Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un cunoscut poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Realizat la 16 ianuarie 2009, interviul următor a fost prilejuit de starea critică a lui Grigore Vieru după accidentul rutier care avea să-i fie fatal peste numai două zile.

– Vă caut pentru că sunteți prietenul dintotdeauna al lui Grigore Vieru; bună ziua, domnule Adrian Păunescu!

– Vă salut și vă mulțumesc. Sunt aproape fericit să fiu conectat la un telefon de viață, și nu la niște aparate care să-mi țină respirația întreagă, cum e bietul Grigore. La insistențele mele, dacă nu cumva au nevoie de un ajutor de oriunde din partea astalaltă a Prutului, medicii de la Chișinău au întrebat, cu foarte multă bună-credință, dacă ar putea veni doctorul Iurie Acalovschi de la Cluj; am intervenit peste tot și, spre cinstea tuturor, care s-au purtat admirabil, la ora asta probabil că el a și ajuns la Chișinău cu un avion militar. Singurul lucru pe care-l am de reproșat este imensa birocrație care ne apasă și de sub care nu putem rezolva cât mai curând niște lucruri care țin de secunde. Trei ore m-am rugat să găsim soluția, să ne adresăm oamenilor de autoritate, să căutăm specialiști; fiecare era ocupat cu altceva – ședință de guvern, ședință de consiliu, ședință de… Nu se poate! Mai trebuie să lăsăm loc și pentru viață, ca eveniment. Grigore Vieru se află în situația în care se află, iar eu nu pot sta indiferent. Sunt într-o stare de tensiune și de lacrimă și mi-e groaznic de rău că nu pot face mai mult. Am stat săptămânile trecute cu Grigore; pe 24 noiembrie, el a fost la ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, la Sala Polivalentă din București, și a recitat acolo; a fost după aceea o săptămână cu mine în Munții Apuseni, în campanie electorală, și a vorbit oamenilor în fiecare seară. Avea atâta speranță de viață, atâta nădejde pentru dezvoltările țării și atâta grijă… Și înnebunesc când mă gândesc la faptul că acum este agățat de niște aparate… Dar iată ce înseamnă specialiști… Doctorul de la Cluj nu este un novice; el e pensionar și l-am deranjat din pensia dumnealui. Și îmi cer iertare de la cei care cred că bătrânii profesori, bătrânii meseriași trebuie scoși la marginea vieții; iată câtă nevoie este de oameni de răscruce, cum sunt acești profesori. Un ziarist din Chișinău, care mi-a și dat vestea azi-dimineață, mi-a povestit că în jurul și pe coridoarele spitalului stau oameni cu lumânări în mâini, care se roagă pentru Vieru, că toți medicii de calitate din Basarabia sunt împrejurul lui și caută acum soluția pentru ca pâlpâirea de viață care mai e în el să fie întreținută și redată speranței.

– Se pune problema transportării în țară pe calea aerului?

– E și o asemenea variantă, dar există riscul de a se petrece nenorocirea în avion; e greu de luat o decizie și nimeni n-o poate lua. Gândiți-vă că biata Raisa, soția lui Vieru, i-a dus astăzi la prânz doi preoți, adică nu mai e deloc o glumă, nu mai e deloc o premisă de speculații; este viața lui Grigore Vieru, care se poate opri chiar azi. Ei spuneau că, dacă până la ora șase după-amiază reușește să supraviețuiască, mai sunt speranțe…

– Dar el nu respiră, din câte știu…

– Păi, dacă e agățat la aparate, are respirație artificială; tensiunea îi cade în permanență, pentru că are cinci stenturi care nu mai funcționează cum trebuie și are, se pare, și un blocaj renal… De când strig eu, și strig în țara asta degeaba, că nu aude nimeni: „Nu-l mai chinuiți!” Am auzit că, și de curând, la Chișinău, l-au lovit, l-au umilit, l-au atacat mișelește… Și tot strig și spun: „Îl omorâți în fiecare zi cu o mai mare grabă decât ar fi fost soarta lui…” El e un om blând și putea trăi ca patriarhii, dar l-au lovit mereu… Doamne, nu mai pot duce frazele până la capăt…

– După Dumitru Matcovschi, Doina și Ion Aldea-Teodorovici, acum și Grigore Vieru… Oare ce se întâmplă pe șoselele culturii române?

– Nu știu ce se întâmplă, dar cred că n-avem suficientă precauție, nu suntem îndeajuns de pregătiți pentru o gardă la valorile neamului, pe care să le apărăm; nici alte morți, ca a lui Marin Preda, nu au fost naturale. Iar ceea ce se petrece în Basarabia cu marii români și cu marii militanți pentru regăsirea fraților de dincolo de Prut este diavolesc, împotriva firii și a voinței lui Dumnezeu. Astăzi, am scris două strofe și aș vrea să vi le încredințez în premieră absolută.

– Vă rog…

– Rugă pentru Grigore Vieru

Aștept o veste de la Chișinău,
Dintr-un spital în care, dintr-odată,
Un clopot trist a început să bată
Și lui Vieru îi este foarte rău.

Și vestea care vine este rea,
Și-atâta de departe este cerul,
Și apără-ni-l, Doamne, pe Vieru,
Și dă-i puterea de a rezista…

Florin Bălănescu