Primit pentru publicare: 02 mai 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 0 3 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

Neagu Djuvara, “Amintiri din Pribegie”

Vizita de la mânăstirea Sucevița și “noaptea de Înviere 1990  de la Patriarhie m-au  hotărât să rămân în România”

 II

Ajuns acasă, în România, printre alte priorități și-a propus și vizitarea mânăsririlor, “preferata mea era Sucevița – nu numai din cauza măreției ansamblului și a cadrului idilic, ci și pentru primirea care mi-o făceau maicile”, scrie Neagu Djuvara în “Amintiri din Pribegie”, 2012, Editura Humanitas, p.592 ș.u.

“A doua zi, când am plecat, afară, lângă poarta mănăstirii, o fetiță vindea buchețele de flori. Era atât de frumoasă, atât de extraordinar de frumoasă, că, de s-ar fi născut la Florența acum cinci sute de ani, pe  ea ar fi luat-o Fra Angelico drept model pentru îngerii lui – fără a mai ține seama de disputa bizantină despre sexul îngerilor. Nu. N-am să plec din această țară a mea!”

Noaptea de Înviere a anului 1990 a fost și ea hotărâtoare în decizia luată.

“Fusese mai cu seamă (hotărâtoare) acea noapte. Noaptea de Înviere 1990. Prietenii la care ședeam voiau să mergem la biserica din cartier. Eu  am vrut să merg de unul singur, la slujba de la Patriarhie. Îmi ziceam că va fi cea mai solemnă, cu corul cel mai frumos – apoi (de ce să ascund?) mă îndemna și ceva tainic, nemărturisit, poate trufie, poate doar dragostea de ai mei: strămoșul mamei, Bunea Grădișteanu, era ctitor al Mitropoliei, alături de  Vodă Constantin Șerban, și era îngropat acolo și, după el,  mulți din neamul lui, timp de două veacuri. Era locul în care voiam să mă regăsesc o clipă, cufundat în mulțime. Urcând dealul  Mitropoliei , eram îngrijorat, drumul era atât  de slab luminat și nu urca nimeni alături de mine. Am înțeles de ce când am ajuns sus, în fața bisericii; lume multă afară, în tăcere, încercând să asculte slujba. Venisem prea târziu. Mi-era rușine, și totuși am făcut ce nu îndrăznesc  să fac de obicei, încet-încet, dând binișor din coate, m-am strecurat în naos cam până la o treime. Altarul  era luminat puternic. Descopăr că erau refectoarele televiziunii. Preoți mulți în fața altarului – nu vedeam decât vârful unei mitre – și era mai bine așa.

Când cânta cu o însuflețire impresionantă, sutele de lumânări creau a atmosferă de miraj în depărtare. Simțeam o tensiune a credincioșilor, a tuturor, atât de evidentă, încât parcă trecuse de la om la om, de era acolo o singură suflare, un singur gând, și mi-am dat seama, vai!, că era poate un gând păgân, că noi toți, acolo, necunoscuți unii de alții, dar parcă o singură ființă, noi nu prăznuiam în noaptea aceea numai Învierea lui Cristos, noi serbam în același timp în inimile noastre învierea neamului.

Iar când, în liniștea de mormânt, s-au auzit, sus, cuvintele lui Iisus: “Luați, mâncați, acesta este trupul mieu, carele pentru voi se frânge…”, am văzut pe tânăra femeie de lângă mine – era  modest îmbrăcată, dar figură fină de intelectuală, ochii noștri nu se întâlniseră – acum nu știu cum izbutise să se ghemuiască jos, în acea înghesuială, găsise  loc să-și pună și fruntea, și palmele la pământ -, am simțit atunci un fior în spinare și,  în fața acestei dovezi de adâncă smerenie, deodată mi-au venit lacrimile și lumânările păreau mii de stele, nu mai erau însă lacrimi de întristare și de deznădejde, erau lacrimi de speranță, căci căpătasem într-o clipită – cu acea intuiție care n-are nevoie de justificare, că izvorăște din adâncul inconștient – certitudinea că țara asta a mea nu se va putea pierde”.

Chipul angelic al fetiței de la Sucevița, cu buchețelele ei de flori și slujba Învierii 1990 de la Patriarhie au fost, înțeleg, motive pentru Neagu Djuvara să se hotărască să rămână în România!