Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Mulțumesc Paula Romanescu, în „Nu râdeți, nu-i corect politic!”, Editura Fast Editing, 2020, 212 pagini…

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Mulțumesc Paula Romanescu, în „Nu râdeți, nu-i corect politic!”, Editura Fast Editing, 2020, 212 pagini, ați scris și despre cărțile mele în „Și limba  dacilor, și sufletul românesc, spun de aceeași istorie”, p.146-153…

Primit pentru publicare: 13 Sept. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași     
Publicat: 15 Sept.  2020

© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Mulțumesc Paula Romanescu, în „Nu râdeți, nu-i corect politic!”, Editura Fast Editing, 2020, 212 pagini, ați scris și despre cărțile mele în „Și limba  dacilor, și sufletul românesc, spun de aceeași istorie”, p.146-153…

Parnas XXI: PAULA ROMANESCU

–         Îndemn către tineri: Ce sfinte sunt cărțile! –

„Se pare că până și lecturile noastre urmează o logică a lor prin care țin să ne convingă că acela și nu altul este momentul de a le înțelege sensul.

După ce am citit Dacia preistorică a lui N. Densușianu, care m-a făcut să-mi pun destule întrebări care până acum nici nu mi-ar fi atins crusta de inocență (cum să-i zic chiar ignoranță?), am descoperit că scriitorul Ion N. Oprea, trecut și el prin scrierile unor împătimiți de istorie românească, scoate la Editura PIM din Iași cărți prin care ne pune mereu alte întrebări (și bine face!) în legătură cu eterna poveste legată de neamul care ne este  rădăcină mutată în cer – Tracii, Dacii, dar și despre limba, obiceiurile, credința lor în nemurirea sufletului, în dăinuirea neamului.

Istoricii, lingviștii, rătăciții întru necredință, închinătorii la idoli păgâni, ateii cei dintotdeauna și, mai cu seamă cei iviți din infernul roșu al urii omului față de om, au tot încercat să afunde  în uitare, până la  a anula definitiv limba strămoșilor neamului românesc, dacă să-l extermine pe de-a-ntregul nu le-a reușit,fiindcă Iisus a fost  până și cu noi în celulă!

Autorități „corecte politic” de mai înainte de a se enunța această blestemată, arogantă și mincinoasă sintagmă, s-au străduit să aducă (im)pertinente argumente cum că limba română este un amestec  de graiuri preponderent romanice (de la  Traian citire!) și slave (de la slavo-cumanii-tătarii- pecenegi- bulgarii și alți avari… ne-știre!).

Am fi gata (?) să le dăm crezare și de astă dată dacă ar aduce argumente credibile. Am mai făcut-o de-a lungul a aproape două milenii de când a venit pe pământurile Daciei Sfântul acela cu crucea lui rămasă până astăzi răstignită la trecerea peste calea ferată… Dar crezarea aceea ne-a devenit crredință creștină întărită  de un Crede și nu cerceta!  Care nu avea nici o legătură cu minciuna omeneească.

I-am crede și pe lingviștii străini de neamul nostru care ne-au tot dat cum au vrut ei proporțiile „exacte” de graiuri în amalgamul care avea să devină limba română. Dar cum să nu ne mirăm că nici măcar 0,0001% din cuvintele  în care ne-am plămădit limba dorului nu există în „Tabelul lui Mendeleev” cel al elementelor sinonime cu aurul pur al limbii Dacilor Liberi?!

Din două – una: ori Dacii nu comunicau între ei decât prin semne de surdo-muți atunci când prelucrau aurul, argintul, bronzul și alte metale rare din care făceau monede, podoabe și puii de aur ai cloștilor stelare, ori erau atât de  inteligenți încât, cu fiecare venirea a  nepoftiților puși pe furtișaguri și jecmăneală, prima lor grijă  era de a le consemna repejor acestora în dicționare de cremene graiul, făcându-și-l adaus la comorile lor secrete de cuvânt.

Când sărăntocul de  Traian, împăratul Romanilor, a venit în Dacia lui Decebal după ceva de-ale gurii,  presupunem că Dacii d-acilea!, cum ar zice Ion   Curtean de Hondol, împătimit dacist, erau cu toții cocoțați prin copacii din codrii- frați și, imediat ce au prins de veste că le-au sosit „purtătorii de grai împărătesc”, au dat năvală să se înscrie cu mic cu mare la cursuri universitare mai fără frecvență, mai la distanță, mai la zi, ori la cum or mai fi (bașca masterul și doctoratul),  semnând cu acele de verde brad pe foi de plop-stejar-paltin-frasin-peruzea, adeziunea lor la șuierul vântului prin stindardul cap de lup și trup de șarpe, și întărind-o cu tăișul spadei scurte, cu lovitura de ghioagă,cu ascuțișul  pietrei, cu lacrima doinei, cu tânguirea de sunet lung de dulce corn!

