Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Nicolae Iorga văzut de Alexandru Zub

Dan Prodan,

Nicolae Iorga văzut de Alexandru Zub

Coperta,iorga-zubCartea acad. Alexandru Zub, N. Iorga. Studii şi note istoriografice, Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2012, 334 p., se înscrie în galeria contribuţiilor reprezentative, emblematice, despre Titanul născut la Botoşani, în 1871. Lucrarea prezentată în aceste pagini ale revistei Luceafărul este o culegere de reflecţii ale istoricului ieşean despre opera istoriografică a lui N. Iorga, închegate între ele prin tematica capitolelor cărţii şi prin subiectele studiilor şi articolelor conţinute. Acestea din urmă au fost publicate iniţial în diferite periodice zonale şi naţionale, cărţi de autor, culegeri tematice, volume omagiale, în perioada 1969 – 2010. De onoarea colaborării cu acad. Alexandru Zub s-au bucurat şi câteva periodice botoşănene, pe care le voi nominaliza la momentul potrivit. Cartea se deschide cu un Cuvânt înainte (pp. 7 – 8), continuă cu patru capitole tematice (Personalia, Bibliographica, pp. 9 – 40; Paralele, analogii, pp. 41 – 86; Idei, teme, conexiuni, pp. 87 – 220; Generalităţi, sinteze istorice, pp. 221 – 322), se încheie cu un Indice (doar antroponimic!, pp. 323 – 332) şi cu Sumarul în limba franceză, paginat greşit în Cuprinsul românesc (la p. 325 în loc de p. 333!) şi aşezat incomod (ar fi trebuit plasat la începutul cărţii, după sumarul românesc, la pp. 7 – 8).

            Gândul lui Alexandru Zub la o restituţie monografică Nicolae Iorga, nerealizată încă, dar pentru care existau totuşi „cărămizile” istoriografice fondatoare, „Este motivul pentru care am socotit că studiile, eseurile, notele diseminate de-a lungul anilor în revuistica de specialitate, ca şi în presa culturală, ar putea fi adunate într-un volum cu un anume folos sub multiple aspecte pentru studioşii trecutului nostru” (p. 8).

            Secţiunea I,  Personalia, Bibliographica, reuneşte reflecţiile autorului despre Casa cărturarului de la Vălenii de Munte (pp. 11 – 14), N. Iorga (Note epistolare) – (pp. 14 – 29), Un mare istoric despre o mare tragedie, respectiv vulcanul rural din 1907 (pp. 36 – 38), Răscoala ţărănească din 1907 (pp. 38 – 39), O viaţă de om, o istorie de idei (pp. 39 – 40). Trei dintre articolele acestei prime secţiuni (n-rele 1, 4, 6) au fost publicate iniţial în periodicele botoşănene Clopotul, XXV, n-r 2610 / 4 septembrie 1969; Caiete botoşănene, III, n-r 4 / aprilie 1985 şi IV, n-r 2 / februarie 1986. Din corespondenţa primită de N. Iorga în tragicul an 1907 amintesc scrisoarea lui A. Callimachi din 7 aprilie, în care proprietarul moşiei de la Stânceşti – Botoşani îi oferea istoricului urmărit un adăpost sigur la conacul său rural şi se întreba, apoi, retoric şi acuzator: „Dar pentru ce aceste măsuri caraghioase în contra dumitale? Poporul a vrut să scrie şi el pagina sa de istorie asupra acestei domnii şi, nefiind academică, se vede că s-a supărat văcarul pe sat” (p. 22). Unele din aceste reflecţii s-au închegat pe marginea unor apariţii editoriale de şi despre N. Iorga, publicate între 1970 – 1986.

