Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.1 (145), Ianuarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Necuvântătoarele mele și opiniile cititorilor

Primit pentru publicare: 19 Ian. 2021
Autor: Ion N. OPREA, Iași, Membru Fondator de Onoare al Revistei Luceafărul
Publicat: 20 Ian. 2021
© Ion N Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Necuvântătoarele mele și opiniile cititorilor

 Scriu ca să știe și USR, filiala Iasi, conducerea ei, – de la care aștept niște răspunsuri la petițíi –  printre altele am publicate și câteva  cărți, verticale le-am zis,  și din lumea necuvântătoarelor, una chiar așa intitulată, „Necuvantatoarele”, cu sublinierea, „Cuvinte pe verticale”, un fel de versificare în coloană, ca la defilare, Editura Armonii Culturale,2017, 224 pagini, și tot acolo, în același an, alte verticale, 161 pagini, altă carte intitulată, cum nu se poate mai bine, mi-au confirmat cititorii, „Nif-Nif, Naf-Naf,Nuf-Nuf si altii ca ei”, îndrăzneală care prin rezultat mă apropie de rubrica din revista Formula As, cu numele „Din lumea necuvantatoarelor…”, mult îndrăgită de cei cu care mă cunosc și mă sfătuiesc

           …„Ca de fiecare dată când primesc cărți scrise de dumneavoastră, mă bucur și mă emoționez în egală măsură .Volumele ÎMPREUNĂ și ÎNĂUNTRU sunt oglinda vie a muncii dumneavoastră de ani și ani. Reprezintă dovada unei culturi enciclopedice, a unei judecăți sănătoase,sinteză, în câteva sute de pagini a miilor de cărți citite, a multor ani de aplecare spre tot ce ceea ce înseamnă cultură. Abordați subiecte dintre cele mai diferite, în deplină cunoștință de cauză, de la Eminescu la Toma Caragiu, de la istorie la politică, de la Holocaust la mari muzicieni, de la Grigore Vasiliu Birlic la colindele lui Hrușcă, de la soarta unor biserici din București la soarta Transilvaniei, de la Academia Liberă ”Păstorel” la George Enescu, de la Proust la C.D.Zeletin, de la amintiri la analize pertinente asupra vremurilor pe care le trăim, de la aprecieri venite către dumneavoastră, la elogii aduse de către domnia voastră prietenilor și colaboratorilor … și lista poate continua… Întotdeauna amintiți de cei cu care colaborați, le apreciați munca, le pomeniți meritele. Cine nu a apucat să citească volumele din anii trecuți, având posibilitatea să vă cunoască prin aceste două cărți, ar fi cu siguranță interesat să procure cât mai multe lucrări, să înțeleagă din ce în ce mai bine valoarea dumneavoastră ca OM, ca scriitor, ca om de cultură (vastă și bine înrădăcinată în structura dumneavoastră mentală și sufletească).

                    Volumul NECUVÂNTĂTOARELE m-a impresionat din cale afară. M-am obișnuit cu cuvintele dumneavoastră … pe verticală, dar nu am știut că iubiți atât de mult animăluțele care ne luminează viața. La mama la curte, am avut, de-a lungul anilor, doi câini.I-am iubit din toată inima și am simțit inteligența lor, sentimentele lor, dragostea față de toți ai casei și față de toți oamenii buni. Acum, la bloc, am două pisici, Șmechi și Țuțica, una găsită cu mulți ani în urmă pe o șină de cale ferată, iar motănelul luat de fata mea, de pe NET, în condițiile când nu era dorit de nimeni. Au firi diferite, așa ca noi, oamenii, dar simt o legătură specială cu casa, cu mine și fiica mea, sau cu prietenii care ne trec pragul. Animalele nu au numai instincte, au și minte și suflet. Trebuie doar să știi să vezi ceea ce trebuie.Când aveam ceva peste șase ani, bunicul din partea tatei a fost eliberat de la Aiud. De la gară până acasă era mult de mers pe jos. Cam la jumătatea drumului a fost întâmpinat de către câinele din gospodărie. A rupt lanțul și a sărit gardul, fugind către bunul lui stăpân. Bunicul a fost arestat cinci ani. A intrat în ogradă alături de Zigu, credinciosul lui câine. Mama îmi povestea că tatăl ei mergea des dincolo de Prut, în Basarabia, cu treburi din acele vremuri (anii 40…). Mergea uneori și mama cu el, fiind copilă destul de mică, până în zece ani. Mergeau cu căruța și cu un câine. S-a întâmplat  ca la unul din astfel de drumuri, câinele să dispară într-o noapte de lângă căruță, bunicul supărându-se tare. A fost nevoit să se întoarcă la Iurești (satul natal al mamei și satul meu de suflet) fără câine. Se întreba ce va putea să-i spună bunicii despre asta. Dar… câinele era deja acasă. Sosise înaintea stăpânului. Animalele nu înșeală, nu bârfesc, nu fac rău … pentru a face rău …” sunt cuvintele colegii noastre de cenaclu dr. Teona Scopos, 4 aprilie 2017,  publicate, ca si restul intervențiilor în volumul Opinii. Verticale. Verticalitate!,  Ed. Armonii Culturale, 2017, 310 pagini.

