Nicolae Vălăreanu Sârbu

POEME

Ca într-o mare moartă

Nu-ţi fă ambiţiile de viperă
când toată lumea ştie că eşti veninoasă
şi-i pregătită de o ripostă aspră.
Lasă timpul să calmeze spiritele rele
şi aşteaptă clipa de înseninare
care alungă norii spre alte tărâmuri.

În pustiul meu de suflet am rămas nerăbdător,
să alung departe nisipul de vânt
în clepsidrele timpului bolnav,
încărunţesc în căutarea cuvintelor de inimă
să le despart de golul în care înoată
ca într-o mare moartă
pe care au plecat corăbiile fantomă
să aducă libertate.

De aceea visez să fiu o pasăre a norilor
care priveşte pământul ca o pradă
şi coboară din înaltul iubirii
doar să se hrănească.

Strigăt fără răspuns

Strig şi mă aude un ecou de stea
ce-mi absoarbe sunetul şi-l sparge
privindu-l mut cum se întoarce
în tăcerea ruginită de căutări pe pământ.

De fapt îmi pare o mimare de strigăt
către cineva care-i surd
şi-n ochii lui se vede un răspuns luminos
ca o durere turnată-n oale de lut
pe care dacă le atingi cu degetele sună
ca un clopot al inimii.

Iartă-mă nu voi mai striga la nimeni
mă voi folosi de semnele înţelegerii
în care se topesc vorbele spuse
şi-mi vor intra în sânge fără să ştiu
în fiecare clipă smulsă vieţii.

Ochii fură culoare

Nicio primăvara nu rămâne datoare
îşi suflecă mânecile şi face curat,
dă o prospeţime aerului şi îmbracă totul în verde,
noi rămânem întotdeauna în urmă
să primim dezlegarea ierbii crude.

Aburul nopţii se-nfăşoară dimineaţa-n rouă
se va încălzi treptat pe pământ,
dragostea prinde şi ea muguri odată cu pomii,
lumina se scaldă
în bucuria ochilor calzi ce fură culoare
şi joacă sub genele lungi.

La liber

Împart libertate şi celor ce n-au nevoie,
nu te speria, am să-ţi dau şi ţie
cât să-ţi umpli gândurile cu speranţe.

Tot ce poţi câştiga e numai o părere,
dacă nu ai cu ce să o înfăptuieşti
ea nu rămâne în buzunarele goale,
se măsoară şi creşte ierarhic.

Am socotit să las totul la liber,
nu m-am gândit să favorizez pe nimeni
ca într-o scenă unde actorii se produc
cu personajele în care trăiesc arta
unor conflicte reale, pline de dramatism.

Îmbrac feţele lumii aşa cum sunt
în haine ponosite ori strălucitoare
care se succed ca într-o veche oglindă
în care se simt prezenţi şi privitorii.

Ne împotrivim obiceiurilor societăţii,
dar înotăm în colbul depus pe conştiinţă
împătimiţi să găsim calea
ce înlătură tragedia din corp.

Nimeni nu ştie

M-am îniţiat să rămân în luptă,
dar nu sunt un soldat de plumb,
nimeni nu ştie
ce o să se întâmple din greşală,
oamenii cred în realizări
pentru care se pregătesc şi visează.

Totul se termină când nu te aştepţi
şi reiei lucrul de la început.

Gândurile alunecă pe panta memoriei
până găsesc drumul spre înălţime,
în vise mai rămân locuri libere
pe care le umplu cu voinţă de învingător.

Nicio zi nu vine singură la orizont
fără să se îmbrace în pânza soarelui,
prin clipe zboară fluturii de floare
şi norii fug invidioşi peste mări.

Pădurile

Pădurile nu m-au lăsat să scriu pe copaci,
cuvintele le-am cîntat în frunză
până mi s-au înfundat cărările.

Singurătatea se plimba de mână cu ecoul
pe marginea râului din valea adâncă,
nu m-a molestat frica dar am simțit prezent necunoscutul
care se ținea de mine.

Cerul călătorea printre arborii tineri se vedea foarte rar,
niciodată nu mi-am închipuit cum curge prin ramuri
fără să se grăbească,
cineva s-a îndepărtat prin față , n-am văzut cine,
poate a trecut grăbit spre zmeuriș
unde n-am știut să ajung și m-am întors înapoi
să privesc dealurile cu pomi.

Merg de fiecare dată singur pe unde știu c-am fost,
să simt bucuria de atunci
cine știe când o să mai vin,
e prea târziu și aș vrea măcar să scriu
câteva cuvinte rămase-n memorie
până târziul nu-și întoarce fața în altă parte.

Prin ierburi de ceai uscate

Împart colaci celor săraci cu duhul,
să nu caute flămânzi prin cer fericirea
toată încrederea strânsă pe pământ,
să fie capăt de pod pentru pasul de dincolo.

Prin ierburi de ceai uscate
torn apa sfințită de soare la amiază
și mă duc pe drumul judecății celei mari.

Nu știu ce șarpe m-a mușcat cu otrava păcatului,
dar știu unde o să ajung
înainte de osul ceresc
în care voi intra după lumină.

Pășesc peste amintiri șterse,
las în poeme tot ce mi s-a dat
și plec la început de lume
sărac.

Ochii au fulgerul sclipitor în orbite

Ochii au fulgerul sclipitor în orbite
Împart zâmbete şi uneori sunt trişti,
cu inima-n palmă oferă dragoste.

Încearcă să se înfăşoare cu duhul blândeţii
mereu în luptă cu sine,
zilele încep cu dimineţile dorite,
ochii au fulgerul sclipitor în orbite,
sângele pulsează cu toate cuvintele-n vene
nervii-şi cheamă păsările-n zbor.

Lumina face jocul umbrelor pe pământ,
frunzele copacilor se clatină de vânt
cu o mângâiere pe faţă
de la înăltimea înţelegerii divine.

Lunmea nu mai stă-n genunchi,
se grăbeşte să bată-n clopotele timpului
cu ciocane de piatră.

lumea-şi ridică ochii

capitonez toate uşile şi le închid
dar totuşi transpiră cuvintele
dacă gândurile nu se văd în oglinzi paralele
ele trec de praguri şi merg mai departe

nimeni nu se acoperă cu plăceri fictive
prin care sentimentele trec nestingherite
zilele capătă o aură de sticlă şi pleacă
spre alte lumi ce promit cunoaşterea
până atunci totul respiră prin frunzele viitorului
cu anotimpuri ce stau la pândă
fără să le trădze

nu mă oblig să scufund vasul
pe care marea îl ţine la suprafaţă
să navigheze spre marile oraşe îndepărtate

cerul adoră ploia ce spală praful
depus pe drumurile fără întoarcere
lumea-şi ridică ochii şi priveşte în zare
dimineţile ce deschid orizonturi noi

            Nicolae Vălăreanu Sârbu
                           Sibiu,  20.08.2017.