            Paralele şi  analogii, grupate în secţiunea a II-a, intre istorici din generaţii şi şcoli istorice diferite, între poetul nepereche – istoricul nepereche, ambii botoşăneni, între patrioţi incoruptibili, ucişi de legionari, între personalităţi cehe, reflectate în scrierile lui N. Iorga – iată tot atâtea binomuri istorice, în care primul termen este N. Iorga, analizate de Alexandru Zub. Astfel, relaţiile dintre N. Iorga şi preot Constantin Bobulescu, oglindite în scrisori inedite (pp. 43 – 47), reflectă deschiderea marelui istoric erga omnes, în procesul complex al recuperării valorilor folclorice, bisericeşti, artistice etc. Paralela comparatistă dintre Kogălniceanu şi Iorga (pp. 47 – 57) a evidenţiat studiile celui de-al doilea despre activitatea istoriografică a primului, cât şi punctele de contact / elementele preluate între cele două personalităţi. N. Iorga şi V. Pârvan (pp. 58 – 61) „(…) au ştiut să colaboreze la această mare operă, care e conştientizarea de sine a unei naţiuni, să-i restituie temeiurile demnităţii şi să o fortifice în voinţa ei de a se manifesta liber” (p. 61). Neamul românesc a fost numitorul comun al activităţilor specifice desfăşurate de-a lungul vieţii lor de sinteza literară – ziaristică nepereche, Mihai Eminescu, urmată de sinteza istorică nepereche, Nicolae Iorga, ambele născute la Botoşani, la o distanţă de 2 km. Între I.D. Ştefănescu şi N. Iorga: consideraţii de metodă (pp. 71 – 78), ambii istorici ai artei româneşti laice şi religioase, au existat identităţi de metodă a cercetării şi proiecte de colaborare ştiinţifică, în ciuda unei sincope din 1934, cauzată de reorientări în afilierea istoriografică. N. Iorga şi V. Madgearu, victime ale fanatismului (pp. 78 – 79), patrioţi neclintiţi şi oameni politici democraţi, constituţionali, au căzut sub gloanţele legionarilor în aceeaşi zi, la 27 noiembrie 1940, conturând tragic aureola martirajului. N. Iorga a prezentat, în opera sa, personalităţile cehe care au devenit prieteni ai poporului român, în primele patru decenii ale secolului al XX-lea (Figuri de cehi în memorialistică, pp. 79 – 85).

            Secţiunea a III-a este cea mai generoasă în Idei, teme, conexiuni, incluzând 20 de contribuţii, care radiografiază multiplele domenii de introspecţie iorghistă şi rezultatele istoriografice ale acestei titanice munci, desfăşurate de-a lungul unei „vieţi de om, aşa cum a fost”. Ordonate inteligent, cele 20 de contribuţii tematice conturează o imagine de ansamblu a operei istoriografice a lui N. Iorga. Plecând de la maxima istoricului total conform căreia „istoricul e un bătrân prin experienţă al naţiei sale. Dacă nu-l întreabă alţii, el e dator să-i vorbească (…)”, Al. Zub a conchis că „Pentru N. Iorga a scrie istorie era o obligaţie ce decurgea din aceeaşi convingere a utilităţii ei” (p. 92) – (articolul a apărut în ziarul Clopotul, XXVIII, decembrie 1970). Referitor la Problema izvoarelor istorice (pp. 95 – 103) analizate de istoric în procesul investigaţiei istorice, „N. Iorga se înfăţişează astfel şi ca un editor de izvoare istorice cu un larg registru de preocupări”, conchide Al. Zub (p. 102). Publicarea unor contribuţii despre şi de N. Iorga i-au permis academicianului ieşean să prezinte varii aspecte ale concepţiei istorice şi ale preocupărilor istoriografice ale Titanului de la Vălenii de Munte. Istoric al Bizanţului (pp. 103 – 105, în Clopotul,  XVIII, 1971), Omagiu Omului şi Operei (pp. 105 – 106, în Clopotul, XXVIII, 1972), Locul românilor în istorie (pp. 107 – 110), Personalitatea istorică a românilor (pp. 110 – 118), Preocupări de istorie ecleziastică (pp. 130 – 142), Ca să fim mai tari… (pp. 142 – 146), Sigiliul Romei (pp. 152 – 156), Opinii sincere şi pernicioase (pp. 195 – 202), Muncă şi credinţă (pp. 146 – 147), Un istoric al vieţii (pp. 147 – 152), Elogiul faptei (pp. 157 – 161), Universul muzicii (pp. 190 – 194), Fervoarea creaţiei (pp. 205 – 208), Discurs istoric şi identitate naţională (pp. 208 – 214), Vocaţia militantă a istoricului (pp. 214 – 220, prezentată la Botoşani, la 28 noiembrie 2010) – iată tot atâtea radiografii zonale realizate de Al. Zub asupra unor caracteristici ale vieţii şi activităţii multi-sectoriale ale lui N. Iorga.