“Necucuvântătoarele…”  lui Ion N. Oprea, opiniaza prof. Gheorghe Clapa din Barlad,  editate parcă pentru copii și apropiații lor, cu prilejul Zilei Internaționale a Copilului 2017, îmi aduc aminte de poema “Din lumea celor care nu cuvântă”, scrisă de Emil Gârleanu (n. 5 ianuarie 1878 la Iași – d. 2 iulie 1914 la București). Inspirându-se din scrierile lui Jules Renard, scriitorul al cărui pseudonym  era Emilgar,ne dă un număr de monografii de vietăți: gâza, gândăcelul, cărăbușul, furnica, musculița, paianjenul, greierul, scatiul, gaița, buhna, vulturul, cucoșul, motanul, calul ș.a.

Scriind “Necuvântătoarele” Oprea probează că aprecierile sale pentru cultură și diversitate este cel mai ușor de învățat trăind și relatând experiențele propriii. Copilul , acest candidat la umanizare, cum îl numește H. Pierron, trebuie socializat și umanizat, iar familia nu reprezintă altceva decât universul afectiv, social și cultural al viitorului adult. Ea are un rol însemnat în formarea personalității copilului, atât prin concepția educativă, cât și prin stilul și metodele pedagogice utilizate. Viața copilului în familie este alcătuită dintr-o mulțime de întâmplări mărunte, pe care de obicei părintele le uită, sau, dacă l-au amuzat, le povestește râzând multă vreme oricui îl ascultă. Aceste  întâmplări mărunte pentru adult, constituie întreaga viață a copilului, întreg zbuciumul lui de a reuși să supraviețuiască fizic, dar mai ales psihic. Atitudinea părintelui este oglinda copilului. În ea, cel mic se vede și o consideră  fidelă sau nu, copilul își construiește imaginea de sine, își atribuie o valoare. Părinții trebuie să stabilească o strategie și o atitudine  în ceea ce privește copilul, care să-i ofere acestuia toate atuurile pentru dezvoltarea viitoare la adăpost de conflicte, frustrări, confuzii.

Pe aceste piste și de ele trebuie să țină seama și scriitorul care se apropie sau lucrează în mediu ori îl relievează. Poema lui Ion N. Oprea este alcătuită din”Fața, prefață” și șase capitole intitulate astfel: I,”Povestește Nicu, prietenul, doctorul”; II, “Caz cu caz. În lumea cățeilor…”; III, “…și al pisicilor”; IV “Cipi-cipi”; V “Avertismente”; VI “Pădure, dragă pădure”. Tehnoredactarea a fost realizată de Constantin Hușanu și Ion N. Oprea, corectura de prof. Ana Dumitrescu, iar ilustrația a fost adunată de pe net de către Constantin Hușanu.

Desigur, este un privilegiu pentru mine să fiu contemporan cu autorul cărții de față, un om capabil să găsească drumul spre sufletele oamenilor pentru a le împărtăși semnificații din tezaurul  spiritualității românești. Între toate minunile lumii omul rămâne cel dintâi. La 85 de ani el ni se înfățișează cum îl știm dintotdeauna, cu mintea la fel de tânără, cu gândirea la fel de elastică și profundă, cu memoria înregistrând și păstrând fidel mii de destine și sute de mii de pagini de înțelepciune. Scriind, I.N.O. înțelege mai adânc ceea ce este bine și frumos. Întreaga sa viață este o mărturie a frumuseții.  I.N.O. este o efigie încrustată în literatura contemporană.