Din strigătul terifiant al noilor veniți, ei, Dacii, vor fi cules atent și cu infinită grijă cuvintele cele mai vocale, le-au înecat în  lacrima bobului de strugure, le-au așezat apoi în lada de zestre a fondului principal lexical și, nemaiavând în final ce primi de la Romani, omenoși,  i-au cam trimis acasă la ei că le-o fi fost și lor dor de mama lor. Pe cei care s-au îmbățoșat să se facă stăpâni pe regatul lor de Daci liberi, i-au făcut duios o apă și-un pământ, iar pe cei mai iuți de picior i-au înscris la jocurile olimpice daco-romane într-o cursă de viteză cu linia de sosire până hăt, peste Dunăre, cursă câștigată cinstit de nepoftiții musafiri care s-au dovedit demni închinători la  Zeul Mercur.

La a doua venire pe pământul mănos  al Daciei, invadatorii hămesiți dedulciți de aurul de la  Roșia Montana și Sarmisegetuza au adus alți mercenari și mai hămesiți de prin toate locurile pe unde mai trecuseră legiunile lor romane, un fel de forțe internaționale de menținere a ordinii din zilele noastre pacifiste foarte, hotărîți să cucerească pe aici adâncul, codrul, cerul stea cu stea.

De data aceasta, s-ar crede, lupta pentru impunerea limbii latine întru  „fericirea” nației dacice avea să fie acerbă. Dar cum fiecare legionar mercenar vorbea o altă limbă, nu era oare cu mult mai simplu să deprindă ei limba Dacilor?Și de ce n-am putea admite noi astăzi că acest lucru chiar așa  s-a întâmplat!

Cum noii veniți n-aveau de pierdut decât lanțurile (a nu, asta e din altă păveste!) și, cum erau peste măsură de înfometați, când au dat de aurul lui Decebal prin nemernicia unui trădător (și pe atunci erau astfel de lichele deși nimeni nu se gândise să le facă vreun apel scris!),  nu s-au mai dat duși până nu au pus carele să facă drumuri care, toate, duceau la Roma… aurul de la Sarmisegetuza…

Au venit mai apoi rânduri-rânduri, cu limba lor cu tot, migratorii – gohungea, slabulung și pecuta, (cum îi grupasem noi la liceu ca să le reținem mai ușor numele) – adică goții, hunii, gepizii, slavii, bulgarii, longobarzii, pecenegii, cumanii și tătarii…

Dacii  le-au asimilat-o ușor și pe a acestora. S-ar crede (s-o creadă cine vrea!) că încă de pe atunci limba strămoșilor Daci nu era politically correctness și că ei, stăpânii locului, trebuia să tacă doar în limba lor…

Treceți, dacă aveți răgaz în iureșul asimilărilor lingvistice din timpul pe care-l traversăm, și prin DEX – dicționarul explicativ al limbii române. Și, dacă vă opriți la costumul popular românesc, admirați-l în voie dar să nu vă mirați că toate (absolut toate!) denumirile elementelor care-l întregesc derivă (asta da derivă!) din latină, slavă, bulgară, greacă (străveche, veche, nouă, mijlocie, fistichie…) turcă, țurcă, albaneză, maghiară, spaniolă, albionză, etc. și, de veți scotoci mai bine, chiar până la destrămare, dimia ițarilor sau borangicul iilor din lada de zestre a bunicii, cu siguranță veți găsi și ceva termeni/germeni (!) de sorginte malgașă, poznașă, hindusă, indusă aborigenă, coroduță, negrușă, wikingă, chineză, niponă, polonă, afonă…

Scoțând dar de pe ei costumul popular…multilingv (de cel național neamul nu avea neam știre!). Dacii și-au păstrat cu strășnicie doar pielea pe care nu și-au dat-o decât odată cu sufletul.      

Și uite –așa, din împrumuturi… nerambursabile la banca mondială de graiuri, a luat naștere graiul pâinii, limba vechilor cazanii – Limba Română.

Dar  oricât de mult s-au străduit purtătorii de alte „palabre” să modeleze, să întineze, să schilodească graiul dacic, după bezmeticia gândului lor, s-au împotmolit cu toții în adâncul de înalt al sufletului românesc topit în Dorul-Dor.

