Iurie Petru Sadovnic (Orheianu), cel mai important cantautor basarabean de muzică folk-rock, s-a născut la 14 decembrie 1951, în satul Jura, raionul Râbnița și a copilărit în satul Susleni, raionul Orhei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, fiind unicul fiu al învățătoarei Fevronia Onofrei și al ofițerului militar, apoi lucrătorului de miliție Petru Tihon Sadovnic. A absolvit Școala Medie din Susleni (1959-1969), după care și-a satisfăcut serviciul militar în orașul Nikolaev, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (1970-1972). A urmat Facultatea de Regie și arta actorului a Institutului de Stat al Artelor „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1972-1976) și a fost angajat al Filarmonicii Naționale din Capitală (1974-1996), unde a colaborat și cu Teatrul Poetic. S-a căsătorit la 12 iulie 1975, la Susleni, și a avut doi fii. A compus 114 cântece și a interpretat 155 de piese, a editat opt albume proprii, figurează pe 16 discuri colective și este producătorul unui alt album. A publicat un volum de versuri și a apărut în 15 filme (două artistice, cinci muzicale și opt documentare) și trei spoturi publicitare. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio (prima în luna noiembrie 1978) și de televiziune (ultima în luna martie 2020), fiind menționat în diverse surse tipărite (volume, publicații) și electronice. A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat turnee în Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Franța, Mongolia, Polonia, Republica Democrată Germană, Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, Ungaria și U.R.S.S. (1975-2020). A cântat în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, cu prilejul declarării independenței Republicii Moldova, la 27 august 1989, și pe front, pentru ostașii care au luptat în războiul din Transnistria, la 1 iunie 1992. A fost distins cu peste zece importante premii, ordine, medalii și titluri. A murit la 7 iunie 2021, la Chișinău, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central din oraș la 9 iunie, când a fost instituit doliu național.

Iurie Sadovnic (compoziții, texte, voce și chitară) a fost și a rămas cel mai important cantautor basarabean de muzică folk-rock. Despre viața și cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 31 octombrie 2016, la Iași.