Prin voce si scris, constat ca aveți  un merit deosebit în propagarea adevăratelor valori ale umanității și civilizației. Tocmai de aceea,  vă mulțumesc  pentru tot ce oferiți semenilor dumneavoastră.  Simt o puternică bucurie pentru  încredințarea ce mi-ați  acordat-o de a prezenta cea mai recentă carte pentru toate vârstele : “…necuvântătoarele/ nu au viața lor/și faptele proprii/care trebuie cunoscute/de picii de lângă noi…/ că dacă nu le-ar avea,/ ar mai poposi și adăsta/ copiii/ sau nepoții noștri atât,/în preajma celor mai mari?/Îndrăgostite și atașate fără grai,/ necuvântătoarele/ trecutele și prezentele/ în scrierile pomenite/interesante/ despre oameni și animale,/ păsări și tot felul de viețuitoare/ oameni și flori,/vegetația acestui pământ…/căreia îi dorim viață lungă/constatăm, totuși, că/ mulți dintre semenii noștri/ne-au adus unde suntem,/ încât nici/nu mai putem respira.//Nu numai/în tovărășia necuvântătoarelor -/ în iernile copilăriei/ am aflat atâtea-/ ci și/ de la bunici,părinți/frații mai mari, mai mici/chiar din puținele cărți-/frumoasele povești,/cu care ne-am reîntâlnit la școală,/reluate,desfirate și explicate/într-o notă nouă/mai intelectuală…/și ne-au prins bine,/ cunoștințele,/ că le-am deșirat și noi la ai noștri/-copiii, când au venit/-întinerindu-ne.//Așa a devenit/documentarea prin cărți și reviste,/și/-la ceea ce-am numit-/chiar așa/ necuvântătoarele.//Dacă/din ce vom spune aici,/ despre oameni și copii,/despre câini și pisici,/ mielul cel blând,/despre cucoș sau găină,/ gânsac, rață și curcan,/ dar și despre pădurea cu ai ei,/satisfice,/și dacă,/ulterior,/se va găsi și cineva pătimaș/ pe desen-grafică,/bucuroși ne vom întoarce /către o altă ediție-/colorată,/utilă celor/mici…”(Față, prefață, p.5-7).

Scrisul lui I.N.O. îi  devine formă de apărare împotriva oricărei stări de carență, împotriva insinuantelor întrebări metafizice. Știe să domine – chiar dacă, uneori, ar înclina s-o meta- forizeze drept plutind pe valuri – cu  precizia timonierului privind mereu acul busolei care indică nordul. Aș dori să spun câteva cuvinte care să pornească, în primul rând, de la ceea ce reprezintă această instituție: prestigioasa Editură Armonii Culturale din orașul Adjud, județul Vrancea. La înălțarea ei în top, trudește cu sârguință, cu har, cu o dragoste ardentă și scriitorul Ion  N. Oprea. El contribuie la șlefuirea cu migală a efigiei ei, care a devenit un simbol al calității. Un simbol a ceea ce înseamnă o carte care să intereseze, care să contribuie la răspândirea unor  cunoștințe, la acreditarea unor valori. Fericită îmbinare  între etic și estetic: frumosul vine în întâmpinarea și în sprijinul binelui și binele se dăruiește frumosului.

„Stăpânirea  omului asupra animalelor este o stăpânire îndreptățită pe care nici o forță nu o poate înlătura;  nu este numai un drept ci și un dar al naturii, o putere întemeiată pe legi inalienabile, prin care omul poate să-și dea seama, în fiecare clipă, de superioritatea ființei sale”(Naturalistul francez Georges  Louis Leclere de Buffon).

