Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Paula ROMANESCU: Bună ziua sub Luceafăr! Şi limba dacilor, şi apa, şi sufletul românesc, spun de aceeaşi istorie

Primit pentru publicare: 31 iul. 2017
Autor: Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!
Publicat: 31 iul. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

     Şi limba dacilor, şi apa, şi sufletul românesc, spun de aceeaşi istorie

    

 Se pare că până şi lecturile noastre urmează o logică  a lor prin care ţin să ne convingă că acela şi nu altul este momentul de a le înţelege sensul.
      După ce am citit Dacia preistorică a lui N. Densuşianu, care m-a făcut să-mi pun destule întrebări care până acum nici nu mi-ar fi atins crusta de inocenţă (cum să-i zic chiar ignoranţă?), am  descoperit că scriitorul Ion N. Oprea, trecut şi el prin scrierile unor împătimiţi de istorie românească, scoate la Editura PIM din Iaşi câte-o carte prin care ne pune mereu alte întrebări (şi bine face!) în legătură cu eterna poveste legată de neamul care ne este rădăcină solară: Tracii, Dacii, limba lor, obiceiurile, credinţa în nemurirea sufletului, în tăria şi neclintirea în dăinuirea neamului românesc.
     Istoricii, lingviştii, rătăciţii întru necredinţă, închinătorii la idoli păgâni, ateii dintotdeauna şi, mai cu seamă, cei iviţi din infernul roşu al urii omului faţă de om, au tot încercat să afunde în uitare, până la a anula definitiv, limba strămoşilor neamului românesc (dacă să-l extermine pe de-a-ntregul nu le-a reuşit!).
      Autorităţi „corecte politic”de mai înainte de a se enunţa această blestemată,  mincinoasă şi arogantă sintagmă, s-au străduit să aducă (im)pertinente argumente cum că limba română este un amestec de graiuri preponderent romanice (de la Traian citire!) şi slave (de la slavo-cumanii-tătarii-bulgarii şi alţi avari …neştire!).
       Suntem gata să le dăm crezare şi de astă dată dacă vin cu argumente credibile. Am mai făcut-o de-a lungul a două milenii aproape, de când a venit pe pământurile Daciei Sfântul acela cu crucea lui rămasă până astăzi răşchirată la trecerea peste calea ferată … Dar crezarea aceea ne-a devenit credinţă creştină întărită de un „Crede şi nu cerceta!” care nu avea nici o legătură cu minciuna omenească.
       I-am crede şi pe lingviştii străini de neamul nostru care ne-au tot dat cum au vrut ei proporţiile „exacte” de graiuri în amalgamul care avea să devină limba română. Dar cum să nu ne mirăm că nici măcar 0,001% din cuvintele în care ne-am plămădit limba dorului nu există în „Tabelul lui Mendeleev” cel al elementelor sinonime cu aurul curat al limbii Dacilor Liberi!
       Din două – una: ori Dacii nu comunicau între ei decât prin semne de surdo-muţi atunci când prelucrau aurul, argintul, bronzul şi alte metale rare din care făceau monede, podoabe şi puii de aur ai cloştilor stelare, ori erau atât de inteligenţi încât, cu fiecare venire a nepoftiţilor puşi pe furt şi jecmăneală, prima lor grijă era aceea de a le consemna acestora în dicţionare de cremene graiul, făcându-şi-l adaos la comorile proprii de cuvânt.
      Când sărăntocul de Traian împăratul Romanilor a venit în Dacia lui Decebal după ceva de-ale gurii, presupunem că Dacii (d’acilea!, cum ar zice Ion Curtean de Hondol, împătimit dacist)  erau cu toţii cocoţaţi prin copacii din codrii-fraţi şi, imediat ce au prins de veste că le-au sosit „purtătorii de grai împărătesc”, au dat năvală să se înscrie cu mic cu mare la cursuri fără frecvenţă, la distanţă, la zi, la cum o mai fi (başca doctoratul!), semnând cu àcele de verde brad pe foi de plop-stejar-paltin-frasin-peruzea, adeziunea lor la şuierul vântului prin stindardul cap de lup / trup de şarpe, şi întărind-o cu tăişul spadei scurte, cu lovitura de ghioagă, cu ascuţişul pietrei, cu lacrima doinei, cu tânguirea de sunet lung de dulce corn!
