Ștefan Ciubotărașu (în realitate, Ciobotărașu) s-a născut la 21 martie 1910, în satul Lipovăț din comuna omonimă, județul Vaslui și a murit la 27 august 1970, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din Iași. A fost căsătorit și a avut o fiică. A lucrat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, teatrele bucureștene „Alhambra”, „Comedia”, Victoriei și „Lucia Sturdza Bulandra”, precum și la Teatrul de Stat din Arad, unde a fost și instructor artistic. A jucat în peste 300 de piese de teatru și 35 de filme, ca și în numeroase piese de teatru radiofonic și producții de televiziune. La Vaslui, a scos câteva numere ale revistei „Uzina de umor”, iar, mai târziu, la Iași, revista „Humorul literar”. A semnat poezii, texte umoristice și amintiri în diverse publicații. A fost distins cu titlul de Artist Emerit al R.P.R. (1956), Premiul pentru interpretare masculină (în filmul „Străinul”) la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia (1964), titlul de Artist al Poporului (1965) și Ordinul „Meritul Cultural”, clasa I (1967). Aurel Leon i-a dedicat volumul „Destinul unui artist: Ștefan Ciubotărașu” (1973), școala gimnazială (din 2003) și centrul cultural (din 2004) din satul natal, precum și câte o stradă din București, Iași și Vaslui îi poartă numele, în fața centrului cultural din Lipovăț a fost amplasat bustul său (2004), iar Banca Națională a României a emis o medalie comemorativă cu chipul lui (2010).

Constantin Ciobotărașu, unul dintre urmașii marelui actor, a trăit în satul Vârfu Câmpului din comuna cu același nume, județul Botoșani, unde a și murit la jumătatea anilor 2010. Ca nepot după frate al actorului, a rememorat amintirile lui despre acesta într-un interviu realizat la 22 aprilie 2011, la domiciliul din satul său.

– Vă rog să vă prezentați.
– Mă numesc Constantin Ciobotărașu.

– Care este gradul dumneavoastră de rudenie cu binecunoscutul actor?
– Cu el, mă înrudesc prin bunicul meu, Vasile Ciobotărașu, care era din satul vasluian Lipovăț și a ajuns în părțile de nord ale Moldovei, căsătorindu-se aici; era fratele tatălui lui Ștefan Ciobotărașu, deci actorul mi-e unchi. Majoritatea rudelor sunt la Lipovăț, unde s-a născut el.

– Când și unde l-ați cunoscut?
– L-am întâlnit foarte târziu, când eram în armată, unde au venit niște bilete la piesa de teatru Vlaicu și feciorii lui [de Lucia Demetrius], în care juca el. După terminarea spectacolului, l-am așteptat la ieșire, i-am spus: „Bună seara!” și m-am recomandat. El a tresărit: „De unde ești, măi?” `„De la Vârfu Câmpului.” „Avem rude pe-acolo?” „Da; bunicul meu este fratele tatălui dumneavoastră.” „Stai, stai… Mi-a spus tata de unul Vasile…” „El este; s-a căsătorit în nordul Moldovei și-a rămas acolo.” „Da’ ce-i cu tine prin București?” „Fac armata.” „Mâine, dacă ești liber, vii la noi; uite adresa mea. O găsești pe tanti Lenuța [soția sa, Aurora], dar și pe mine, că mâine sunt liber.” Și am mers la dumnealui… Am stat la masă, tanti Lenuța, care era profesoară, ne-a făcut o omletă și nu mai știu ce, iar el mi-a povestit, între multe altele, și despre fiica lor [Magda], care era studentă la Chimie.

– Ce vârstă avea atunci?
– Mergea spre 50 de ani.

– Ce impresie v-a făcut ca om? Semăna cu actorul pe care-l știați din filme și din piese de teatru?
– Avea o vorbă așa de dulce și de așezată… Și o spunea moldovenește, de te ungea la inimă: „Măi băiete, măi, dacă mâine ești liber, vino, măi, să stăm de vorbă…”

– Semănați cu el și la grai, dar și la chip – izbitor, chiar; părinții erau la fel?
– Sigur, doar tata era vărul lui drept.

– L-ați mai întâlnit după aceea?

– Da, în permisii; mă duceam pe la el și-mi spunea: „Măi Costică, să nu mă-nconjori, măi… Chiar dacă nu-s acasă și-s plecat undeva, prin deplasări, că eu umblu cu șatra, o găsești pe tanti Lenuța și vino fără nicio grijă; poate te întâlnești și cu Magda…” Prima dată, n-o văzusem pe fata lui, că era la mare; și, nici după aceea, n-am mai cunoscut-o vreodată.

– Ceea ce-mi povestiți mă face să cred nu numai că nu și-a uitat originile, dar și că se bucura mult la reîntâlnirile cu oamenii de care s-a desprins…
– Extraordinar de mult! Mă tot întreba: „Măi, ce mai face Ghiță, măi?” Adică tata. „Ce să facă? Cu treburile, pe lângă casă…” L-a cunoscut pe când tata făcea armata la Iași.

– Ce calități v-au plăcut mai mult la el?
– Înainte de toate, caracterul lui de om simplu, dar profund. Nu puteai să-l îndepărtezi sau să ai un gând năstrușnic asupra lui. Nici măcar să te gândești: „Omul ăsta ar putea avea ceva rău în el?” Era de-o bunătate nemărginită!

– Iar ca actor?
– Era absolut extraordinar! Ridica sala-n picioare! L-am văzut mai ales în filme, dar atunci, în Vlaicu și feciorii lui, avea un suman în spate, parcă-l văd și acum… Și băieții lui vroiau să-l treacă la colectiv, iar el nu se dădea și tot zvârlea surtucul cela de pe un umăr pe altul, întorcându-se, câteodată, către sală: „Măi, măi… Copchiii ăștia te bagă-n boale…”

– Ați văzut multe filme cu el?
– Cum să nu? Și Lupeni 29, și Străinul, și Pădurea spânzuraților, și Neamul Șoimăreștilor, și Columna, și Așteptarea, filmul în timpul căruia a murit. N-a zăcut mult; din cauza unui infarct s-a stins, pe când aștepta acasă mașina care urma să-l ducă la Pitești pentru a termina ultimul lui film.

– Există o casă memorială?
– Nu, nicăieri; dar se păstrează și astăzi casa din Lipovăț în care s-a născut și a copilărit, cumpărată de un localnic care are grijă de ea.

– A mai revenit în satul lui?
– Venea cu familia în concedii și trecea pe la neamuri, întrebând, foarte deschis și popular: „Ce mai faci, țață Aglaie?”, „Văleu, ai și nepoate, țață Verona… Să-ți trăiască!”

– A fost un om bogat?
– Nu.

– Care era averea lui?
– Avuția lui a fost sufletul. Era un om bogat în exprimare, în dăruirea lui din teatru și film, pentru a fi cât mai bine primit și văzut de lume.

– Ce sentiment aveți ca urmaș al marelui actor?
– Când văd și numai câte o secvență cu el la televizor, parcă-mi trece o săgeată prin inimă și-mi zic: „În acest om, a curs același sânge care e și-n mine. Sunt urmașul cuiva care a fost om în țara asta.”

– Se mai păstrează amintirea lui?
– În satul lui, da; dar aici, s-a pierdut odată cu stingerea bunicului și a tatei. Eu sunt fericit că am doi băieți care poartă numele „Ciobotărașu” și le spun, cu mare drag, lor și nepoților: „Măi copii, să nu uitați niciodată că în voi curge sângele unui mare artist al României!”

Florin Bălănescu