşte raptul teritorial ca un fapt împlinit şi se consolează ca habsburgii au retrocedat raiaua Hotinului şi renunţă la pretenţiile asupra Olteniei. Au fost incorporate Imperiului Habsburgic oraşele Cernăuţi, Suceava şi Siret, împreună cu 226 de sate şi 52 de cătune, precum şi fostele ocoale domneşti Câmpulung Moldovenesc şi Câmpulung pe Ceremuş cu satele aparţinătoare acestora. Zona cedată – avea o suprafaţă totală de 10.441 km2 şi o populaţie de 11.750 locuitori.

Anexarea părţii de nord–vest a Moldovei a declanşat la acea vreme puternice proteste în Europa. De asemenea, „aceasta afacere” a provocat şi un mare scandal la Istambul, când au devenit cunoscute unele dintre acţiunile de mituire a dregătorilor turci. Asasinarea la Iaşi în ziua de 1 octombrie 1777 a domnitorului Grigore Ghica, care s-a împotrivit vehement înstrăinării nord–vestului Moldovei a avut un larg ecou în presa occidentală, precum şi în întreaga opinie publică autohtonă, viaţa şi sfârşitul crunt al principelui Grigore Ghica fiind imortalizate în cronici, istorisiri şi versuri populare.

După anexarea de către Austria, teritoriul din nordul Moldovei a fost denumit „Bucovina” (toponimic de origine germană, preluat de slavi, însemnând făget, pădure de fagi, ţara fagilor), termen impropriu care nu reflectă caracteristicile zonei şi care nu a fost folosit niciodată până atunci. În primul deceniu de ocupaţie au fost utilizate temporar şi alte denumiri, cele mai importante fiind „Moldova austriacă” şi diferitele variante ale acesteia; scopul era de a o deosebi de „Moldova turcească” pentru că, într-un viitor favorabil, cele două părţi ale Moldovei să poată fi reunite într-un singur stat, de aceasta dată sub coroana habsburgică.

Promisiunile noii stăpâniri de a respecta modul tradiţional de organizare internă au fost încălcate, demnitarii autohtoni au fost îndepărtaţi din funcţiile administrative şi juridice, fiind înlocuiţi la început cu ofiţeri austrieci, apoi cu funcţionari aduşi din toate colţurile imperiului. Scriitorul I. B. Deleanu arată că, toţi incapabilii şi imoralii au ajuns la conducerea Bucovinei. Episcopia de Rădăuţi a fost mutată la Cernăuţi şi scoasa de sub jurisdicţia Mitropoliei de Iaşi. Din cele peste 20 de aşezăminte monahale, cu peste 500 de călugări şi călugăriţe, au fost păstrate mănăstirile Putna, Suceviţa şi Dragomirna, având fiecare câte un sobor de 25 de călugări. Reprezentanţii români se aşteptau că stăpânirea austriacă să se comporte ca cea otomană: autonomie contra tribut.

Migraţia masivă a rutenilor, la care s-a adăugat şi colonizarea altor elemente alogene (evrei, germani, polonezi, armeni, cehi, maghiari, etc.), a determinat schimbări dramatice în structura etnică a populaţiei, Bucovina a devenit o ţară evreiască a monarhiei. Ultimul recensământ austriac, efectuat în anii 1910, relevă o scădere drastică a ponderii românilor, procentul de 37 la sută fiind la mai puţin de jumătate din cel înregistrat la primul recensământ din anul 1776; în schimb ponderea rutenilor a crescut la 37 la suta, depăşind-o prima oara pe cea a românilor. Numeroasele încercări ale populaţiei autohtone de a înfiinţa, pe cheltuială proprie, şcoli cu predare în limba română, au fost respinse categoric de autorităţi. Toate aceste schimbări au fost plănuite şi dirijate de către administraţia austriacă care a urmărit, încă de la început, reducerea şi izolarea elementului românesc. Scopul iniţial a fost germanizarea teritoriului anexat, apoi formarea aici a unui „mozaic etnic”, clişeu propagandistic pentru aşa-zisa misiune civilizatoare a Imperiului Habsburgic.

Războiul mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema naţionalităţilor conlocuitoare, care îşi revendicau tot mai energic dreptul la autodeterminare. Pe măsura ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena urmarea reorganizarea acestuia pe baze federative. La 3 octombrie 1918 Imperiul Habsburgic proclama federalizarea fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din imperiu continua să fie incertă. La 19 octombrie 1918 Ucraina îşi proclamă independenţa. Noul stat includea şi Bucovina Nord-Estica, cu oraşele Cernăuţi, Storojinet şi Siret. Eforturile unioniste ale romanilor trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. În acest sens la 22 octombrie 1918 a apărut la Chişinău ziarul „GLASUL BUCOVINEI”, sub conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni au publicat editorialul „CE VREM?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina.

La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor s-a convocat în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărî soarta ei. Adunarea din 14 octombrie a decis în unanimitate de voturi, unirea Bucovinei la celelalte provincii romaneşti. Totodată s-a format un Consiliu Naţional având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern format din 14 secretari de stat care avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte era Iancu Flondor.