        Din strigătul de groază al noilor veniţi, ei, Dacii, vor fi cules repejor şi cu infinită grijă, cuvintele cele mai vocale, le-au înmagazinat, le-au aşezat cu grijă în lada de zestre a fondului principal lexical şi, ne mai având în final ce primi de la Romani, i-au cam trimis la ei acasă iar, pe cei care s-au îmbăţoşat să facă pe stăpânii prin regatul nostru, i-au făcut duios „o apă şi-un pământ”; pe cei mai iuţi de picior i-au înscris la jocurile olimpice daco-romane într-o cursă de viteză cu linia de sosire până hăt, peste Dunăre, cursă la care nepoftiţii musafiri s-au dovedit demni închinători (ploconitori) la Zeul Mercur…
      La a doua venire pe pământul mănos al Daciei, invadatorii au adus însă mercenari hămesiţi de prin toate locurile pe unde mai trecuseră legiunile lor romane, un fel de „forţe internaţionale de menţinere a ordinii” din zilele noastre pacifiste foarte.
      De data aceasta lupta pentru impunerea limbii latine întru fericirea naţiei dacice avea să fie acerbă.
     Cum noii veniţi n-aveau de pierdut decât lanţurile (a, nu, asta e din altă poveste!) şi, cum erau peste măsură de înfometaţi, când au dat de aurul lui Decebal prin nemernicia unui trădător (şi pe atunci erau astfel de lichele deşi nimeni nu se gândise să le facă vreun apel scris!), nu s-au mai dat duşi până nu au pus carele să facă drumuri care, toate, duceau la Roma … aurul de la Sarmisegetuza…
        Au venit mai apoi rânduri-rânduri migratorii… Cu limba lor cu tot.
        Dacii le-au asimilat-o repejor şi pe a acestora. Se pare că încă de pe atunci limba strămoşilor Daci nu era politically correctness  şi că ei, stăpânii locului, trebuia să tacă doar în limba lor…
         Treceţi (dacă aveţi răgaz în iureşul asimilărilor lingvistice din timpul pe care-l traversăm!) şi prin dicţionarul explicativ al limbii române. Iar dacă vă opriţi la costumul popular românesc, să nu vă miraţi că toate (absolut toate!?) denumirile elementelor care-l întregesc pe acesta sunt din latină, slavă, bulgară, greacă (străveche, veche, nouă, mijlocie, fistichie…) turcă, ţurcă, albaneză, maghiară, spaniolă, albioneză, şi, dacă veţi scotoci mai bine (până la destrămare!) dimia iţarilor sau borangicul iilor, cu siguranţă veţi găsi şi ceva termeni (germeni!) de sorginte malgaşă, poznaşă, hindusă – indusă, aborigenă, corcoduşă, negruşă, wikingă, chineză, niponă, polonă, afonă…
        Scoţând dar de pe ei costumul popular… multilingv (de cel naţional nu aveau neam ştire!), Dacii şi-au păstrat cu străşnicie doar pielea pe care nu şi-au dat-o decât odată cu capul.
       Şi uite-aşa, din împrumuturi …  nerambursabile la banca mondială de graiuri, a luat naştere „graiul pâinii, limba vechilor cazanii” – Limba Română.
       Dar oricât de mult s-au străduit purtătorii de alte „palabre” să modeleze, să întineze, să schilodească, graiul dacic după bezmeticia gândului lor, s-au împotmolit cu toţii în adâncul de înalt al sufletului românesc topit în Dorul-Dor.
      Acolo şi-au pus Dacii la păstrare mierea de crâng a graiului lor sacru – DORUL ca miez fierbinte al limpezimii din Cuvântul din care a izvorât şi, continuă să se întoarcă la izvoarele dintâi, din nor, din tăcere, din lacrimă, din viers, Limba Română.
*
