Primit pentru publicare: 6 mai 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 6 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

Neagu Djuvara, talent literar, nu se pronunță asupra poeziei, dar o face și în vers liber…

Aflat în exil, la Paris, la Casa Românească, o instituție reînființată, închipuită anterior  de război de Elena Văcărescu, la o seară de citire din manuscrisul său Țările române între Orient și Occident, a citit aproape două ceasuri din lucrarea sa și Neagu Djuvara, când, la sfârșitul lecturii, Mircea Eliade, prezent la eveniment,  lângă el, ca de obicei, Cristinel, soția lui, la despărțire i-a spus fraza neașteptată: „Nu știam că ai așa talent literar!..” .(Amintiri din Pribegie, 2012, p. 525).

Altădată, în aceeași carte, pagina 546, am citit o mărturie a autorului: „Cât despre poezia modernă, chiar că nu mă pot pronunța, fiindcă nu mă pricep. Împărtășesc  cu totul opinia exprimată într-un lung articol din Le Monde, prin anul  1970, de Gombrowicz (care nu poate fi considerat un autor arhaizant!), anume că avem de a face în poezia actuală – postmodernă? – cu un straniu fenomen de ocultism: poeții vorbesc o limbă din ce în ce mai criptică, înțeleasă numai de ei. Eu, neposedând cheile trebuincioase acestei decriptări, mă abțin de la orice comentariu. Știu doar de câțiva dintre compatrioții noștri din diaspora, care au scris acum poezie în franceză, ca Daniel Boc (soțul Antoniei Constantinescu), Sanda Stolojan,  Radu Portocală. Constatarea nu poate veni decât mai târziu și în cerc restrâns. Cred  însă că se merge către un impas, o fundătură, și nu numai în poezia românească, ci în toată literatura poetică din afara civilizației noastre”.
Acestea le spunea după ce la pagina 526 comentatorul în cauză scrisese, referindu-se la un peisaj cotidian, așteptând metroul:

“Negri, negri
Negri tamuli
cenușii
cafenii
cafea-cu-lapte
galbeni
și chiar câțiva albi.
Apoi
cei cu barbă care umblă în șort.
Cei ce zbiară într-o limbă  pe care n-o înțelegi.
Cei  ce-și pun picioarele pe bancheta din față.
Cei cu perciuni
Cei rași în cap
Cele cu cățelușul în paner…
Din când în când,
și un domn bătrân cu cravată,
cu fața trasă,
trădând o tragică tristețe.
Probabil un fost aristocrat local…”