Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae Vălăreanu Sârbu. Poeme dedicate oraşului

    Nicolae Vălăreanu Sârbu

     

     

     

     

    Poeme dedicate oraşului

     

    Oraşul cu ochi de pisică


    Oraşul cu ochi de pisică pe acoperişuri
    ca nişte piramide crescute pe coline
    sparge liniştea străzilor.
    Zilele se varsă din câmpia rotundă a ochiului
    cu albul zăpezilor în oglinzile nopţii
    rostogolite peste legendele vechi
    în care cuvintele descântate cu emoţie
    se rânduiesc ca pietrele albe
    sub ninsori egale cu dragostea lor.

    Dincolo de linia dintre spaţii
    ceaţa curge pe râurile grăbite
    şi sărută pe frunte poeţii rătăciţi
    în tavernele pline de dragoste
    îngropaţi prea devreme în poeme
    inutile pentru cei ce nu citesc.

    Azi sunt mai mulţi cititori în stele
    unde poezia îmbracă cămăşi de gheaţă

     

    În oraşul cu poduri de nori


    Deşertul încă mai aleargă după mine;
    calul pur sânge arab nu mă lasă din şa,
    ochii mi se închid de nisip,
    tu eşti prea departe,
    nu mă lasă noaptea să ajung.

    Mă proptesc în punctele cardinale
    caut conturul orizontului cu arcul întins
    şi trag la hanul necunoscut,
    dorinţele mă privesc de sus cu chemare
    în oraşul cu poduri de nori,
    cărările îmi par alunecoase-n cer,
    nu am nevoie de porţi zăvorâte
    cetăţile luminii sunt primitoare.

    Oamenii stau pe străzi şi privesc,
    nu mă întreabă nimeni nimic,
    nu văd nicio preocupare.
    E o toamnă plină de fantezii colorate
    cu zilele scăpate prin cârciumi
    unde se pun la cale întâmplări ciudate,
    rupte din întuneric.
    Oraşul se plimbă amnezic
    Voi trece prin oraşul infestat
    cu senzaţii închise între ziduri
    ale unor singurătăţi umilite de speranţe,
    de lipsa fluidă de comunicare
    unde cuvintele nu pot fi vânate
    şi tăcerea se scurge prin pereţi.

     

    Oraşul se plimbă amnezic


    pe străzile bulversate de incertitudine,
    o masă amorfă de gânduri
    îşi caută fără ţintă norocul.

    Drumul meu este şi el rupt de ideal
    n-am venit c-un scop anume
    urmărind o bucurie ori tristeţe,
    ci mai degrabă
    o desfătare a privirii cu chipuri necunoscute.

    Oricum ferestrele sunt închise
    şi tot ce se petrece înăuntru
    lasă semne într-un joc de memorie,
    cântece ambientale îmi curg în urechi
    ca o câmpie vălurită de vânt
    într-o simfonie a înserării în necuvinte.

    În apropiere noaptea îmi sună cornul
    îndepărtatelor păduri foşnitoare,
    oraşul îmi pare o mare de lumini,
    plec din el împreună cu femeia iubită
    spre casa împietrită între dealuri
    unde sentimente de vis înmuguresc.

     

    Oraşul cu turnuri


    Pot fi văzut pe stradă-n oraşul cu turnuri,
    trec femeile înalte cu trupul subţire
    pe trepte şi sub arcade expunându-şi sânii
    privirilor ceţoase ale bărbaţilor în vârstă.

    Se opresc cu plăcerea ascunsă a odihnei
    la formele încrustate în amintirile lor.
    Nimic nu-i mai frumos ca zâmbetul şi iertarea
    nimeni nu se miră, nimeni nu huleşte,
    e pacea pe care soarele o prinde-n raze
    cu-n zâmbet la ceasul din turnul sfatului.

    Cade peste acoperişuri aerul umed
    ca un balsam al ploilor mărunte şi dese
    abia respirabil pe străzile înguste şi lungi,
    iluminate colorat ca într-un carusel
    în care turnurile dau roată oraşului.

     

    Oraşul


    Mă fascinează străzile oraşului cu turnuri,
    zăbovesc mai mult printre clădirile medievale
    unde ochii îmi rănesc dorinţele
    căzute pe vitrinele cu obiecte.

    Aeru’-i dens, greu respirabil,
    nu sunt decât o umbră trecătoare
    o fantomă deghizată
    care-şi sfâşie timpul pe roţi.
    Sunt dintre oamenii cu pasul nesigur
    pe un drum zdrenţuit de obstacole.

    Oraşul e un candelabru de lumini în noapte,
    un loc unde îmi ascund identitatea,
    furat de ceasurile sparte
    unde timpul se mestecă între dinţi.
    Nu cunosc pe nimeni în mulţimea amorfă
    sunt o stea decăzută,
    pe un cer arat de stele.

    Deseori cu ochii roşii prin fanta de lumină
    fac plecăciune hârtiei îngălbenite
    sub streaşina unei lămpi cu vapori,
    şi aştept să-mi cadă cuvintele mari.

    Călăresc inorogi de sticlă
    până la răscruci peste anotimpuri,
    curg lacrimile strivite din ochii iubitei,
    ca picăturile grele pe asfalt,
    mă inclin, cad în genunchi
    şi-i muşc buzele cu un sărut
    în văzul lăptos al mulţimii.

    Sibiu, 10.01.2017.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5