Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: POEME. Ca într-o mare moartă …

    Nicolae Vălăreanu Sârbu

     

     

     

    POEME

     

     

    Ca într-o mare moartă

     

    Nu-ţi fă ambiţiile de viperă
    când toată lumea ştie că eşti veninoasă
    şi-i pregătită de o ripostă aspră.
    Lasă timpul să calmeze spiritele rele
    şi aşteaptă clipa de înseninare
    care alungă norii spre alte tărâmuri.

    În pustiul meu de suflet am rămas nerăbdător,
    să alung departe nisipul de vânt
    în clepsidrele timpului bolnav,
    încărunţesc în căutarea cuvintelor de inimă
    să le despart de golul în care înoată
    ca într-o mare moartă
    pe care au plecat corăbiile fantomă
    să aducă libertate.

    De aceea visez să fiu o pasăre a norilor
    care priveşte pământul ca o pradă
    şi coboară din înaltul iubirii
    doar să se hrănească.

     

    Strigăt fără răspuns

     

    Strig şi mă aude un ecou de stea
    ce-mi absoarbe sunetul şi-l sparge
    privindu-l mut cum se întoarce
    în tăcerea ruginită de căutări pe pământ.

    De fapt îmi pare o mimare de strigăt
    către cineva care-i surd
    şi-n ochii lui se vede un răspuns luminos
    ca o durere turnată-n oale de lut
    pe care dacă le atingi cu degetele sună
    ca un clopot al inimii.

    Iartă-mă nu voi mai striga la nimeni
    mă voi folosi de semnele înţelegerii
    în care se topesc vorbele spuse
    şi-mi vor intra în sânge fără să ştiu
    în fiecare clipă smulsă vieţii.

     

    Ochii fură culoare

     

    Nicio primăvara nu rămâne datoare
    îşi suflecă mânecile şi face curat,
    dă o prospeţime aerului şi îmbracă totul în verde,
    noi rămânem întotdeauna în urmă
    să primim dezlegarea ierbii crude.

    Aburul nopţii se-nfăşoară dimineaţa-n rouă
    se va încălzi treptat pe pământ,
    dragostea prinde şi ea muguri odată cu pomii,
    lumina se scaldă
    în bucuria ochilor calzi ce fură culoare
    şi joacă sub genele lungi.

     

    La liber

     

    Împart libertate şi celor ce n-au nevoie,
    nu te speria, am să-ţi dau şi ţie
    cât să-ţi umpli gândurile cu speranţe.

    Tot ce poţi câştiga e numai o părere,
    dacă nu ai cu ce să o înfăptuieşti
    ea nu rămâne în buzunarele goale,
    se măsoară şi creşte ierarhic.

    Am socotit să las totul la liber,
    nu m-am gândit să favorizez pe nimeni
    ca într-o scenă unde actorii se produc
    cu personajele în care trăiesc arta
    unor conflicte reale, pline de dramatism.

    Îmbrac feţele lumii aşa cum sunt
    în haine ponosite ori strălucitoare
    care se succed ca într-o veche oglindă
    în care se simt prezenţi şi privitorii.

    Ne împotrivim obiceiurilor societăţii,
    dar înotăm în colbul depus pe conştiinţă
    împătimiţi să găsim calea
    ce înlătură tragedia din corp.

     

    Nimeni nu ştie

     

    M-am îniţiat să rămân în luptă,
    dar nu sunt un soldat de plumb,
    nimeni nu ştie
    ce o să se întâmple din greşală,
    oamenii cred în realizări
    pentru care se pregătesc şi visează.

    Totul se termină când nu te aştepţi
    şi reiei lucrul de la început.

    Gândurile alunecă pe panta memoriei
    până găsesc drumul spre înălţime,
    în vise mai rămân locuri libere
    pe care le umplu cu voinţă de învingător.

    Nicio zi nu vine singură la orizont
    fără să se îmbrace în pânza soarelui,
    prin clipe zboară fluturii de floare
    şi norii fug invidioşi peste mări.

     

    Pădurile

     

    Pădurile nu m-au lăsat să scriu pe copaci,
    cuvintele le-am cîntat în frunză
    până mi s-au înfundat cărările.

    Singurătatea se plimba de mână cu ecoul
    pe marginea râului din valea adâncă,
    nu m-a molestat frica dar am simțit prezent necunoscutul
    care se ținea de mine.

    Cerul călătorea printre arborii tineri se vedea foarte rar,
    niciodată nu mi-am închipuit cum curge prin ramuri
    fără să se grăbească,
    cineva s-a îndepărtat prin față , n-am văzut cine,
    poate a trecut grăbit spre zmeuriș
    unde n-am știut să ajung și m-am întors înapoi
    să privesc dealurile cu pomi.

    Merg de fiecare dată singur pe unde știu c-am fost,
    să simt bucuria de atunci
    cine știe când o să mai vin,
    e prea târziu și aș vrea măcar să scriu
    câteva cuvinte rămase-n memorie
    până târziul nu-și întoarce fața în altă parte.

     

    Prin ierburi de ceai uscate

     

    Împart colaci celor săraci cu duhul,
    să nu caute flămânzi prin cer fericirea
    toată încrederea strânsă pe pământ,
    să fie capăt de pod pentru pasul de dincolo.

    Prin ierburi de ceai uscate
    torn apa sfințită de soare la amiază
    și mă duc pe drumul judecății celei mari.

    Nu știu ce șarpe m-a mușcat cu otrava păcatului,
    dar știu unde o să ajung
    înainte de osul ceresc
    în care voi intra după lumină.

    șesc peste amintiri șterse,
    las în poeme tot ce mi s-a dat
    și plec la început de lume
    sărac.

     

    Ochii au fulgerul sclipitor în orbite

     

    Ochii au fulgerul sclipitor în orbite
    Împart zâmbete şi uneori sunt trişti,
    cu inima-n palmă oferă dragoste.

    Încearcă să se înfăşoare cu duhul blândeţii
    mereu în luptă cu sine,
    zilele încep cu dimineţile dorite,
    ochii au fulgerul sclipitor în orbite,
    sângele pulsează cu toate cuvintele-n vene
    nervii-şi cheamă păsările-n zbor.

    Lumina face jocul umbrelor pe pământ,
    frunzele copacilor se clatină de vânt
    cu o mângâiere pe faţă
    de la înăltimea înţelegerii divine.

    Lunmea nu mai stă-n genunchi,
    se grăbeşte să bată-n clopotele timpului
    cu ciocane de piatră.

    lumea-şi ridică ochii

    capitonez toate uşile şi le închid
    dar totuşi transpiră cuvintele
    dacă gândurile nu se văd în oglinzi paralele
    ele trec de praguri şi merg mai departe

    nimeni nu se acoperă cu plăceri fictive
    prin care sentimentele trec nestingherite
    zilele capătă o aură de sticlă şi pleacă
    spre alte lumi ce promit cunoaşterea
    până atunci totul respiră prin frunzele viitorului
    cu anotimpuri ce stau la pândă
    fără să le trădze

    nu mă oblig să scufund vasul
    pe care marea îl ţine la suprafaţă
    să navigheze spre marile oraşe îndepărtate

    cerul adoră ploia ce spală praful
    depus pe drumurile fără întoarcere
    lumea-şi ridică ochii şi priveşte în zare
    dimineţile ce deschid orizonturi noi

                Nicolae Vălăreanu Sârbu
                               Sibiu,  20.08.2017.   

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5