Ceea ce surprinde la  I.N. O. este contradicția aparentă dintre calmul omului de știință și vibrația abia stăpânită a unui suflet de poet. Cartea de față este un vibrant memento pentru noi și pentru generațiile care urmează. Fiu al Priponeștilor, este strâns legat de satul său de baștină, de valori spirituale. Oamenii nu pot trăi fără idei, dar nu pot trăi omenește cu aceleași idei. Stabilitatea este mai comodă decât schimbarea, dar nu i-e dat omului să stea, ci să se miște. Deoarece nu există  un loc al ideilor, ideile nu pot fi oprite în loc. Prin spiritualitatea lor, ideile sunt în neîncetată evoluție. Modul lor de a fi este libertatea. Este o iluzie că repetarea acelorași cuvinte reproduce  aceleași idei. Nici cuvintele  nu pot fi repetate întocmai: diferă de la vorbitor la vorbitor și chiar la același vorbitor de la o stare fizică și psihică la alta. Nu există vorbire fără gândire și nici gândire fără vorbire, dar vorbirea este determinantă, iar gândirea  determinată. Vorbirea  determină atât ivirea gândirii, cât și  crescânda ei autonomie,care îi permite să se întoarcă asupra vorbirii și s-o dezvolte pentru a deveni aptă să exprime idei noi: “Când/ ai ieșit/ din iarna pe care ți-ai petrecut-o/5-6 în odaie dormind/ de-a  picioarele/ cu mâțele în cotruțe/cu câinii lângă ușă/-așteptându-și porțiile-,/cu vițelul nou adus în casă,/ ca să nu răcească,/zbenguindu-se în noapte/ de la ușă către-afară,/ până în capătul odăii,/să se dezmorțească,/și desmeticească/ și/ să-și cheltuiască toate energiile…/ cu cloștile sub paturi,/ să scoată din ouă proaspete,/cu bănuții buni,/ alese de mama sau de surori/ca să iasă puișorii/ de găină, rațe, gâște și alte lighioane/mici-micuți/și/ciufulici…/dar și cu războiul de țesut/ în mijlocul spațiului de locuit…/cum să nu le îndrăgești/ și să le iubești/necuvântătoare/care,/ființe adoratoare,/ se lipesc de suflet vii/toată viața de copii.//Și-apoi când/toată iarna/ai trăit așteptând vara/iar când vine primăvara/și dă colțul ierbii,/tu,/ mic-micuț/doar 3-4 anișori,/-după cum ți-aduci aminte -/te-ai trezit într-o ogradă,/la tata și mama,/cu frații și surorile,/și pe la bunici,/cu alți voinici/sau/alți nepoți,/chiar și la vecini,/cu copiii lor,/prietenii tăi, în ale lor curți/pline tot așa cu/diferite păsări și animale mari,/mari și arătoase,/cum să nu te lipești de ele,/să le hrănești și să le iubești?/ Cine,/ dintre noi,/maturii,/ crescuți la sat,/ satul românesc,/nu-și aduce aminte/și/tresaltă tinerește,/pasunea pentru păsări și animale/amintindu-și de clipele/când/își alegea mielul cel ma frumos,/oferit de  tata sau de bunicu/pe care să-l aplece/să sugă oaia-mamă,/ la fel cu vițelul/proaspătul născut,/dar și puii galbeni și pufoși/strigându-i copilărește/puii mamei, pui!/ Curți mari,/de oameni gospodari,/cu garduri bine clădite/fără strecurișuri,/în ele cu de toate/-pisici, căței, viței și/pui de gâscă, de rațe și găini frumoase,/dar și de pichere și curcani,/înnebuneai/dacă nu te apropiai de ei,/dacă nu-i mângâiai,/ nu călăreai caii de pe izlaz,/deși nu erau a  părinților tăi.// Acolo în casă,/ în chilerul acela,/în curțile doldora de viață,/apoi la școală, cu abecedarul și planșele cu păsările și animalele,  /cu mama și bunica,/domnișoara învățătoare,/cu părintele  de la biserică,/mulți dintre prietenii mei,/dar și eu, ca amator,/am deprins biologia animalelor/ cu pasiunea specialistului/și am spus la părinți,/”gata/ m-am hotărât,/medic veterinar/mă fac!”. („Mediu”, p. 11, din Cap.I, „Povestește Nicu, prietenul, doctorul…”).

Citind Necuvântătoarele, punctez,  autorul I.N.O. este precum un butoi de vin (vechi și bun) căruia trebuie doar să-i dai cep și curge, curge cu fel de fel de întâmplări și portrete, un mozaic în care palpită viața, în timp și spațiu: „Orice/ s-ar invoca,/dacă în Europa de Vest,/nu se fură ceea ce iubim și noi,/pădurea,/nu se fură/pentru că la ei/nu mai există de mult așa ceva,/ce proteja,/acolo s-a distrus mai tot ce exista.// O mare plantație artificială de arbori,/la noi în România există încă păduri virgine/ și foarte valoroase,/în care se protejează vânatul,/animalele și păsăretul,/dar și mulțimea și necesarele insecte/ care ajută naturii.//Mai  există pădure,/Pădurea veche,/ aerul patriei/care trebuie păzit,/ apărat,/iar silvicultorii fac eforturi în acest sens,/chiar dacă nu/ pe măsura/trebuințelor”. („Pădurea, un complex”, p.189, din Cap. VI,” Pădure, dragă pădure…”), 12 aprilie 2017.

                Cartea a ajuns cu întârziere la mine, o citesc cu mare placere  pentru că sunt fascinată de lumea necuvântătoarelor. Am crescut la țară în mijlocul lor, fiindcă în gospodăria părinților existau fel de fel de animale și păsări, mari și mici. Au fost prietenii mei de joacă în copilărie. Nu e de mirare că acum mă bucură nespus compania unui Bichon, un cățelandru frumos, afectuos și inteligent. Se spune că animalele se umanizează trăind în prejma omului, dar și oamenii care iubesc animalele sunt mai buni, mai prietenoși, mai sensibili, mai blânzi, mai omenoși. Cățelul meu este foarte prietenos… dar nu cu oricine. Are el reperele lui de apreciere.

Cu reverență, vă felicit și vă mulțumesc pentru dar,Darul de Pasti,  urându-vă, totodată Sărbători de Paști fericite, 16 aprilie 2017, prof. Doina Dobreanu, Subcetate-Hatghita.

Nu suntem uimiți,  nici surprinși,  ci încântați şi chiar înduioşați în fața recentului volum de “cuvinte pe verticală” intitulat “Necuvântătoarele”, apărut la Editura Armonii Culturale din Adjud, semnat de scriitorul Ion. N. Oprea, sunt primele cuvinte ale doamnei prof. Mioara Niculescu din Constanța,5 mai 2017.

Coperta și titlul ne introduc imediat într-o lume plină de farmec şi candoare fără de care viața noastră ar fi searbădă şi ne trezim, fără voie, că pătrundem în intimitatea unei copilării și a unei vieți din care o comună pisică sau un câine oarecare, ori un banal cocoş au devenit, pentru scurtă vreme, personaje principale într-o poveste care se numește Existență. Au devenit personaje pentru că au primit un nume și au făcut parte din familie. Volumul se deschide cu un argument, care amplifică spiritul ludic al autorului, intitulat în mod inspirat, “Fața, prefață” motivând candid: “Ce?/ necuvântătoarele/ nu au viața lor/ și faptele proprii/ care trebuie cunoscute/ de picii de lângă noi…?” Când în poemul “Mediu”(p. 11) aflăm că “în odaie dormind/ cu mâțele în cotruțe,/ cu câinii lângă ușă/-/ cu vițelul nou adus în casă/-/ cu cloştile sub paturi” ei bine, universul copilăriei este de o bogăție emoțională, care i-a făcut viața plină de amintiri unice și care i-a construit un suflet special, încât eu, ca fiică a asfaltului, am și acum complexul “copilului fără bunici la țară “ care mi-a marcat, nu în bine, copilăria. Când te însoțești la drum cu un prieten ca Nicu, acela care, mort-copt, a vrut să devină medic veterinar, atunci lumea necuvântătoarelor este necuprinsă iar afecțiunea față de acestea este profundă și le umanizează iar Nicu “lucrează ca un împătimit/ fără oprire/ duce o “viață de câine” / glumește și râde singur/ când o spune,” (Împătimit, p. 19). Aceste rânduri “pe verticală” se citesc cu sufletul, pe litere ca într-o inițiere pentru că legătura om-animal este ca și aceea a artistului cu opera sa. Deși animalul este însuflețit, prin afecțiune reușești o comunicare specială şi micuța vietate devine Galateea ta și mitul se împlinește: “câinii sunt senzaționali,/ când stau cu tine sub același acoperiș/ se umanizează/ împrumută,/ într-un fel,/ ceva de la oamenii de lângă ei.” (Pasionat, p. 22).

Tot ceea ce ne înconjoară are nume în sensul că sunt substantive comune: casă, pom, deal, pâine, haină etc dar, când acestea primesc un nume și devin substantive proprii înseamnă că le-am integrat în viața noastră într-un mod special. Prin urmare, dacă unui cățel i-am zis Nero, Mili, Ursache sau Doby, ei bine – acela nu mai este un câine, ci Doby. Clar!

             Partea a II-a a volumului “Caz cu caz, în lumea cățeilor…” este o duioasă aducere aminte, cu fascinantă forță evocatoare a unor fapte și întâmplări din lumea unor ființe care au avut șansa de a fi iubite de stăpânii lor care, la rândul lor, au primit necondiționat, nemărginită afecțiune și fidelitate absolută. Din lumea cățeilor în cea a pisicilor nu e un pas prea mare. Aflăm aceasta din capitolul al III-lea “… și în al pisicilor” în care ne întâlnim cu aceleași sentimente și stări emoționale numai că universul drăgălăşeniilor este asumat de Puşa,  Lola, Zumbi,  Bruno, Motănica și alte mâțe drăguțe care completează biografia unei familii: “…Ştia precis/ ora de întoarcere a personalului/ de interior/ şi-i aștepta în hol/ sărindu-le în brațe / alintându-se,/ cum numai ea,/ gingășia casei,/ reuşea” (Fereastră, p. 115). “…Zumbi era primul motan/ cu care cinsideră că au crescut/ împreună./ Toată curtea și grădina/ erau ale noastre,/ iar noaptea,/ se furișa în casă, / și se urca în pat,/ parcă știa că și eu îl așteptam…” (Zumbi, p. 92). Din toată pisicăraia mi-a atras atenția “ Michi,/ fratele găinilor”, un “Adoptat” “Slăbuț, / doar cât un pumn de copil” care a fost integrat printre puii de găină configurând un tablou de idilă pastorală ca în prima parte a poemului “Sburătorul” de I. H. Rădulescu. Nu pot să nu recunosc că “Viața/ alături de pisici/ e una foarte ordonată/ afirmă Giorgiana,/ iar ziua unui om care trăieşte / alături de ele este nu doar plină,/ de viaţă, de frumusețe și drăgălășenie,/ ci și de foarte multe responsabilități.” (Cu program, p. 125). Aventura prin fauna de compania confirmă cu al IV-lea capitol “Cipi-cipi…” cu care pătrundem într-un alt univers în care participarea afectivă la buna relație dintre “parteneri” este mai redusă deoarece păsările au altă menire.  Deși recunosc faptul că prezența lor prin frumusețea penajului și măiestria glasului ne încântă, totuși pasărea în colivie și peștele în acvariu îmi creează o nespusă suferință. Cu toată sinceritatea mărturisesc că nimic nu este mai cinic decât să așezi o colivie, cu o pasăre înăuntru, la fereastra deschisă.