            Ultima revoluţie burgheză a secolului XVIII, cea franceză, a ocupat un loc aparte în preocupările de istorie universală modernă ale lui N. Iorga, care i-a evidenţiat cauzele, i-a urmărit evoluţia şi i-a analizat urmările şi importanţa istorică (Revoluţia franceză: o severă critică, pp. 161 – 189). Prin contribuţiile sale referitoare la revoluţia pornită de la Paris în iulie 1789, istoricul român a urmărit a revizuire a percepţiei acelui fapt istoric, a locului şi rolului său în istoria Franţei, a Europei, a lumii. Astfel, „Secolul XVIII datoreşte revoluţiile sale unei false înţelegeri a istoriei”, a afirmat Iorga (p. 165). La sfârşitul acelui veac, „Revoluţia franceză nu este decât o consecinţă a raţionalismului adoptat de o întreagă societate” (p. 166), „un accident care a rezolvit chestiuni foarte esenţiale puse de multă vreme” (p. 167). „Eu nu cred în revoluţii”, a afirmat tranşant şi repetat N. Iorga, declarându-se adversarul deschis al oricărei revoluţii şi susţinătorul constant al stabilităţii politice şi a evoluţiei lente, reformatoare, constituţionale (pp. 174 – 175), evaluând experienţa franceză prin şocul acestei atitudini. „Cele trei cuvinte magice” ale revoluţiei franceze: liberté, égalité, fraternité, au jucat un rol mobilizator în derularea evenimentelor, au rezumat esenţa unui fapt istoric major, chintesenţă transmisă în alte spaţii, altor potenţiali revoluţionari (pp. 180 – 184). „Fenomen universal de minoritate franceză”, revoluţia izbucnită în 1789, în prim proces de formare a naţiunilor,  a fost vectorul care a indicat direcţia (unică! ireversibilă!) de evoluţie a societăţii europene, şi nu numai, la începutul secolului XIX.

            Al. Zub a analizat concepţia istorică a lui N. Iorga în secţiunea a IV-a, intitulată sugestiv Generalităţi, sinteze istorice. Prin orizontul geo – temporal abordat, prin concepţia istorică profesată, prin instrumentarul utilizat, prin numărul de contribuţii ştiinţifice publicate, prin activitatea de profesor universitar, prin teoria aplicată în practică ca şi acţiune naţională etc., N. Iorga a fost istoricul total (pp. 223 – 226). Al. Zub a urmărit Evoluţia spiritului critic (pp. 230 – 243) în România în perioada 1890 – 1940, cu specială privire la N. Iorga, unul dintre triumvirii Şcolii critice româneşti de la 1900 şi port-drapelul acesteia. Dovedind disciplină în activitate şi precizie în analiză, asumându-şi un orizont tematic şi rigoare ştiinţifică, utilizând comparatismul ca metodă, adunând şi publicând material istoric, folosind critica ca instrument profesional, clamând şi impunând organizare, perfecţionându-şi continuu stilul, excelând în vocaţia sintezei, N. Iorga a dovedit că este istoricul emblematic al Şcolii critice de la începutul secolului XX. Contribuţia istoricului ieşean a fost publicată în Hierasus, Anuar 1980, III, Botoşani, pp. 19 – 30. Metoda regresivă în studiul istoriei (pp. 244 – 251), utilizată dar neteoretizată de N. Iorga, încadrându – se în concepţia umană a istoriei, era procedeul de restituţie a trecutului prin întoarcerea instinctivă la originile fenomenelor istorice cercetate. Vocaţia sintezei, materializată în opuri erudite de istorie ale unor popoare, teritorii, state, oraşe, personalităţi, organizaţii,  idei etc., a atins punctul culminanat sub forma sintezei istorice a umanităţii. Pentru expresia din urmă, N. Iorga a introdus termenul de istoriologie, bazată pe permanenţele istorice, asupra cărora polihistorul a insistat îndelung. În acest sens, Al. Zub a conchis că „Istoriologia propusă de N. Iorga, la timpul său, e o operă de pionier şi de mare maestru al sintezei” (p. 256). Despre Istoriologia umană (pp. 251 – 256) a fost publicată întâi în Caiete botoşănene, IV, noiembrie 1986.