• – Bine ai venit la Iași, Iurie Sadovnic!
• – Bun găsit, frate Florin! În Basarabia, sunt botezat și Orheianu, pentru că vin din Codrii Orheiului, o minunată regiune în care am copilărit. Încă de când am apărut pe scenă, publicul striga la concertele mele: „Să cânte Orheianu!”
• – Unde anume ți-ai petrecut copilăria?
• – La Susleni, un vechi sat de răzeși, dar m-am născut nu departe, la Jura, un sat pur românesc din Transnistria, de pe vremea lui Ștefan cel Mare, de unde era bunelul din partea mamei, care m-a marcat profund. Tata era dintr-un sat apropiat, Mihailovca.
• – De unde și de când a început drumul tău muzical?
• – Chiar din sat, unde am făcut prima formație, Haiducii din Susleni, în clasa a VII-a. Primul meu succes a fost în anul 1966, la un concurs raional de la Orhei, unde am luat locul I. M-am acompaniat cu prima mea chitară electrică, făcută de mine, pe care veneau să o vadă băieți din Chișinău și din alte orașe. A urmat primul loc la Festivalul Național al Cântecului Francez de la Bălți, cu piesa Nathalie [compoziție a lui Gilbert Bécaud, care a și lansat-o] și alte biruințe la diferite concursuri și festivaluri.
• – Ce a urmat?
• – Când am devenit student la Institutul de Stat al Artelor din Chișinău, am înființat formația Haiducii, după care am cântat, împreună cu Anastasia Lazariuc, în grupul Sonor și am activat în formația Mariei Codreanu, din cadrul Filarmonicii Naționale din Chișinău. Am mai cântat în grupul Orizont și, pentru trei ani, în celebra formație Contemporanul [fostă și viitoare Noroc], a lui Mihai Dolgan, unde mi-am dorit mult să ajung. În 1983, am întemeiat propriul meu grup, Legenda, în cadrul Filarmonicii Naționale, cu care am lucrat până în 1992. A fost foarte greu să impun acest nume în fața activiștilor de partid, care propuneau denumiri de tot hazul: Înflorirea comunismului… Numai noi cu tine… Pătrat… Doar Buldozer mai lipsea! Dar am reușit să mă feresc și să păstrez acest nume, la care am ținut foarte mult. Atunci am început să cânt poezia clasică și contemporană, stimulat încă din copilărie de mama, care fusese învățătoare și mi-a cultivat dragostea de a citi. Nu știu prin ce minune, părinții mei reușiseră să ascundă, în timpurile acelea grele, cărți cu grafie latină de Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu și alți clasici români.
• – Ai traversat perioade foarte dificile – și până în 1990, și după aceea; ai fost nevoit să faci și compromisuri?
• – N-am s-o fac pe eroul, deși au existat momente când, pentru Legenda, pentru poezia clasicilor, pentru mesajele pe care le transmiteam sau pentru a putea cânta, am fost urmărit, atacat și ținut sub lupă; de aceea, a trebuit să o fac câteodată pe prostul. Uneori, mi-a ieșit, dar alteori – nu, căci nu poți părea prost dacă nu ești din naștere. Ei simțeau că un prost nu poate să facă un program întreg pe versurile clasicilor, iar lumea să rupă ușile la spectacole; la concertele noastre, cozile la bilete depășeau 200 de metri și aveam câte două reprezentații pe zi, vineri, sâmbătă și duminică – toate cu sălile arhipline. Am simțit opoziția autorităților zi și noapte – și când mă culcam, și când mă sculam; de aceea, am fost nevoit să-mi iau permis de portarmă și să umblu înarmat. Au fost vremuri foarte grele… Am avut parte de amenințări constante și chiar de lovituri; în 1986, formația a fost atacată și murdărită pe două pagini de ziar și nici acum nu știu cum am mai putut-o păstra. Țin minte că atunci am plecat la Susleni și le-am spus părinților: „Nu cred că Legenda va mai exista.” Iar mama mi-a răspuns: „Cum să nu mai fie Legenda??” Și, cu mare, mare greutate, am reușit să continuu activitatea grupului.
• – Ți-a fost vreodată teamă să intri în scenă?
• – N-aș numi-o „teamă”; mai curând, un fel de frică plăcută. Teama exista și mă împresura din toate părțile, dar plăcerea de o înfrunta și de a-mi dovedi că sunt mai puternic decât ea, da, asta am simțit. Artistul e ca broscuța ce se duce în gura șarpelui, care e spectatorul, și, de multe ori, mi s-a întâmplat să nu vreau să ies în scenă. A fost mult mai simplu să fii artist în România, chiar dacă, uneori, era frig în săli și banii – puțini; dar, în Basarabia, au fost săvârșite adevărate acte de eroism dacă voiai să fii artist autentic, cu texte românești, pe scene care nu întotdeauna erau românești.
• – Ai dus o bătălie; crezi că ai câștigat măcar o parte din ea?
• – Da, dar nu eu, ci oamenii care au ținut la ceea ce am făcut. Liviu Tudan [fostul lider al grupului Roșu și Negru], alături de care am cântat și în România, și în Basarabia, mi-a spus odată: „Iurie, tu nu puteai avea decât un astfel de repertoriu, pentru că n-ai avut altă ieșire; la voi, se luptă în fiecare zi și nu puteai cânta dulcegării.”
• – Cât de greu e să fii român în Basarabia?
• – Cel mai bine a spus-o Grigore Vieru: „Să fii român în România e o bucurie și o sărbătoare, dar să fii român în Basarabia înseamnă să fii un luptător în fiecare secundă.” Aș adăuga că, pentru unii basarabeni – cei care vor să sesizeze –, lucrurile din România se văd mai luminos și mai clar decât aici; probabil, și invers.
• – După o jumătate de veac pe scenă, în care gen muzical ți-ai încadra creația?
• – Folk-rock, cu elemente de jazz, uneori și de punk, dar, mai ales, de folclor.
• – Câte albume ai realizat până acum?
• – Lucrez la al șaptelea, care e pe jumătate gata.
• – E o sumă, dar îmi par puține pentru o carieră de 50 de ani.
• – Au fost vremuri în care, de exemplu, am compus și imprimat piese pe versurile lui Eminescu, însă n-au fost difuzate; când am întrebat de ce, mi s-a răspuns: „Du-te la Uniunea Scriitorilor și schimbă versul «Fie-ți îngerii aproape».” Și așa s-a întâmplat cu mai multe cântece; sunt destule care nu au apărut pe vreun album. În anii ’70-’80, când colegii mei editaseră câte două sau trei discuri, eu nu aveam niciunul; vreme de 16 ani, n-am putut scoate nimic. În tot acest timp, am trimis la Moscova traducerile pieselor în limba rusă – cum era obligatoriu pe atunci –, dar m-am ales numai cu promisiuni.
• – În propria ierarhie de valori, ce ți se pare cel mai important în viață?
• – Atitudinea frumoasă, dragostea dintre oameni, care astăzi ne lipsește; Dumnezeu ne-a spus să ne iubim, iar noi nu-l auzim. Îmi pare tare rău…
• – Dacă, într-o zi, Dumnezeu ți-ar lua ceea ce ți-a dăruit cu atâta generozitate – vocea –, ce-ai face?
• – M-aș porni prin lume cu un toiag în mână, ca să găsesc ceea ce mi-a luat; n-aș renunța niciodată să cânt. Dacă Dumnezeu mi-ar da 600 de ani de viață, aș cânta mereu, pentru că există atâta poezie frumoasă pe lume. Eu compun întruna; curge muzica din mine ca un șuvoi, iar de vină sunt versurile, iubirea și sentimentele față de natură și de tot ce mă înconjoară. Dacă mă scol dimineața și văd că e ceață afară, eu iubesc și ceața asta și-mi spun: „Doamne, cât e de bine că nu-mi cad bombe în cap, ca-n Siria!”
• – De-a lungul carierei, ai primit numeroase ordine, titluri, premii și medalii; la care dintre distincții ții cel mai mult?
• – La Medalia Mihai Eminescu, care mi-a fost atribuită pentru că am cântat poeții noștri clasici; dintre toți interpreții de la noi, sunt singurul care a primit-o.
• – Dar cea mai importantă, care e?
• – Titlul de Artist al Poporului din Basarabia, însă e straniu să aud asta! Cum? Eu nu sunt artist al tuturor românilor??
• – Care e lucrul fără de care n-ai putea trăi?
• – N-aș putea trăi fără limba română.

Florin Bălănescu