Animalele domestice vin singure la ușa omului și pot pleca oricând, dar păsările cerurilor și peștii mărilor…? Cel mai fericit este “Grigore, cocoșul”, și aceasta nu numai pentru că era “singurul ieșit din cele zece ouă/ puse de mama lui Vicu sub cloşcă” ci și pentru “că în primăvară/ va fi Cocoșul tuturor găinilor din curte.” Tandre rânduri sunt dedicate unor păsăruici care “au dispărut din peisaj” sau sunt tot mai puține, și anume rândunelele. Săgeata văzduhului nu mai trece nălucă la fel ca altă dată şi nu știm de ce “ astăzi mulți dintre tineri sau copii,/ nici nu o cunosc… Foarte sfioasă / uneori întrăzneață” (Rândunica, p. 144). Specialistă în coțofene “Mariana,/ nora-mea”, constată “ce personalitate puternică au aceste păsări,/ câtă distincție în ținuta lor” și  consideră că,  față de ciori sunt “mai elegante prin coloritul deosebit,/ cu un penaj alb și albastru închis, / cu niște cozi lungi și mersul țanțoș,” (Coțofene, p. 147). În acest capitol despre păsări și-a făcut loc și “Dițu-mielul” care întruchipează toate drăgălășeniile unui animal. Mieluțul a avut privilegiul de a sta o vreme cu toți ai casei “sub același acoperiș”. Zburând și țopăind, Dițu a rămas în memoria afectivă a autorului care ne împărtășește și nouă o secvență din vremuri de demult.

“Avertismente” se intitulează capitolul cu numărul V și constituie ceea ce, pe drept cuvânt, îl putem numi o lecție de viață. Mirarea autorului cu referire la tatăl său care avea atâtea cunoștințe, deși nu era instruit prin școli dovedește că filonul numit Smaranda Creangă este nesecat și a devenit prototipul ancestral care aparține setului de valori morale ale țăranului român. “Avertismente”-le sunt adevărate “Cuvente den bătrâni” prin care ni s-au transmis toate pe care le știm într-un mod simplu și direct “Spunea tata, / de unde o fi știut că- nici cărți,/ ziare ori reviste nu citea-/ atunci când au fost mari catastrofe pe  lume,/ cutremure sau erupții vulcanice,/ inundații/ animalele sălbatice ca și cele domestice,/ viețuitoarele de tot felul/ aveau comportamente prevestitoare  ale răului” (Care-încotro, p. 159).

 Volumul  este un fel de album de familie, un jurnal sau chiar o cronică de familie, deoarece personajele necuvântătoare reprezintă eroii copilăriei și ai vieții familiei sale, pe de o parte, precum și etapele evoluției personajului principal, I. N. Oprea, în procesul devenirii sale, pe de altă parte. Astfel Nero, Doby,  Zumbi, Grigore și ceilalți sunt punctele de reper, jaloanele unui drum- viață pe care, cu demnitate și iubire de oameni și de carte, îl parcurge Ion N. Oprea, bucurându-se și bucurându-ne de minunatele “Necuvântătoarele”, prilej cu care mereu ne întrebăm: “Unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” (O, rămâi- Mihai Eminescu).

                                                        Carte revanșă la:
“Nif-Nif, Naf-Naf, Nuf-Nuf și alții ca ei”, primesc un Hiporebus cu îndemnul “Pe cai, Înainte!”

           Când la Editura Armonii culturale-Adjud mi-a apărut volumul “Nif-Nif, Naf-Naf, Nuf-Nuf și alții ca ei”, 2017, cu  “Precuvântare” semnată de Constantin Hușanu, membru al USR, care mă elogiază menționând că mi-am găsit “timp să tratez viața intimă a animalelor”, punându-le în valoare  “structura  lor psihologică, adesea superioară unor oameni”, pentru  că în zilele noastre s-a ajuns ca unele mame să-și abandoneze copiii, lucru care nu îl fac animalele, volumul  l-am expediat prietenilor, bibliotecilor, solicitanților.

             Cartea am trimis-o și prietenului meu, scriitorului, editorialistului, conducătorului revistei – Academia Bârlădeană -renumitului rebusist Domnului Serghei Coloșenco, din Bârlad, care m-a și înștiințat că mi-a expediat o carte. Am primit-o azi 14 iunie și după ce am foiletat-o mi-am pus – nu știu pentru a câta oară- întrebarea, oare știu statisticienii Europei și ai Lumii câte cărți se scriu, se editează, dar mai ales circulă și se citesc în România, de suntem rușinos considerați cei mai puțin citiți,  în timp ce adevărul este cu totul altul !? Cine contabilizează și raportează sutele de volume citite într-un an de un Serghei Coloșenco sau Ion N. Oprea, ca să le scrie pe ale lor, care ajung la prieteni care citesc, poate, și mai mult?

Și încă o constatare, nu doar noi, cei doi, facem literatură, fugind “Dintr-o lume haină – înapoi la Natură”, cum spune C. Hușanu în Precuvântarea sa,  cu un îndemn tineresc “Pe cai, înainte!”, venit de la Ritta Mintiade, colaboratoarea și prefațatoarea cărții lui Serghei, ci foarte mulți alți condeieri, ceeace este un semn bun pentru cultura neamului nostru mereu blamat…

“…Mulțumesc pentru carte și vreau să mă “revanșez” trimițându-vă ce am tipărit… de ziua mea de naștere”, îmi scrie Serghei Coloșenco, Bârlad, 12 iunie 2016. Și tot dânsul, la aceeași dată, adaugă drept autograf: “Domnului Ion N. Oprea, Caii nu trebuiesc împușcați, ci iubiți, nu-i așa?”

O aluzie la ceea ce îi voi fi povestit, dar  o știe și dânsul tot atât de bine ca și mine, cu ani în urmă, când Uzinele “Tractorul” de la Brașov fabricau și livrau mii de tractoare, iar diriguitorii agriculturii socialiste nu mai aveau nevoie imediată de animale… mii de cai erau împușcați, devenind hrană pentru păsări, în final  pentru oameni. Iar după 1989-de când nu mai sunt tractoare autohtone și nici cai în satele noastre- recolta, multă-puțină, o cară moșnegii dealde mine cu…cotiga, trasă tot de ei.

Mai practică decât noi, fără prea multe aluzii la ce a fost și ce este în literatura  creată  sau citită de românii necuprinși în statistici, doamna Ritta Mintiade – după îndemnul făcut  “Pe cai, Înainte!” – o spune direct, cum precizam: “Purcedem  la drum cu cai năzdrăvani din basme, cu imaginea fastuoasă a lui El Zorab, cu mândri cai domnești ai lui Sadoveanu, cu imaginea învolburată a versurilor “Ah, voi sănii, sănii/Și voi cai, voi cai!”, cu spiritul practic al lui Creangă “Dacă-i cal, să tragă…” sau cu fantasticii cai din poeziile lui Eminescu” prin care, delicat, doamna  ne ispitește la dezlegarea a ceea ce a lucrat Serghei.

“Acesta este universul prin care ne poară rebusitul bârlădean Serghei Coloșenco în noua sa carte închinată acestor minunate ființe care ne întregesc sufletul și existența”, după cum la fel procedează – ne-o spune  C. Hușanu – și Ion N.  Oprea, vorbindu-ne despre lumea animalelor lui, a Necuvântătoarelor –altă carte –  nu doar calul, ci și lupul, capra, iezii, câinele, șoarecii, cerbii, oile, mamutul, leul, tigrul, leoparzii,  elanul, bizonul, boul moscat, coioții, măgarul, vaca, yakul, rechinii, balena, broasca, veverița, hârciogii, urșii, aricii, marmeta, liliecii, elefantul, ciorile,  peștișorii, rădașca, taurul, purcelușii, cârtița, râma, popândăii, zimbrul, fazanii, castorul, furnica și nu numai ei…”

Asemenea volume, după cum spun cei doi, prezentatorii lor, cuprind cuvinte, paragrafe întregi, selecții de fragmente literare și din opere  științifice care pun calul și atâtea animale într-o lumină aproape umană.

Amândouă volumele “oferă cititorilor informații din domenii diverse, știință, literatură, pictură, sculptură, sugerează judecăți semnificative, menite să modifice modul de a le privi și proteja , ca pe niște ființe care nu au darul vorbirii dar prin prezența lor, ajută omul și natura, asigurând-le un echilibru, fără de care Pământul ar deveni o Sahară”.

Deci, să reținem, caii nu trebuie împușcați, ci întreaga natură trebuie iubită, întreținută, inclusiv pădurile, altfel dealurile devin pericolul a ceea ce a zidit omul.

