Publicat de Vasile FETESCU, 9 NOV.2013 

Obişnuiesc ca din când în când să-mi vizitez o prietenă din tinereţe când, trăind şi muncind în Bârlad, familiile noastre se vizitau şi organizau petreceri comune. Mulţi ani după ce am părăsit oraşul în care mi-am început profesia de educator, unde am construit o casă şi mi s-au născut cei doi copii, întrevederile noastre au fost rare şi cu totul aleatoare.

Ne-am regăsit peste mai multă vreme când fosta dăscăliţă, rămânând singură, s-a mutat la Iaşi, unde fiica ei, medic endocrinolog, îşi întemeiase o căsnicie reuşită. Locuieşte împreună cu familia acesteia într-o vilă cochetă şi funcţională situată în suburbia ieşeană „Valea Lupului”, acolo unde ajung cam de două ori pe an pentru a ne revedea şi a depăna amintiri din tinereţile noastre apuse, şi pentru a-i dărui câte un exemplar din apariţiile mele editoriale.

Cadrul natural atrăgător în care este situată casa şi interiorul ei plăcut şi intim, convorbirile noastre molcome cu iz evocator, nostalgic, îmi creează o stare psihică reconfortantă.

Atmosfera plăcută este întregită şi de prezenţa lui Pichi, un căţel de talie mică, cu părul alb, frumos toaletat de specialist, vesel şi jucăuş, o adevărată bijuterie vie. Chiar din primele zile de după adopţie, Pichi a devenit membrul cel mai mic şi mai îndrăgit al întregii familii. S-a ataşat însă mai mult de prietena mea, cu care îşi petrece cea mai mare parte din timp, veghindu-i şi somnul.

Când maşina opreşte la poartă, el îşi înştiinţează stăpâna că are oaspeţi, iar când aceasta mă întâmpină, bucuria animăluţului nu cunoaşte margini. Latră codificat, sare pe pantalonii mei, face rotocoale în jurul nostru şi aşteaptă să fie băgat în seamă şi mângâiat.

Pentru că manifestările lui explozive şi zgomotoase ne împiedică să ne facem urările convenţionale de bun venit şi de bun găsit, stăpâna l-a închis într-o încăpere alăturată (fostul garaj). În scurtă vreme a trebuit să-l elibereze, dând astfel curs insistenţelor lui de a veni în livingul larg şi elegant, unde ne aflam, pentru a asista la taifasul nostru. Ne urmărea atent vorbele şi gesturile, mutându-şi privirea de la unul la celălalt, iar atunci când i se părea că e vorba despre el, dădea într-un anume fel din codiţa-i neastâmpărată şi energică, cu un smoc de păr în vârf.

Ştie când i se adresează vorbe de alint, când este certat ori când i se cere să execute ceva, reacţionând adecvat. Îşi însoţeşte stăpâna în orice deplasare prin cameră sau prin curtea largă, pavată cu un gazon verde, des ca peria. Acolo, pe iarba moale şi răcoroasă, Pichi se simte în largul lui. Aleargă, face salturi şi rostogoliri, latră fugind după fluturi şi ciori, aude ceea ce noi, oamenii, nu percepem auditiv.

Toţi membrii familiei îl iubesc şi îl alintă ca pe un copil răsfăţat, îi înţeleg limbajul sonor şi gestual şi se distrează pe seama lui.

Aşa cum am mai spus, Pichi este nelipsit de la convorbirile musafirilor cu gazda, îşi schimbă privirea de la un vorbitor la altul iar când se plictiseşte îşi aşează capul pe piciorul stăpânei sau al musafirului, dacă simte fluidul afectiv al acestuia, şi moţăie iepureşte. Tresare la orice schimbare de tonalitate a convorbitorilor, sau când i se pomeneşte numele, şi dă din codiţă.

Pentru fosta învăţătoare, care de când s-a pensionat a cusut un număr impresionant de goblenuri, cu care a ornat pereţii tuturor încăperilor, căţeluşul este prietenul fidel şi plăcut, cu care-şi umple singurătatea, în cele cinci zile pe săptămână când fiica, ginerele şi nepotul sunt plecaţi la serviciu.

–         Nu ştiu ce m-aş face fără el, declară cu sinceritate prietena mea. Şi îi dau dreptate.

Cât despre Pichi, ce pot să mai spun? Nu suportă izolarea, ciorile şi privirile uneori înnegurate ale stăpânei, pe care le citeşte şi înţelege, ca prieten devotat ce îi este.