            Aflat mereu În căutarea sintezei (pp. 269 – 272), dar şi în scrierea acesteia, „N. Iorga a înţeles că nu poate concepe ultimai-i sinteză, Istoriologia, decât ca pe o construcţie dinamică, menită a prezenta în definitiv «tragedia acestui neam omenesc»”, a precizat Al. Zub (p. 272). Evident, în sintezele sale, Sensul revizuirii (pp. 272 – 274) era foarte bine trasat: cercetare, restituire, actualizare, umanizare. Asumându – şi şi profesând ştiinţific şi didactic universitar Viziunea dinamică a istoriei (pp. 297 – 306), N. Iorga a plasat studierea, prezentarea şi „lectura trecutului sub unghiul permanenţelor, (care) nu era decât o introducere la sinteza mai dinamică, mai subtilă, pe care o numea istoriologie, după cum a apreciat Al. Zub (p. 305). În cadrul sintezei dinamice profesate, N. Iorga a acordat un rol important sistemului, permanenţei vieţii şi culturii populare ale unui etnos, pe care ”l-am aplicat la istoria Bizanţului, l-am aplicat la istoria Imperiului Otoman, pe care a trebuit să o refac, şi pe urmă la istoria generală, cuprinzând şi pe cea a Occidentului”, a precizat istoricul total (p. 301). Revizuirea şi restituirea trecutului otomanilor, conform propriei concepţii istorice şi a canoanelor istoriografice de la începutul secolului XX, s-au materializat în sinteza Geschichte des osmanischen Reiches, nach der Quellen dargestellt, vol. I – V, Gotha, 1908 – 1913, devenită centenară, încă actuală, încă generatoare de idei creative, care ar merita hotărât o traducere în limba română, spre gloria autorului, a turcologiei osmanistice, a ţării unde s-a născut.

            Toate elementele prezentate anterior s-au încadrat în Concepţia umană a istoriei (pp. 307 – 317), în care autorul şi unitatea de măsură a realizărilor, dar şi a deziluziilor, a fost omul, despre care tot ce era vrednic şi accesibil de a fi cunoscut trebuia reconstituit şi povestit oamenilor. Sinteza iorghistă, integratoare, umană, dinamică, critică, militantă, o „lecţie de integralitate” veritabilă, solidă, mobilizatoare (pp. 317 – 322), sub forma Istoriologiei umane, a fost suprema moştenire lăsată de N. Iorga urmaşilor săi, istorici români şi străini, dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, Actualitatea operei polihistorului român (pp. 264 – 266) – (contribuţie prezentată în cadrul Simpozionului comemorativ Nicolae  Iorga, Botoşani, 9 decembrie 2008). Al. Zub nu putea ignora analiza caracteristicilor şi a evoluţiei celor două Şcoli istorice (pp. 274 – 282) specifice istoriografiei române în a doua jumătate a secolului XIX: Şcoala romantică de la 1850 – 1880 şi Şcoala critică de la 1900, ilustrată de triumviratul D. Onciul – I. Bogdan – N. Iorga. În concluzie, de la Romantism, prin Junimismul pozitivist, la Criticism – iată drumul sinuos, anevoios, al istoriografiei române între 1850 – 1900, cu preluări şi continuităţi fireşti, necesare, dar şi cu rupturi şi eliminări ireversibile.

