Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Vanghele Gogu; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Vanghele Gogu s-a născut la 18 martie 1968, la Brăila, județul cu același nume. A fost căsătorit și are un fiu. A absolvit Facultatea de Drept a Universității „Hyperion” din București. A lucrat ca ofițer în cadrul Ministerului de Interne până în anul 2022, când s-a pensionat. A fost membru al cenaclurilor „Flacăra” (1984-1985) și „Totuși, iubirea” (din 1990). A susținut peste 1.500 de recitaluri și a efectuat turnee în Spania, Belgia, Luxemburg, Germania, Italia, România și Republica Moldova. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat compact-discul „Ninsoarea de adio” (2021) și a apărut pe caseta audio „Capul de la Torda” a Cenaclului „Totuși, iubirea” – volumul 5 (1997) și pe compact-discul „Front fără învingători” al Cenaclului „Flacăra” – volumul 12 (2008). A primit mai multe premii ale celor două cenacluri, precum și altele la diferite concursuri și festivaluri de muzică folk.
Vanghele Gogu (compoziții, voce și aromonică) este un cunoscut și îndrăgit interpret al folclorului aromânesc, care s-a remarcat și prin creații proprii de muzică folk. Despre activitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 24 august 2024, după recitalul susținut în cadrul celei de-a V-a ediții a Festivalului Național de Muzică Folk Ridică-te, Ștefane! de lângă Chilia lui Daniil Sihastru din comuna Putna, județul Suceava.
– Te salut, Vanghele Gogu!
– Și eu te salut!
– Ai mai cântat aici?
– A, cred că acum am venit pentru a zecea oară! Din 2017, am fost invitat des, chiar și de două ori pe an.
– Cum ți se pare ambientul în care se desfășoară festivalul?
– Organizatorii merită toate felicitările pentru alegerea locului pitoresc unde este amplasată scena și pentru distribuția de pe afiș. Au venit mulți turiști – am cunoștințe sosite din Germania, Timișoara, Turnu Severin, București, Bacău și din alte zone. Astăzi, am evoluat în cadrul Cenaclului Flacăra și noi avem cântece despre eroii neamului, cum ar fi Jurământ la Putna și multe altele, la care publicul a reacționat senzațional.
– Când te-ai lansat în muzică?
– Am fost descoperit de Adrian Păunescu în 1984, când aveam 16 ani, într-o preselecție care a avut loc la Brăila; acolo, am cântat o piesă din folclorul aromân, dar n-am apucat să ajung la refren că am și fost „racolat” și, atunci, mi s-a schimbat cursul vieții.
– A fost o șansă, dar presupun că nu e întotdeauna ușor…
– Într-adevăr, se adună multă oboseală, pentru că deplasările sunt frecvente și lungi – inclusiv în diaspora, unde am văzut peste 4.000 de oameni plângând la piesele naționale; de fiecare dată când cânt pentru românii din străinătate, ei creează o atmosferă nemaipomenită și îi simt că le e dor de țară, iar eu încerc o emoție fără egal.
– Ai devenit cunoscut prin cântecele aromânești; te-a învățat cineva?
– Aveam 11 ani când tata a cunoscut un lipovean căruia i-a cerut o armonică în schimbul unui magnetofon; l-a convins cu greu, plătindu-i niște bani în plus, și a adus-o acasă, spunându-i mamei: „Nimeni nu se atinge de ea!” Atunci, a intervenit psihologia inversă; dacă m-ar fi pus să învăț să cânt, poate nici nu mă apucam. Din ambiția asta, am deprins instrumentul, iar tata, dându-și seama, după un an m-a dus la un rapsod aromân, unde m-a lăsat o săptămână; în acest timp, el mi-a arătat câteva acorduri și m-am perfecționat atât de mult, încât omul acela a spus că e suficient și că mă pot descurca singur. După doi ani, am fost cooptat în Cenaclul Flacăra, unde colegii m-au îndrumat spre note muzicale și solfegii, iar, în continuare, totul a decurs foarte bine.
– În anii următori, nu te-ai desprins de muzica aromână, dar ai și început să compui, creând o capodoperă: „Scrisoarea de adio”; cum s-a născut ea?
– În 1996, am avut un turneu de trei luni, la capătul căruia urma ultimul spectacol, la București. Eram acasă la Adrian Păunescu, care ne-a spus tuturor: „Până mâine dimineață, toți să aveți o piesă nouă!” Paradoxal, încă alți patru colegi ai mei au ales acest text, iar, când mi-a venit rândul, i-am sus: „Boss, am și eu un cântec, dar e… tot Scrisoarea de adio! „Nu contează; să auzim!” – mi-a zis. Am început să cânt la armonică și am apucat să intonez doar refrenul, când dânsul a spus: „Stop!” În clipa aceea, am intrat în panică: „Ce am făcut??” Dumnealui a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Tudor Gheorghe, zicându-i: „Tudore, ascultă o capodoperă!” …Am câștigat, dintre toți colegii, și așa s-a născut acest cântec.
– Ai prins și anii ’80; i-ai putea compara cu peisajul muzical actual?
– Constat cu bucurie că, astăzi, din ce în ce mai mulți tineri vin la spectacolele noastre din dorința de a asculta poezie, muzică folk și cântece de țară; știu versurile, le intonează împreună cu noi și produc o ambianță excepțională. Ușor-ușor, lumea revine la muzica de calitate și cu mesaj. Adrian Păunescu ne-a învățat să compunem mereu și să nu stăm pe loc, iar ascensiunea acestui gen muzical e vizibilă; au apărut foarte multe piese noi, pentru că nu putem continua doar cu repertoriul de atunci, și, astfel, mergem mai departe.
– Ce perspectivă crezi că are muzica folk?
– Încet-încet, acest gen muzical prinde, din nou, contur; mă bucură să aud, din ce în ce mai des, la radio voci ale marilor cantautori sau ale celor mai tineri și, astfel, folkul merge mai departe.
– Cum te-ai defini ca artist?
– Sunt polivalent; nu pot renunța la limba maternă, dar îmi place și să compun piese folk, mai ales pe versurile lui Adrian Păunescu.
– Mulțumiri pentru această conversație și mult succes în continuare!
– Mulțumesc și eu!
Florin Bălănescu
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania