Primit pentru publicare: 30 oct.2014.
Autor: Vasile POPOVICI
Publicat de Ion Istrate: 01 nov.2014

Nicolae BUSUIOC

• Obsesia timpului cu semnificaţii multiple –

Vasile Popovici pare un incurabil visător, unul cu sufletul mereu cuprins de adâncul existenţial, mereu cu gândul la crearea unei alte lumi, ceea ce, trebuie să recunoaştem, totul rămâne de domeniul unui fel de oniromanţie în care realitatea vieţii se contrapune cu înverşunare. Poezia însă are dreptul de a se posta într-o discursivitate retorică prin excelenţă, este capabilă de a mânui verbul în fel şi chip, încât în faţa logosului, metafora nu ţine seama de regulile obişnuite ale rostirii. Tocmai de aceea starea lirică se lasă provocată până şi de tăcerea absolută în care se aud chiar şi lucrurile sortite pierzaniei. Cineva afirma că un Blaise Pascal s-a consolat cu credinţa după care Dumnezeu este fără îndoială ascuns – Deus absconditus – dar omul nu încetează să-l caute continuu şi nici nu-l părăseşte, mai ales atunci când el însuşi se simte părăsit. Prin urmare, poezia poate fi şi „rugă şi cuvânt”, un psalm ca o invocare, ca o căutate a ecourilor lăuntrice, pentru a afla complexitatea spiritului uman, şi iarăşi recunoaştem că taina aceasta este aproape imposibil de criptat.

Profesor pensionar din Cornii botoşanilor, mult timp director al şcolii de aici, Vasile Popovici şi-a încercat condeiul în varii genuri literare, de la poezie şi proză la eseu, folclor şi cronică literară Scriitorul „vine să justifice o preocupare constantă care şi-a impus, într-un timp scurt, din 2007, când publică primul volum – Paradoxuri – şi până în prezent, să recupereze o pasiune pe care şi-o argumentează concret cu publicarea unui număr impresionant de cărţi”, spune Gellu Dorian în prefaţa recentului volum – Solstiţiu hiperborean, 2013,  iar mai încolo se precizează: „Pasiunea lui pentru scrierea versurilor, de la cele în prozodie clasică la cele în vers alb,  de la cele de meditaţie la cele de notaţie, de la elegie la satiră, fabulă sau poezie de formă fixă, sonet sau rondel, domină o formă de talent pus în valoare relativ târziu”.

Volumul de poeme alese Solstiţiu hiperborean, numerotat al XII-lea în ordinea apariţiei, începe cu strofa frumoasă şi profundă: „Mai ninge iarna fulgi ce-i spulberă hiperboree/mai bate orologiul nesincopat în nopţi prelungi,/mai stăruie în amintiri secvenţe de nedeie/ ca nişte cântece pornite din ev de nibelungi”, încadrată în două superbe imagini de iarnă pe care poetul şi le imaginează că au venit din extremitatea nordului terestru, din anotimpul tradiţiilor pastorale de pe înălţimile montane, dar şi din timpul aventurilor de epopee ale nibelungilor. Citim poemele lui Vasile Popovici, un rafinat înţelept şi din când în când şi mistic, observând că obsesia timpului revine ca un laitmotiv cu semnifcaţii multiple: „ tot verdele de sub azur se ofileşte,/dar timpul nu tânjeşte/ timpul doar trăieşte;/iar printre veşnicii impare, necaduce,/ acelaşi joc perpeuum:/ sub glie şi pe cruce.” Ne întânim cu timpul şi clipa mai în toate paginile de parcă ne-am plimba prin labirintul poemului existenţelor nostalgice, într-un timp în cerc şi cerc de timp. Ştim însemnătatea cercului ca reprezentare a desăvârşirii, a simbolului celui care închide şi deschide totul, pentru că, asemenea unui cântec straniu de izvor, răscolitor de dureros, vin chemările în cercuri pentru omul care îşi aşteaptă destrămarea în sol şi arbori „Timpul sacru, cosmic, rotund, reversibil, ciclic, echivalent cu clipa şi cu eternitatea, timpul poate fi stăpânit?”, se întreabă Maria Vasiliu în postfaţa volumului.

Eternitatea, iubirea, natura („există-n noi ceva tot verde”), cuvântul, tăcerea, misterul, destinul, apoi lumina, stelele, demnitatea, socialul, speranţa, visul, sugestivele trimiteri la Shakespeare, Heraclit, Descartes, Eminescu – toate într-o desfăşurare când caldă şi calmă, când tumultoasă, provocatoare şi agresivă. Amintrile, un alt element evocat în paginile cărţii, constituie tărâmul uneori fabulos şi într-o lumină a naturii însoţită de aventura existenţială, comparabilă cu obsesiile primordiale nutritive. Până la urmă, hrana aceasta îndulceşte ambianţa vieţii, întreţine firile spiritului şi întregeşte structura fiinţei noastre. Poetul Vasile Popovici scrie cu emoţie, din suflet, din inimă, are şi inspiraţia de a scoate la lumină idei demne de luat în seamă. De pildă, pentru efemera noastră fericire, se întâmplă că pe cerul sidefat se zăreşte limpede colţul lunii în irizări stelare, atunci zâmbetele sufletului dau conturul armoniei într-o miniatură nouă, oamenilor mici într-o eternitate infinită. Şi iarăşi îndoieli şi întrebări: „De ce-l ucideţi cu nemilă/zi de zi/pe Dumnezeu,/voi care-n voi n-aveţi/vreun Dumnezeu?/De ce aglutinaţi în voi/doar roduri,/de ce vă plângeţi/când pe neaşteptate, vă loveşte răul?/De ce lăsaţi ca-n voi/să se deschidă hăul,/de ce zăgăzuiţi/curgeri de ape,/să nu ajungă ape-n vaduri?” (De ce?). O întrebare a omului, într-un fel modificată, aici individual este martorul dar şi „martirul” mecanismului social, o proiecţie a lumii într-o societate supusă incoerenţei şi iraţionalului.

Temele poetului sunt variate, incisive, meditative, sunt ca nişte sonuri printre care, labirintic, se strecoară idei, trăiri, experienţe de-o viaţă exprimate sensibil pe calea liricului. Rămân în memorie poezii precum „Mirajul necuprinsului”, „Contratimp”, „Din labirinturi de tăceri”, „Panta rhei” sau „Demnitate”, „Când…”, „Apostazie”. Vasile Popovici conjugă timpul  cu iubirea, folosindu-se adesea de expresiile aducerii-aminte şi ale melancoliei, însă melancholia aparţine, într-o anumită măsură, şi timpului cosmic, stelelor unui „cer mânjit cu stele şi luceferi/iar dincolo de ele,/dincolo de stele-s alte stele,/prinse de-alte bolţi din alte ceruri…” O identificare a timpului cu neantul, dar omul rămâne o pradă a timpului teluric. Solstiţiul hiperborean este o carte de poeme care trebuie citită la vreme de seară înaintată, atunci când predomină tăcerea stelelor de pe bolta nesfârşită.