Nicolae Vălăreanu Sârbu
,,Poemele dedicate cailor”

 

 

 

Caii sălbatici

---

Noaptea privesc pe ferestre de argint
caii nisipurilor care aleargă pe plajele mării,
ei filtrează întunericul pe nări nechezând
ca nişte năluci ale vântului scăpate din frâie
de însăşi stăpânul aerului.

Caii beau apă la gurile fluviului
răcorindu-se-n umbre cu boturile moi
desişurile luxuriante ale deltei se amestecă printre ei
de li se văd doar coamele şi capetele pe sus
cum pe umerii valurilor bărcile pescăreşti.
Veniţi cu toţii să vedeţi dimineţile lor de purpură,
soarele retezat de marginea orizontului,
razele cum tremură pe întinderea apelor
şi-n coamele cailor albi ori roşii
păziţi de cârduri de cormorani neclintiţi.

Peste tot braconierii de cai sălbatici
stau la pândă,
eu cel ce i-am zărit din întâmplare
m-am îndepărtat,
mai ales că-i iubesc şi-i vreau liberi
neprinşi de cruzii samsari ai deltei.

 

Calul troian

---

Un trandafir şi o femeie
îşi sărbătoreau întâlnirile.
Trandafirul privea femeia în ochi,
ochii ei clipeau de neastâmpăr,
se întrandafira la faţă de frumos.

Femeia privea trandafirul în culoare
el se înfemeia de aromă
cu mirosul ei fin,
la amândoi le stătea bine.

Bărbatul care oferise trandafirul
era topit de bucurie,
privea femeia şi trandafirul
ca pe o cetate de cucerit
şi aştepta,
trandafirul era calul troian.

 

Caii nopţii la orizont

---

Noaptea prinde caii-n şa,
le potcoveşte copitele
şi-i lasă să zburde prin câmpie,
să pască-n ierburi ne-ncepute.
Dimineaţa aleargă-n galop
pe drumuri de pulbere şi pietre
de-n urma lor
sar scântei în ochii la stele.

Sunt caii de întuneric zănatici şi iuţi
ce sperie iepuri şi păsări,
poartă cerul în coame şi-l vântură-n ploi
până se netezeşte şi se subţiază
ca tăişul coasei pe cremene.

Veniţi să vedeţi dimineţile înainte de răsărit,
siluetele cailor la orizont
de-abia distinşi la culoare şi fără umbre,
pasc stele pe dunga unui râu
ce abia mai şipoteşte între maluri
şi ele se ondulează frumos.

Câmpul se acoperă cu trupuri de ţărani
răsfiraţi fără picioare,
eu privesc fântâna în cumpănă
cu ciutura ridicată
şi caii roşii la răsărit.

 

Caii soarelui

---

Ei, caii soarelui veneau odată cu lumina
în câmpii chemaţi de anotimpurile calde,
să rodească bobul pământului.

Ierburi înverzite o să-i hrănească
şi liberi vor purta semnele-n frunte,
nimeni nu va veni să-i prindă
ori să-i deoache mirându-se.

Nopţi de strălucire ciudate vor fi
şi zile călare pe un timp rotitor
ne vor trece pe sub ochi de nicăieri
ca un vas pe mări plutitor.

Căldura din izvor se simte cum urcă,
culoarea amară se îndulceşte în seve
de nu mai ştiu pe unde păşesc dropiile
s-asculte cântecul ciocârliei.
Se împlinesc zodii coapte de linişte
şi-n foame n-am să mai cad,
destulă-i pâinea şi vinul ca lacrima,
sunt născut într-un ţinut fermecat
în care şi zmeii vin ca să fure.

După rod au început s-alerge
numai cei puşi în capul mesei,
ceilalţi se mulţumeau cu puţin.
Caii adorm în picioare
Cum de sufletul se ridică la cer fără aripi
ori trupu’-i mai uşor decât aerul,
e absorbit de magnetismul divin
şi durerea rămâne acasă
semn de pământ?

