Primit pentru publicare: 05 mart. 2017
Autor: Paul ROMANESCU
Publicat: 06 mart. 2017
Editor: Ion ISTRATE

În tovărășia scriitorilor Ion N. Oprea și Dan Puric despre limba dacilor şi sufletul românesc

     Scriitorul Ion N. Oprea, prin Editura PIM, ne pune mereu întrebări în legătură cu eterna poveste legată de neamul care ne este rădăcină solară: Tracii, Dacii, limba lor, obiceiurile, credinţa în nemurirea sufletului, tăria şi neclintirea întru dăinuire.

     Istoricii, lingviştii, rătăciţii întru necredinţă, închinătorii la idoli păgâni, ateii dintotdeauna şi, mai cu seamă, cei iviţi din infernul roşu al urii omului faţă de om, au tot încercat să afunde în uitare, până la a anula definitiv, limba strămoşilor neamului românesc.

      Autorităţi „corecte politic”de mai înainte de a se enunţa blestemata mincinoasă sintagmă, s-au străduit să aducă (im)pertinente argumente că limba română este un amestec de graiuri preponderent romanice (de la Traian citire!) şi slave (de la slavo-cumanii-tătarii-bulgarii şi alţi avari neştire…).

       Suntem gata să le dăm crezare. Am mai făcut-o de-a lungul a două milenii aproape, de când a venit pe pământurile Daciei Sfântul acela cu crucea lui rămasă până astăzi la trecerea peste căile ferate … Dar crezarea ne-a devenit credinţă creştină.

       I-am crede şi pe lingviştii străini de neamul nostru care ne-au dat proporţiile „exacte” de graiuri în amalgamul care avea să devină limba română. Dar cum să nu ne mirăm că nici măcar 0,001% din cuvintele în care ne-am plămădit limba dorului nu există în „tabelul lui Mendeleev” al elementelor sinonime cu aurul curat al limbii dacilor liberi!

       Din două – una: ori dacii nu comunicau între ei decât prin semne de surdo-muţi atunci când prelucrau aurul, argintul, bronzul şi alte platini din care făceau monede, podoabe şi puii de aur ai cloştilor stelare, ori erau atât de inteligenţi încât, cu fiecare venire a nepoftiţilor puşi pe furt şi jecmăneală, prima lor grijă era aceea de a le consemna acestora în dicţionare de cremene graiul, făcându-şi-l adaos la comorile proprii de cuvânt.

      Când sărăntocul de Traian împăratul romanilor a venit în Dacia lui Decebal după ceva de-ale gurii, se presupune că dacii (de-acilea) erau cu toţii cocoţaţi prin copacii din codrii-fraţi şi, imediat ce au prins de veste că le-au sosit „purtătorii de grai împărătesc”, au dat năvală să se înscrie la cursuri fără frecvenţă, la distanţă, la zi, la cum o mai fi (başca doctoratul!),  semnând adeziunea cu şuierul vântului prin stindardul cap de lup / trup de şarpe, şi întărind-o cu tăişul sabiei scurte, cu lovitura de ghioagă, cu ascuţişul pietrei. Din strigătul de groază al noilor veniţi, ei, dacii, vor fi cules repejor, cuvintele cele mai vocale, le-au înmagazinat în lada de zestre a fondului principal lexical şi, ne mai având ce primi de la romani, i-au cam făcut „o apă şi-un pământ” iar, pe cei mai iuţi de picior, i-au provocat la o cursă de viteză cu linia de sosire până hăt, peste Dunăre, cursă la care nepoftiţii musafiri s-au dovedit demni închinători (ploconitori) la Zeul Mercur…

      La a doua venire pe pământul mănos al Daciei, invadatorii au adus mercenari hămesiţi de prin toate locurile pe unde mai trecuseră legiunile romane, un fel de „forţe internaţionale de menţinere a ordinii” din zilele noastre pacifiste foarte.

      De data aceasta lupta pentru impunerea limbii latine întru fericirea naţiei dacice a fost acerbă. Cum noii veniţi n-aveau de pierdut decât lanţurile (a, nu, asta e din altă poveste!), şi cum erau peste măsură de înfometaţi, când au dat de aurul lui Decebal prin nemernicia unui trădător (şi pe atunci erau astfel de lepre?!), nu s-au mai dat duşi până nu au pus carele să facă drumuri care, toate, duceau la Roma aurul de la Sarmisegetuza…
        Au venit mai apoi rânduri-rânduri migratorii… Cu limba lor cu tot.
Dacii le-au asimilat-o repejor. Limba strămoşilor daci nu mai era, se pare, corectă politic…
       Şi uite-aşa a luat naştere Limba Română.
       Dar oricât de mult s-au străduit purtătorii de graiuri alte să modeleze după bezmeticia lor sufletul românesc, s-au împotmolit cu toţii în adâncul de înalt al Dorului- Dor.
      Acolo şi-au pus dacii la păstrare mierea de crâng a graiului lor – DORUL ca miez fierbinte al limpezimii din Cuvântul în care s-a ivit Limba Română.
                                                                     ***
      La aceeaşi editură, acelaşi Ion N. Oprea, a publicat în anii 2016; 2017, „Familia creştină. Taina sfântă a însoţirii”, o culegere de texte semnate de membrii cenaclului la distanţă „PRIETENIA”. Printre semnatari – Regina Maria (nu, n-a murit scrisul ei, doar verba se întâmplă să zboare adesea de la noi!),  scriitori, profesori, preoţi, elevi, slujitori în felul lor cuvântului ca neasemuită comoară lăsată de Dumnezeu făpturii de lut alcătuită după chipul şi asemănarea Sa.
      Redau cuvintele rostite de Sf. Ioan Gură de Aur (de la prof. Gheorghe Clapa, Bârlad aflate), privind unirea creştină: „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu însuşi.”
      Nici Sf. Ioan cu aurul său din cuvânt, nici alţi sfinţi din cerul prea plin de sfinţi (de când cu mutarea în lumină a martirilor neamului românesc), nu ne-au vestit ce-o fi cu dreptul minorităţilor sexuale de a-şi impune cumplita lor maladie drept corectitudine civică şi morală de care doar, „incorecţii” creştini expiraţi nu vor să ţină seama, ei continuând să aspire întru devenire chip al lui Dumnezeu, cu viaţa pre moarte călcând…
      În cartea sa „Să fii român” (Bucureşti, 2016) marele, inegalabilul artist Dan Puric, propune celor tineri „să înveţe să-şi întoarcă din când în când privirea sufletească spre mormintele eroilor şi ale martirilor noştri, spre trecutul acestei ţări, atât de frământat de spaime dar mângâiat de Dumnezeu” până când se vor trezi că în faţa vieţii „vor fi o verticală de neînvins”.
      Iar la întrebarea reporterului dacă „avem şanse”, conştiinţa asta de Om al lui Dumnezeu, a răspuns:
    „Nu, noi n-avem şanse, noi creştinii avem nădejde!”
    Pentru că, spune tot acest „suflet românesc” preschimbat în făptura cu numele de Dan Puric, „omul şi neamul sunt realităţi transcendente, adică sunt lipite de Dumnezeu”.

                                                                           2 martie 2017