Nicolae Vălăreanu Sârbu

Poeme dedicate oraşului

Oraşul cu ochi de pisică

Oraşul cu ochi de pisică pe acoperişuri
ca nişte piramide crescute pe coline
sparge liniştea străzilor.
Zilele se varsă din câmpia rotundă a ochiului
cu albul zăpezilor în oglinzile nopţii
rostogolite peste legendele vechi
în care cuvintele descântate cu emoţie
se rânduiesc ca pietrele albe
sub ninsori egale cu dragostea lor.

Dincolo de linia dintre spaţii
ceaţa curge pe râurile grăbite
şi sărută pe frunte poeţii rătăciţi
în tavernele pline de dragoste
îngropaţi prea devreme în poeme
inutile pentru cei ce nu citesc.

Azi sunt mai mulţi cititori în stele
unde poezia îmbracă cămăşi de gheaţă

În oraşul cu poduri de nori

Deşertul încă mai aleargă după mine;
calul pur sânge arab nu mă lasă din şa,
ochii mi se închid de nisip,
tu eşti prea departe,
nu mă lasă noaptea să ajung.

Mă proptesc în punctele cardinale
caut conturul orizontului cu arcul întins
şi trag la hanul necunoscut,
dorinţele mă privesc de sus cu chemare
în oraşul cu poduri de nori,
cărările îmi par alunecoase-n cer,
nu am nevoie de porţi zăvorâte
cetăţile luminii sunt primitoare.

Oamenii stau pe străzi şi privesc,
nu mă întreabă nimeni nimic,
nu văd nicio preocupare.
E o toamnă plină de fantezii colorate
cu zilele scăpate prin cârciumi
unde se pun la cale întâmplări ciudate,
rupte din întuneric.
Oraşul se plimbă amnezic
Voi trece prin oraşul infestat
cu senzaţii închise între ziduri
ale unor singurătăţi umilite de speranţe,
de lipsa fluidă de comunicare
unde cuvintele nu pot fi vânate
şi tăcerea se scurge prin pereţi.

Oraşul se plimbă amnezic

pe străzile bulversate de incertitudine,
o masă amorfă de gânduri
îşi caută fără ţintă norocul.

Drumul meu este şi el rupt de ideal
n-am venit c-un scop anume
urmărind o bucurie ori tristeţe,
ci mai degrabă
o desfătare a privirii cu chipuri necunoscute.

Oricum ferestrele sunt închise
şi tot ce se petrece înăuntru
lasă semne într-un joc de memorie,
cântece ambientale îmi curg în urechi
ca o câmpie vălurită de vânt
într-o simfonie a înserării în necuvinte.

În apropiere noaptea îmi sună cornul
îndepărtatelor păduri foşnitoare,
oraşul îmi pare o mare de lumini,
plec din el împreună cu femeia iubită
spre casa împietrită între dealuri
unde sentimente de vis înmuguresc.

Oraşul cu turnuri

Pot fi văzut pe stradă-n oraşul cu turnuri,
trec femeile înalte cu trupul subţire
pe trepte şi sub arcade expunându-şi sânii
privirilor ceţoase ale bărbaţilor în vârstă.

Se opresc cu plăcerea ascunsă a odihnei
la formele încrustate în amintirile lor.
Nimic nu-i mai frumos ca zâmbetul şi iertarea
nimeni nu se miră, nimeni nu huleşte,
e pacea pe care soarele o prinde-n raze
cu-n zâmbet la ceasul din turnul sfatului.

Cade peste acoperişuri aerul umed
ca un balsam al ploilor mărunte şi dese
abia respirabil pe străzile înguste şi lungi,
iluminate colorat ca într-un carusel
în care turnurile dau roată oraşului.

Oraşul

Mă fascinează străzile oraşului cu turnuri,
zăbovesc mai mult printre clădirile medievale
unde ochii îmi rănesc dorinţele
căzute pe vitrinele cu obiecte.

Aeru’-i dens, greu respirabil,
nu sunt decât o umbră trecătoare
o fantomă deghizată
care-şi sfâşie timpul pe roţi.
Sunt dintre oamenii cu pasul nesigur
pe un drum zdrenţuit de obstacole.

Oraşul e un candelabru de lumini în noapte,
un loc unde îmi ascund identitatea,
furat de ceasurile sparte
unde timpul se mestecă între dinţi.
Nu cunosc pe nimeni în mulţimea amorfă
sunt o stea decăzută,
pe un cer arat de stele.

Deseori cu ochii roşii prin fanta de lumină
fac plecăciune hârtiei îngălbenite
sub streaşina unei lămpi cu vapori,
şi aştept să-mi cadă cuvintele mari.

Călăresc inorogi de sticlă
până la răscruci peste anotimpuri,
curg lacrimile strivite din ochii iubitei,
ca picăturile grele pe asfalt,
mă inclin, cad în genunchi
şi-i muşc buzele cu un sărut
în văzul lăptos al mulţimii.

Sibiu, 10.01.2017.