În toamna anului 1918 situaţia românilor din Bucovina a devenit critică, ucrainenii au trecut la jefuirea fostelor administraţii imperiale. Ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi luptau pentru o Ucraina Mare, care să se întindă de la Carpaţi la Caucaz. S-a creat o situaţie de haos şi anarhie, soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia. În aceste condiţii Consiliul Naţional a decis să ceară intrarea armatei române în Bucovina. Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic, care a trecut în Bucovina şi la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea.

După 25 noiembrie 1918 s-a desfăşurat o febrilă activitate de pregătire şi organizare a Congresului General al Bucovinei. În urma înţelegerii intervenite între Iancu Flondor, Ion Nistor şi Sextil Puşcariu se întocmeşte proiectul Proclamaţiei revenirii Bucovinei la România. Se fac alegeri de deputaţi pentru Congresul General al Bucovinei, pe baze democratice în raport cu situaţia etnică: 74 de delegaţi sunt ai Consiliului Naţional Român din Bucovina, au mai fost aleşi 7 delegaţi ai Consiliului Naţional German, 6 delegaţi ai Consiliului Naţional Polon şi 13 ruteni. Pe lângă delegaţii oficiali, alte mii de locuitori din toate neamurile, din toate categoriile sociale şi din toate colţurile provinciei au fost prezenţi la Cernăuţi, participând într-un fel la Congresul din 28 noiembrie 1918.

Trecând la ordinea de zi, Iancu Flondor, preşedintele congresului, propune spre aprobare o Proclamaţie cu un conţinut etnic şi politic de o importanţă excepţională: „Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, joi în 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a încheiat ca stat; Considerând că la 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor; Constată că ceasu’ acesta mare a sunat, în urma loviturilor zdrobitoare Monarhia Austro-Ungara s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate din cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul la liberă hotărâre de sine. Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singurii cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotăram: „UNIREA NECONDIŢIONAŢĂ ŞI PENTRU VECIE A BUCOVINEI, ÎN VECHILE EI HOTARE PÂNĂ LA CEREMUŞ, COLACIN şi NISTRU, cu REGATUL ROMÂNIEI”.

Preşedintele Congresului supunând spre aprobare PROCLAMAŢIA DE UNIRE, aceasta este votată în unanimitate, reprezentând hotărârea liberă a populaţiei din Bucovina şi care a fost înmânată de către o delegaţie regelui Ferdinand şi adusa la cunoştinţa reprezentanţilor puterilor Aliate. Astfel, prin manifestul refugiaţilor şi voluntarilor bucovineni şi ardeleni de la 6 octombrie 1918, prin moţiunea Constituantei de la Cernăuţi din 27 octombrie 1918 şi prin Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918, s-a manifestat în mod demn şi hotărât voinţa românilor bucovineni de a se întoarce la ţara mamă, România. Măreţul act istoric s-a desăvârşit. Nelegiuirea de la 1775 a fost reparată.

Istoria, care este supremul judecător al evenimentelor, a validat că populaţia Bucovinei, indiferent de naţionalitate, a jucat rolul determinant în revenirea Bucovinei la România. În acest sens gazeta Glasul Bucovinei sublinia că „hotărârile privitoare la actul Unirii le-au luat bucovinenii singuri, fără nici un amestec din afară”. La Cernăuţi s-a încins o imensă horă a unirii, a avut loc o mare sărbătoare cum poate a fost pe timpul lui Ştefan cel Mare, după vreo mare victorie. Actul revenirii Bucovinei la România a fost salutat cu entuziasm de poporul român de pe întreg teritoriul ţării prin numeroase manifestaţii, telegrame, scrisori, prin presă şi recunoscut pe plan internaţional.

Istoria demonstrează că Bucovina a existat între 1775 şi 1918, dar mai înainte de anexarea acestui teritoriu la Imperiul Habsburgic făcea parte din Moldova. De numele Bucovinei, spunea Iancu Flondor, „nu ne leagă decât durere şi amintirea unei suferinţi seculare. Nume străin născut din buze străine”. De altfel, imediat după revenirea Bucovinei la România, aceasta a fost împărţită în 5 judeţe şi n-a mai existat ca unitate teritorială, decât prin puterea tradiţiei, care se formase în timpul ocupaţiei austriece. Revenirea Bucovinei la România a însemnat, după unirea Basarabiei, al doilea moment important spre făurirea Statului Naţional Unitar Român, accelerând lupta de eliberare a românilor din Transilvania, care va duce în mod obiectiv la desăvârşirea acestui proces istoric.

După Cernăuţi, toate provinciile românimii se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de formare a ROMÂNIEI MARI. La ceasurile 12, din ziua de 1 DECEMBRIE 1918, prin votarea unanimă a rezoluţiei, UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA ERA SĂVÂRŞITĂ. ROMÂNIA MARE SE ÎNFĂPTUISE. TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE! UNITATE ROMÂNI!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.577 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5