Da, pentru că dacă după 1989 calul a fost înlocuit de cotigă să nu uităm ceea ce a reținut de la Nichita Stănescu și a redat Serghei Coloșenco în a sa Hiporebus, Editura Sfera Bârlad, 2017, 138 de pagini, în poezia Calul: “Calul/dragi copii e-o roată/ce străbate lumea toată./O roată cu patru spite/potcovite cu mlădițe/de poteci și drumuri lungi,/ tot să mergi și să ajungi/până-n piscuri sus în munți,/sau, să mergi din vale-n vale/ tocmai pân-la marea mare… //Dacă are om în șa/și țintită-n frunte, stea,/Calul dragi copii e-o roată/ce străbate lumea toată…”;De la Serghei Esenin, prin pana lui George Lesnea al nostru, 1925: “Ah, voi sănii, sănii!Și voi cai, voi cai!…/…Totu-i  dus. Fugarul a pierit./S-a schimbat și părul meu și pasul./De prea mult vioi pălăvrăgit/ Și-a pierdut harmonica mea glasul.//Sufletul mi-i totuși plin de rost,/Gerul și zăpada-mi saltă țelul,/Fiindcă peste toate câte-au fost,/Râde pân-la lacrimi clopoțelul”; De la Emil Ianuș și Nelu Vasile, 2012, prin scrisul lui Iulian Bostan: „Dii, Roibule! Dii dragul meu! La drum!” Cu el, „Le-aș fi arat vecinilor grădina/Sau de la moară le-aș fi adus făina!/Și galopând în șa murgul năzgâmb/ Ce chiote aș fi tras la noi pe dâmb! Aș fi scurtat chiar spațiul temporal/De aș fi avut căruță cu un cal!”; De la…

Încă o dată mulțumiri  și felicitări pentru cartea oferită”Hiporebus (a câtea oare?)- apărută chiar în ziua dv.aniversară din 14 februarie 2017 – care are meritul specific de a ne face să înțelegem faptul că prin- rebus-putem privi lumea și evadările acesteia și în alte moduri,mai enigmatice,       Ion N. Oprea, Iași, 14 iunie 2017.

In  volumul  de  față , Nif-Nif, Naf-Naf, Nuf-Nuf  și  alții  ca  ei , eroii  de  față,  animalele  sunt eroii principali care își fac cunoscute calitățile,  încercând  prin luptă  să  iasă  în  evidență dar și pentru a supraviețui, este de parere Adrian Dan Scutelnicu, master, Iași, bibliotecar,autorul  nostru,  pământean și sfătos, aproape didactic,  cum  ne-a  obișnuit, nu   uită  să  ne  arate   că  și  noi,  oamenii,  avem  obligația  de a le  proteja.     Este   o  mare  nedreptate  pentru  animale, deși  au  toate, în  mod  egal  dreptul  la  viață ( PROTECȚIE, pag. 127  de exemplu  spune  autorul…. “am   tot  scris/  până aici”/,  „….cum  este  la noi,/  în  Romania/,… că  este  o  mare  discriminare,/ pentru  lumea  necuvântătoarelor ?” ).

                                  ION  N.  OPREA   ne  oferă  printr-o   grafică  superbă, exprimarea  gândurilor  ce  îl  frământă de o viață, prin aceste mici poeme, și o face de parcă ar scrie mici fabule ca și celebrul La Fontain, dar  cu  o  redare  clasică  și  ușor accesibilă dar  cu  bataie  lungă.  DE  CE…?  Simplu. Am mai spus-o! Ca  să  facă  deosebirea  între  bine  și  rău,  iarăși de  exemplu, ,uriașul  de  circa  300  de  kilograme/ ,prin  hibernare, …dă/  de  pe  el,/  slabește,/  vre-o  180-200  de  kilograme/ în  timpul somnului/său/ hibernal”… “….ca  să mănânce cu lăcomie, din aprilie până-n toamnă.  ( URSUL, p.  81/82 ) chiar  pentru  a arăta o anume realitate.  Iată   cât  este  de  fantastic  acest  ,,ISTORIC  ZAMOLXIAN,, nimeni   altul  decât  Ion  N.  Oprea,  autorul  a  peste  80  de volume, istorie, literatură, memorialistică, antologii,  adevărate capodopere.  Deci merită  să  o  citim  și  pe  aceasta pentru  ca  a scris-o  un  adevărat  titan….al cititului. Pe  bună  dreptate, spun mulți,  Ion N. Oprea este  un  ,, maestru al  condeiului”,  o  valoare  literară vie fie  că a scris pentru adulți, fie că a scris pentru copii, el a intrat de mult în lumea literaturii române cu cinste și onoare. Chiar și eu când am scris această apreciere îi spun mulțumesc pentru că sunt unul din cei pe care el i-a prețuit și format în acest univers al scrierii literare… 24 iulie 2017