      La aceeaşi editură, acelaşi Ion N. Oprea, a publicat în anii 2016; 2017, „Familia creştină. Taina sfântă a însoţirii” (Vol. I-II), o culegere de texte semnate de membrii cenaclului la distanţă „Prietenia”. Printre semnatari – Regina Maria. Nu, n-a murit scrisul ei, doar verba ei se întâmplă să mai zboare adesea de pe la noi spre alte zări cât să dea de ştire că a fost odată România Mare  şi ea, Regina, s-a fost încoronat la Alba Iulia împreună cu Ferdinand Întregitorul, încoronându-ne neamul întru „pohta ce-a pohtit-o” Viteazul Voievod Mihai prin veacul … (cum?, şi acest lucru trebuie să-l precizez pentru cititorii români!). Mai semnează în amintita carte scriitori, profesori, preoţi, elevi, slujitori în felul lor cuvântului ca neasemuită comoară lăsată de Dumnezeu făpturii de lut, alcătuită după chipul şi asemănarea Sa.
      Redau cuvintele rămase în scripta ale lui Sf. Ioan Gură de Aur (de la prof. Gheorghe Clapa, Bârlad citire!), privind unirea creştină: Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi.”  Mi se par atât de vii, atât de curate, încât nu mă dumiresc deloc de ce în vremea noastră  problema „arzătoare” a redefinirii noţiunii de familie îi preocupă  într-atât pe parlamentarii lumii (iar prin mimetism şi pe mioriticii noştri!) care vor fi încheiat desigur toate celelalte probleme care cutremură umanitatea! Şi cum să nu mă gândesc cu oroare la nemernicia politică dintr-o ţară nordică, pare-mi-se (şi nu numai!), unde aud că se promovează în programa (pre)şcolară „orientarea” sexuală a copiilor, ca aceştia, în cunoştinţă de cauză (!?) să-şi aleagă de cum ajung la poziţia bipedă sexul pe care şi l-ar dori şi, respectiv, să impună obligativitatea ca din limbajul adulţilor să dispară pronumele el sau ea, fiind înlocuite cu un surogat pronominal incert! N-ar trebui ca şi noi, Românii, să propunem ca primul vers din Imnul nostru Naţional să devină „chemare internaţională” la trezire „corect sexuală” gen (nu, fără gen!): „Deşteaptă-te, incertule, din inocenţa ancestrală şi fă-te una cu neantul!”, că, parcă acel cu „Hai la lupta cea mare” dintr-o altă poveste nu mai e pe placul noilor robi năuci-internauţi!
      Înapoi dar la cartea mai sus pomenită! Ce aflăm noi din paginile sale: că nici Sf. Ioan cel cu aurul său din cuvânt, nici alţi sfinţi din cerul mult prea plin de sfinţi (de când cu mutarea în lumină a martirilor neamului românesc din vremea ciumei comuniste!), nu ne-au vestit ce-o fi cu dreptul minorităţilor sexuale de a-şi impune cumplita lor maladie drept „corectitudine” civică şi morală de care doar, „incorecţii” creştini expiraţi nu vor, păcătoşii, să ţină seama, aceştia continuând să aspire întru a deveni de-a pururi chip al lui Dumnezeu, cu viaţa pre moarte călcând…
*
      Şi într-o altă carte apărută recent – „Să fii român” (Bucureşti, 2016) marele, inegalabilul artist Dan Puric, propune cititorilor de toate anotimpurile şi, cu precădere celor tineri, „să înveţe să-şi întoarcă din când în când privirea sufletească spre mormintele eroilor şi ale martirilor noştri, spre trecutul acestei ţări, atât de frământat de spaime dar mângâiat de Dumnezeu” până când se vor trezi că în faţa vieţii „vor fi o verticală de neînvins”.
     Am reţinut întrebarea pe care un reporter i-a pus-o autorului cărţii privind şansa pe care ar mai avea-o poporul român de a-şi păstra sufletul neîntinat; iar conştiinţa asta de Om al lui Dumnezeu pre numele său Dan Puric, a răspuns:
    „Nu, noi n-avem şanse, noi creştinii avem nădejde!” Pentru că, adaugă acesta, „Omul şi neamul sunt realităţi transcendente, adică sunt lipite de Dumnezeu.”
    Ce sfinte sunt cărţile!
    Dragi tineri români frumoşi la chip şi la trup … incerţi, întoarceţi-vă sufletul spre această foarte „de folos zăbavă” care este „cetitul cărţilor”! Sigur veţi deprinde să gândiţi curat, să trăiţi frumos, să iubiţi omeneşte, să vedeţi cu inima aceea care are raţiunea sa, caldă, sfântă, curată, de care raţiunea rece, stearpă, incorectă, nu a avut, nu are şi nu va avea vreodată ştire!