            Dacă N. Iorga a contestat, la 1900, şcoala şi concepţia istorică romantică, începând cu 1930  Magistrul a fost contestat de un grup de tineri istorici, grupaţi în Şcoala nouă de istorie şi în jurul noului periodic al acesteia, Revista Istorică Română (vol. I, 1931, Bucureşti). Între reprezentanţii emblematici ai celor două grupări, N. Iorga şi C.C. Giurescu, s-a derulat o polemică ştiinţifică, în limite academice, cu provocări bilaterale, de pe urma cărora, paradoxal, toţi au avut de câştigat: fiecare şcoală istorică şi-a consolidat poziţia în câmpul istoriografic românesc, „corifeii” lor au elaborat două sinteze reprezentative de istorie românească, scrisul istoriografic românesc a evoluat benefic pe două coordonate: cea naţională, românească (C.C. Giurescu şi comilitonii săi); cea universală, cu rădăcini naţionale (N. Iorga şi discipolii săi). Evident, au fost şi intersecţii istoriografice naţional – universal, asupra cărora se va insista cu altă ocazie. Atât N. Iorga (cu Istoria Românilor, 10 vol., 1936 – 1939, Bucureşti), cât şi C.C. Giurescu (cu Istoria Românilor, 3 vol. cu 5 părţi, 1935 – 1946, Bucureşti), dovedind vocaţia sintezei, au excelat în această direcţie. In fond, două variaţiuni (concepţii, sinteze) pe aceeaşi temă (istoria românilor) – (O polemică şi două sinteze, pp. 282 – 297).

            Sensibil la suflul sintezei, Al. Zub a prezentat vol. I, ediţia a II-a, 1989, al Istoriei Românilor de N. Iorga,  ca prim produs al Marii sinteze de restituţie (ediţia a II-a, coordonatori: Gh. Buzatu şi Victor Spinei) – (pp. 258 – 259). Nu trebuie ignorate nici ecourile personalităţii, operei şi concepţiei sale istorice în străinătate, în special în Italia. Acolo, nepoata sa postumă, Bianca Valota Cavallotti, a publicat două cărţi despre şi de ilustrul său bunic: Nicola Iorga, Guida Editori, Napoli, 1977, 312 p.: Nicolae Iorga, Considerazioni generale sugli studi storici, saggio introductivo e cura di Bianca Valota Cavallotti, Milano, Edizioni Unicopli, 1990, 356 p. Al. Zub le-a prezentat cititorilor într-un constant efort de informare şi restituire (Intre patosul cunoaşterii şi nevoia de acţiune, pp, 226 – 230; Generalităţi istorice, pp. 266 – 269). Pentru Botoşani şi botoşăneni, N. Iorga a fost, este şi va fi Un simbol inalterabil (pp. 256 – 258, contribuţie tipărită în Caiete botoşănene, V, n-r 10 / octombrie 1987). „N. Iorga rămâne legat, a precizat Al. Zub, prin toate fibrele existenţei sale de oraşul în care a văzut lumina zilei şi căruia a căutat a-i spori lumina prin restituirea unei tradiţii de cultură şi deopotrivă prin îndemnuri la creaţie permanentă” (p. 258).

            In cadrul cărţii semnate de Al. Zub, unele repetiţii nu au putut fi evitate, tocmai datorită caracteristicilor conceptual – tehnice ale contribuţiei. Dar ele nu sunt deranjante ci, dimpotrivă, constructive, pentru că fixează principalele coordonate ale concepţiei istorice şi ale operei istoriografice ale lui  N. Iorga. Contribuţia academicianului ieşean nu conţine nici un articol referitor la N. Iorga – turcolog, aspect faţă de care, personal, manifest o „simpatie istoriografică” constantă. Dar niciodată nu este prea târziu…  Consider că lucrarea lui Al. Zub este ultima treaptă către sinteza închegată Nicolae Iorga, pe care istoricul ieşean o va oferi specialiştilor şi cititorilor interesaţi de subiect în viitorul apropiat. Aşteptăm cu speranţă şi încredere această monografie să ne bucure ochii şi spiritul. Identific aici o datorie a fiecăruia: a acad. Al. Zub de a scrie monografia, împărtăşindu – ne şi nouă cunoştinţele sale despre conjudeţeanul său (dar şi al nostru!); a noastră, a cititorilor, de a şti şi de a transmite mai departe conturul personalităţii botoşăneanului, românului, universalului N. Iorga. Peste Titanul renascentist nu trebuie să se aştearnă uitarea… Ca şi cum N. Iorga ar fi ucis a doua oară…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    Foarte multe lucruri aparte care merita parcurse printre randurile asternute mai sus…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5