Nicolae CORNESCIAN

 

 

 

 

POST-APOCALIPTICE

 

Geneza

 

Nimic nu se repeta vreodată la fel.

Timpul era mereu diferit. În fiecare clipă.

Inducea rutina şi nu se ostenea să-i îndepărteze chiar de ei înşişi,

de cei ce au fost, ce ar fi putut ajunge

dacă şerpii iviţi dintre fulgere ar fi încolăcit gâtlejul clepsidrei.

 

Totul curgea înspre finaluri sigure. Pentru toţi,

cu excepţia noastră: cei care nu ne-am născut niciodată.

Şi nici n-am cunoscut ruta uitării.

Nu ne găseam locul nici măcar între tartrele ce se înălţau neîncetat,

creşteau în forme simetrice, pe întinderi tot mai pline de umbre.

 

Nimic nu se întâmpla aşa cum s-ar fi dorit.

O singură dată era începutul şi sfârşitul

a ceea ce nu va mai fi niciodată întocmai.  

Ceva se pierdea pentru totdeauna. Altceva îi lua locul.

Doar pentru a garanta prezenţa necesară.

Spaţiul din care lipseam.

Sângele lor de nuanţa veninului nostru.

 

Se opreau toate ceasurile. Se spărgeau clepsidrele.

În cer curgea mai mult nisip decât în umbrele lor

tot mai întunecate.

Aşa începea eternul. Cu neantul şi bezna

confirmându-ne existenţele.

 

Oriunde, oricând

 

Totul era destul de bizar;

timpul trecut şi cei de atunci.

Locuiau între ziduri ca nişte tentacule ridicate din pământ.

Puteau opri totul, dar se temeau de urmări.

Ştiau că n-ar fi rămas nimic în urma carenţei nefaste.

Pe atunci, încă nu realizau că singura modalitate

de a înstăpâni eternul se rezuma doar la înţelegerea neantului,

absenţei de aici; dintotdeauna. Chiar şi atunci

când ei existau, dar nu pricepeau anumite penurii.  

Goluri dintre pereţi,

dintre poduri şi maluri.

Străinii din vis, întâlniţi întâmplător.

Ceva ce părea a fi altfel.

 

Acum nu mai exista nici o continuare.

Lumina nu schimba culorile înşelătoare.  

Oricine putea fi oriunde, pentru că nu exista nici o limită.

Acum se puteau relua toate tentativele

menite de a schimba esenţialul.

Oricum, finalul nu era niciodată perfect, căci nu cuprindea

toate desfăşurările posibile. Întotdeauna se pierdea

vreun amănunt nodal. Întotdeauna existau elemente antagonice,

care nu-şi găseau loc în acelaşi întreg.  

 

Exista posibilitatea alegerii.

Sensul dorit ducea spre unicitate,  

spre idealul lipsit de orice asemănare.

Totul era diferit şi aparţinea tuturor.

Nu mai era necesară nici o amintire  

şi nici o prezenţă din trecut,

incapabilă de a părăsi propriul timp.

 

Totul era evident:

aici putea fi oriunde;

acum putea fi oricând.  

 

Desemnând neantul

 

Venea vremea când plecam singuri,

mult prea singuri, pe drumuri încă nestrăbătute.

Nu intram în clădirile străine

şi nici nu întrebam dacă existau şi alte latenţe.

Ne opream în locuri pustii. Părăsite.

Înnoptam în cabanele din preajma lacurilor

în apa cărora se distingea transparenţa abisului.

 

Mai uşoară decât aerul, pe alocuri, lumina

descoperea portretele celor ce ar fi putut exista.

Câteva peisaje, coarne lăcuite

şi o ţesătură de păienjeniş fin

acoperind pianul din salonul principal.

Pesemne că, după îndepărtarea ultimei prezenţe reale,

aici se oprise chiar şi timpul.

 

Nici măcar vântul nu mai mişca crengile copacilor

crescuţi pe acoperişul edificiului. Doar o unică lumânare,

acoperită cu bolul de sticlă,

pâlpâia în faţa oglinzii din antreu.

Iradia o lumină albastră, ca cea a lunii zărite chiar şi ziua,

în amiaza mare, pe apa iezerului din apropiere.

Şi-n acea lumină se păstrau priviri;

de aceeaşi transparenţă, desemnând neantul.   

 

Întregind eternul

 

Ne grăbeam să trăim fiecare secundă.

Zile repetând alte zile. Uitate.

Născocirile eternului, când încă se mai aşteptau ultimele începuturi.

Credeam în prezent ca-ntr-un vis ce nu înceta niciodată.

Tot ce doream, puteam recunoaşte.

 

Din depărtări lipsite de înserări cumpăram ceasuri inoxidabile,

indicând acelaşi prezent. Pretutindeni.

Împrumutam cărţi cu poveşti posibile.

Urmăream întâmplări, destine curmate,

ochi din care se scurgea nisipul;

momente cruciale, reluate insistent,

explicate ca şi cum ar fi fost posibilă

evitarea evenimentului primordial.

 

Izbuteam să ignorăm imprevizibilul.

Nu iniţiam nimic, ştiindu-ne indecişi.

Iubeam doar ceea ce era important.

Rămânea alături asemenea prezentului ce n-ar fi putut exista

fără amintirile noastre. Notate doar o singură dată;

întipărite pentru totdeauna.

 

Ne grăbeam să trăim fiecare moment

ca şi cum, uneori, vieţi întregi ar fi fost cuprinse

în acele frânturi, destinate uitării; timpul îndepărtat,

reluând prezentul doar pentru a completa ceea ce putea fi diferit;

putea întregi eternul.

 

Străina

 

N-o cunoştea nimeni şi nimeni nu îndrăznea s-o numească cumva.

Doar din teama de a nu primeni tot ce ar fi schimbat totul.

I-ar fi adeverit prezenţa dincolo de clipa realului;

în istorisiri şi amintiri. În prezentul repetat din dorinţă de a nu fi uitat.

Nimeni nu i se alătura când se întorcea pe treptele ce urcau,

coborau şi se pierdeau dincolo de pereţi. Se uneau cu alte trepte.

De nisip şi iarbă uscată. Păstrată aici încă din anii imemorabili.

De când, dincolo, încă nu exista nici un drum clar. Marcat cu pietre

ori cu var alb, ars în gropi de cenuşă.

 

Nu mai pleca nimeni. Nicăieri.

Nu-şi doreau ceea ce puteau să-şi închipuie.

Rămâneau să aştepte chiar şi unica revenire. De dincolo de tot ce se ştia,

era sigur şi la fel de evident precum oriunde.

Şi ea venea singură. Întotdeauna la timp. În ultimele clipe.

Când nimeni nu-şi amintea nici măcar numele

şi nu se mai putea schimba mai nimic.

Venea şi adeverea absenţele.