*
Notă.

Informaţia de mai jos circulă pe internet.
Nu comentăm dar de gândit despre, nu ne este interzis.
Diriguitorii României or fi aflat ? Şi, dacă da, ce au decis cu privire la aceasta bogăţie care tot curge…  pe apa sâmbetei internaionale?

      “Cu 25 de euro s-ar putea cumpăra o pereche de cercei de argint, un pandantiv de aur sau… o sticlă cu apă.
      La Ocna de Fier în Caraş-Severin câţiva oameni de afaceri vând… apă cu aur şi argint. Comenzile curg din / în toate colţurile lumii, de la staţiunile de lux din Europa şi până la hotelurile de cinci stele din Dubai ori la magnaţii chinezi. Iar dacă aveţi vreo îndoială… localnicii sunt convinşi de puterile ei miraculoase: mai toţi bătrânii din sat ar avea peste 90 de ani.

       Luxul din Dubai, şicul franţuzesc şi bogăţia chinezească îşi potolesc setea şi cu apa de aur din România. Lichidul preţios izvorăşte din Munţii Dognecei din Caraş şi ajunge în recipiente în nici zece minute. Bogăţia curge din munţi încă de pe vremea dacilor şi între timp şi-a schimbat traseul. De pe versant ajunge acum în fabrica de la Ocna de Fier printr-o conductă şi este filtrată. Sticlele în care va fi turnată sunt spălate tot cu apă cu aur şi argint.
        Horaţiu Rada, administrator și asociat al fabricii: Apa iese din munte în stare naturală microbiologic pură, stabilizată în mod natural cu aur şi argint. Nu avem de cât două filtre: un filtru de un micron şi un filtru de 0.2 microni din hârtie. Deci sunt singurele intervenţii asupra acestui produs. Pentru a avea acest produs în stare naturală pură este de-a dreptul un miracol. I-am făcut analizele. Surpriză! A venit o apă cu parametrii unici în lume.
       Apa a fost testată de Institutul International pentru Gust şi Calitate BruAxelles care a notat-o cu cea mai înaltă distincţie: trei stele de aur.
      Într-o singură oră în fabrica de la Ocna de Fier sunt îmbuteliate trei mii de sticle, iar apa ajunge în toate colţurile lumii. Concentraţia de argint este mai mare decât concentraţia de aur.
     Conferenţiar doctor Dana Stoian, medic nutriţionist şi endocrinolog: Avantajele apei cu aur şi argint sunt legate de PH-ul acestei ape. Este modul cel mai normal, natural de a contrabalansa greşelile alimentare pe care noi le facem.
      Pentru că este o apă preţioasă la propriu şi la figurat este livrată clienţilor nu cu camionul, ci cu avionul. Calitatea şi extravaganţa din sticlă costă 25 de euro. Asta nu opreşte clienţii bogaţi şi excentrici să facă nişte comenzi serioase.
       Horaţiu Rada, administrator și asociat al fabricii: Ce spun cei care consumă apa asta? Wow! Nu ştiu cum să ne oprim. Au venit parteneri din China, au venit din Germania, au venit din Emiratele Arabe, din Cehia, din Slovacia, din Belgia, din Turcia, de pe tot mapamondul.”*

______________________

* Noi ce facem? Aşteptăm provincia?…(n.n.)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5