Un teribil pas îmi calcă pe inima cuvântului,
tu te joci cu literele înmugurite-n poeme
la ruleta destinului.
Din căuşul mâinilor îmi curg raze,
râurile se-mbracă de sărbătoarea ploilor,
se plimbă salamandrele pe drumurile din păduri
şi veveriţele îşi numără alunele în scorburi
unde nu pătrunde lumina.

Caii adorm în picioare precum copacii
în serile când se grăbeşte noaptea
să fugă din albul ochilor,
limba întoarsă pe dos
loveşte la tălpi tăcerea,
să-i desfrunzească singurătatea
moartă în amintiri.

Nicio umbră cosită
nu mai rămâne la uscat pe coastă,
speranţa începe să fulguie
nemuritoare iubiri.

 

Caii iernii

---

Vor trece-n galop caii iernii
în fiecare zi alungaţi de viscol,
mânaţi din sănii de vânt.
Vor da din copite zăpada la o parte
şi vor face pârtie până-n câmpia soarelui.

Cu buzele catifelate şi moi, nărăvaşi,
îmi vor adulmeca aerul de stăpân.

Mă vor plimba pe pârtii de basm şi poveste
la hipodromul de concurs al dimineţii
unde vor lua startul cu soarele-n faţă
şi fiecare va câştiga trofeul numelui său.

La cea mai frumoasă sărbătoare a iernii
caii negri vor avea stea în frunte,
caii albi coame de argint
şi înhămaţi la sănii de vânt
îmi vor purta copilăria prin zăpezi.

 

Caii nopţii

---

Caii nopţii galopează răsăritul
alungă soarele pe spate
muşcă din timp ca din zăbale.
Se aud copitele prin pietre
ca un marş al cavaleriei
spre linia frontului.

Mâncăm jar împreună,
calul mă aruncase din şa
şi m-a primit în inima lui ca stăpân
Îmi umple golul meu de aer
cu aburul din nări
îl umezeşte cu ochii blânzi
până mi se frânge teama
şi fuge sub mine depărtarea
drumul de pulbere al zilei.

Simt cum îi transpiră inima
o bulină roşie sub piele,
prin ceaţa care se ridică
la intrarea într-un alt tărâm.

 

Caii somnului

---

Dincolo de noaptea princiară
alung caii somnului
cu şeile goale
în pragul dimineţii.

Sângele urcă şi coboară coline;
ştie drumul,ţese-n memorie
se grăbeşte,
e încă departe de ultimul popas.

Inima-l struneşte din zăbale
în pleoape să respire cerul
şi cu lacrimi de ploi,
să ude pământul ars
cu viespi de vânt.

Apoi cu părul despletit în câmpie
dezghioacă amintirea în gândul femeii,
cu o umbră de plâns,
un nechezat şuieră departe
la cotitura râului sălbatic
unde trece un pod
şi ajungem la dăruirea
trecutului rupt din noi.

La sfârşit fiecare caută
în curbura timpului
norocul ursit.

 

Calul murg

---

Noaptea era vălurită prin aer,
calul murg avea-n picioare drumul,
nu mânca jeratic,
mânca întuneric pe felii de lună.

Pe marginile ei brodate subţire
un steag îmi flutură tăcerea
şi toarnă-n visuri înflorite nelinişti
pe o întindere ştearsă privirii.

Cu ochii ei de veghe peste somn
o umbră pe care o simţi deasupra,
mama era icoana mea
ocrotitoare-n bezna oarbă

calul murg cu numele Hanibal
pintenog şi ascultător
mă lăsa să-l încalec
şi să ne pierdem în ierburi
în căutarea unei zâne
pe care o vedeam în vise,
mi s-a părut că am zărit
doar fata morgana.

Nicolae Vălăreanu Sârbu,
Sibiu, 12.12.2016.