Acolo și-au pus Dacii la păstrare mierea de crâng a graiului lor sacru –  DORUL – ca miez fierbinte al limpezimii din Cuvântul din care  a izvorît și  continuă să se întoarcă la izvoarele  dintâi, din nor, din tăcere, din lacrimă, din viers, Limba Română.

Tot Ion N. Oprea, a publicat în anii 2016, 2017, Familia creștină. Taina sfântă a însoțirii (vol. I-II), o culegere de texte semnate de membrii Cenaclului la distanță Prietenia – scriitori, profesori, preoți, elevi, slujitori în felul lor cuvântului ca neasemuită comoară lăsată de Dumnezeu făpturii de lut cea alcătuită după chipul și asemănarea Sa. Printre semnatari – Regina Maria. Nu, n-a murit scrisul ei,  verba se întâmplă să mai zboare adesea de pe la noi spre alte zări cât să dea de știre că a fost odată România Mare  și ea, Regina,  s-a fost încoronat la Alba Iulia împreună cu Ferdinand Întregitorul, încoronându-ne totodată neamul întru „pohta ce-a pohtit-o” Viteazul Voievod Mihai prin veacul…(cum? și acest lucru trebuie să-l precizez pentru cititorii români?!).

Redau cuvintele rămase în scripta ale lui Sf. Ioan Gură de Aur (de la prof. Gheorghe Clapa, Bârlad, citire!) privind unirea creștină: când bărbatul și femeia se unesc, în căsătorie,  nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuși.

Mi se par atât de vii, de curate aceste ziceri, încât nu mă dumiresc deloc de  ce în vremea noastră „cestiunea arzătoare” a redefinirii noțiunii de familie îi preocupă într-atât pe parlamentarii lumii (iar prin mimetism și pe mioriticii noștri!) care vor fi încheiat desigur toate celelalte probleme care cutremură umanitatea! Și cum să nu mă gândesc cu oroare la nemernicia politică  dintr-o țară nordică (și nu numai!), unde se promovează în programa (pre)școlară „orientarea” sexuală a copiilor, ca aceștia, în cunoștință de cauză (!?) să-și aleagă de cum ajung la poziția bipedă sexul pe care și l-ar dori și, respectiv, să și-l „implementeze” chirurgical.Și mai vor să impună ei, nemernicii corecți,  obligativitatea  din limbajul adulților să dispară pronumele  el sau ea spre a fi înlocuite cu un  surogat pronominal incert! N-ar trebui ca și noi, Românii, să propunem ca primul vers din Imnul nostru Național să devină „chemare internațională” la trezire „corectă sexual” gen (nu, fără gen fiindcă nu-i corect!): Deșteaptă-te, incertule, din inocența ancestrală și fă-te una cu neamul! că, parcă vechiul îndemn Hai la lupta cea mare dintr-o altă chemare nu mai este nici pe placul tartorilor ideologici, nici pe al noilor robi internauți care „socializează” exclusiv virtual, despre virtute neavând nici cea mai vagă idee!

Într-o altă carte – Să fii român (București, 2016), – marele, inegalabilul artist  Dan Puric, propune cititorilor din toate anotimpurile și, cu precădere celor tineri, să învețe să-și întoarcă din când în când în gând privirea sufletească spre mormintele  eroilor și ale martirilor noștri, spre trecutul acestei țări, atât de frământat de spaime dar mângâiat de Dumnezeu, până când se vor trezi că în fața vieții vor fi o verticală de neînvins.

Am înțeles răspunsul la întrebarea  pe care un reporter i-a pus-o autorului cărții privind șansa pe care ar mai avea-o poporul român de a-și păstra sufletul neîntinat:
         – Nu, noi nu avem șansă, noi creștinii avem nădejde! Pentru că omul și neamul suntem realități transcendente, adică sunt lipite de Dumnezeu.
          Ce sfinte sunt cărțile!
          Dragi tineri români frumoși la chip și la trup incerți, întoarceți-vă sufletul spre această foarte de folos zăbavă – cetitul cărților! Sigur veți deprinde să gândiți curat, să trăiți frumos, să iubiți omenește, să vedeți cu inima care are și ea rațiunea sa caldă, sfântă, curată, de care rațiunea rece, stearpă, incorectă, nu a avut, nu are și nu va avea niciodată știre!”

          Paula Romanescu. Nu râdeți, nu-i corect politic!, primită cu autograf, 7 septembrie 2020, „Stimate INO, frate de Cuvânt, și dacă totuși veți râde (de autoare), tot e mai bine decât a plânge în aceste zile de severă pandemie”, ziceri puse aici de Ion N. Oprea, Iași, 12 septembrie.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.622 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5