Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Nicolae Vălăreanu Sârbu: ,,Poemele dedicate cailor”

    Nicolae Vălăreanu Sârbu
    ,,Poemele dedicate cailor”

     

     

     

    Caii sălbatici


    Noaptea privesc pe ferestre de argint
    caii nisipurilor care aleargă pe plajele mării,
    ei filtrează întunericul pe nări nechezând
    ca nişte năluci ale vântului scăpate din frâie
    de însăşi stăpânul aerului.

    Caii beau apă la gurile fluviului
    răcorindu-se-n umbre cu boturile moi
    desişurile luxuriante ale deltei se amestecă printre ei
    de li se văd doar coamele şi capetele pe sus
    cum pe umerii valurilor bărcile pescăreşti.
    Veniţi cu toţii să vedeţi dimineţile lor de purpură,
    soarele retezat de marginea orizontului,
    razele cum tremură pe întinderea apelor
    şi-n coamele cailor albi ori roşii
    păziţi de cârduri de cormorani neclintiţi.

    Peste tot braconierii de cai sălbatici
    stau la pândă,
    eu cel ce i-am zărit din întâmplare
    m-am îndepărtat,
    mai ales că-i iubesc şi-i vreau liberi
    neprinşi de cruzii samsari ai deltei.

     

    Calul troian


    Un trandafir şi o femeie
    îşi sărbătoreau întâlnirile.
    Trandafirul privea femeia în ochi,
    ochii ei clipeau de neastâmpăr,
    se întrandafira la faţă de frumos.

    Femeia privea trandafirul în culoare
    el se înfemeia de aromă
    cu mirosul ei fin,
    la amândoi le stătea bine.

    Bărbatul care oferise trandafirul
    era topit de bucurie,
    privea femeia şi trandafirul
    ca pe o cetate de cucerit
    şi aştepta,
    trandafirul era calul troian.

     

    Caii nopţii la orizont


    Noaptea prinde caii-n şa,
    le potcoveşte copitele
    şi-i lasă să zburde prin câmpie,
    să pască-n ierburi ne-ncepute.
    Dimineaţa aleargă-n galop
    pe drumuri de pulbere şi pietre
    de-n urma lor
    sar scântei în ochii la stele.

    Sunt caii de întuneric zănatici şi iuţi
    ce sperie iepuri şi păsări,
    poartă cerul în coame şi-l vântură-n ploi
    până se netezeşte şi se subţiază
    ca tăişul coasei pe cremene.

    Veniţi să vedeţi dimineţile înainte de răsărit,
    siluetele cailor la orizont
    de-abia distinşi la culoare şi fără umbre,
    pasc stele pe dunga unui râu
    ce abia mai şipoteşte între maluri
    şi ele se ondulează frumos.

    Câmpul se acoperă cu trupuri de ţărani
    răsfiraţi fără picioare,
    eu privesc fântâna în cumpănă
    cu ciutura ridicată
    şi caii roşii la răsărit.

     

    Caii soarelui


    Ei, caii soarelui veneau odată cu lumina
    în câmpii chemaţi de anotimpurile calde,
    să rodească bobul pământului.

    Ierburi înverzite o să-i hrănească
    şi liberi vor purta semnele-n frunte,
    nimeni nu va veni să-i prindă
    ori să-i deoache mirându-se.

    Nopţi de strălucire ciudate vor fi
    şi zile călare pe un timp rotitor
    ne vor trece pe sub ochi de nicăieri
    ca un vas pe mări plutitor.

    Căldura din izvor se simte cum urcă,
    culoarea amară se îndulceşte în seve
    de nu mai ştiu pe unde păşesc dropiile
    s-asculte cântecul ciocârliei.
    Se împlinesc zodii coapte de linişte
    şi-n foame n-am să mai cad,
    destulă-i pâinea şi vinul ca lacrima,
    sunt născut într-un ţinut fermecat
    în care şi zmeii vin ca să fure.

    După rod au început s-alerge
    numai cei puşi în capul mesei,
    ceilalţi se mulţumeau cu puţin.
    Caii adorm în picioare
    Cum de sufletul se ridică la cer fără aripi
    ori trupu’-i mai uşor decât aerul,
    e absorbit de magnetismul divin
    şi durerea rămâne acasă
    semn de pământ?

    Un teribil pas îmi calcă pe inima cuvântului,
    tu te joci cu literele înmugurite-n poeme
    la ruleta destinului.
    Din căuşul mâinilor îmi curg raze,
    râurile se-mbracă de sărbătoarea ploilor,
    se plimbă salamandrele pe drumurile din păduri
    şi veveriţele îşi numără alunele în scorburi
    unde nu pătrunde lumina.

    Caii adorm în picioare precum copacii
    în serile când se grăbeşte noaptea
    să fugă din albul ochilor,
    limba întoarsă pe dos
    loveşte la tălpi tăcerea,
    să-i desfrunzească singurătatea
    moartă în amintiri.

    Nicio umbră cosită
    nu mai rămâne la uscat pe coastă,
    speranţa începe să fulguie
    nemuritoare iubiri.

     

    Caii iernii


    Vor trece-n galop caii iernii
    în fiecare zi alungaţi de viscol,
    mânaţi din sănii de vânt.
    Vor da din copite zăpada la o parte
    şi vor face pârtie până-n câmpia soarelui.

    Cu buzele catifelate şi moi, nărăvaşi,
    îmi vor adulmeca aerul de stăpân.

    Mă vor plimba pe pârtii de basm şi poveste
    la hipodromul de concurs al dimineţii
    unde vor lua startul cu soarele-n faţă
    şi fiecare va câştiga trofeul numelui său.

    La cea mai frumoasă sărbătoare a iernii
    caii negri vor avea stea în frunte,
    caii albi coame de argint
    şi înhămaţi la sănii de vânt
    îmi vor purta copilăria prin zăpezi.

     

    Caii nopţii


    Caii nopţii galopează răsăritul
    alungă soarele pe spate
    muşcă din timp ca din zăbale.
    Se aud copitele prin pietre
    ca un marş al cavaleriei
    spre linia frontului.

    Mâncăm jar împreună,
    calul mă aruncase din şa
    şi m-a primit în inima lui ca stăpân
    Îmi umple golul meu de aer
    cu aburul din nări
    îl umezeşte cu ochii blânzi
    până mi se frânge teama
    şi fuge sub mine depărtarea
    drumul de pulbere al zilei.

    Simt cum îi transpiră inima
    o bulină roşie sub piele,
    prin ceaţa care se ridică
    la intrarea într-un alt tărâm.

     

    Caii somnului


    Dincolo de noaptea princiară
    alung caii somnului
    cu şeile goale
    în pragul dimineţii.

    Sângele urcă şi coboară coline;
    ştie drumul,ţese-n memorie
    se grăbeşte,
    e încă departe de ultimul popas.

    Inima-l struneşte din zăbale
    în pleoape să respire cerul
    şi cu lacrimi de ploi,
    să ude pământul ars
    cu viespi de vânt.

    Apoi cu părul despletit în câmpie
    dezghioacă amintirea în gândul femeii,
    cu o umbră de plâns,
    un nechezat şuieră departe
    la cotitura râului sălbatic
    unde trece un pod
    şi ajungem la dăruirea
    trecutului rupt din noi.

    La sfârşit fiecare caută
    în curbura timpului
    norocul ursit.

     

    Calul murg


    Noaptea era vălurită prin aer,
    calul murg avea-n picioare drumul,
    nu mânca jeratic,
    mânca întuneric pe felii de lună.

    Pe marginile ei brodate subţire
    un steag îmi flutură tăcerea
    şi toarnă-n visuri înflorite nelinişti
    pe o întindere ştearsă privirii.

    Cu ochii ei de veghe peste somn
    o umbră pe care o simţi deasupra,
    mama era icoana mea
    ocrotitoare-n bezna oarbă

    calul murg cu numele Hanibal
    pintenog şi ascultător
    mă lăsa să-l încalec
    şi să ne pierdem în ierburi
    în căutarea unei zâne
    pe care o vedeam în vise,
    mi s-a părut că am zărit
    doar fata morgana.

    Nicolae Vălăreanu Sârbu,
    Sibiu, 12.12.2016.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5