Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    O CARTE CE MERITĂ (RE)CITITĂ: „BOROLEA, SAT VECHI DE RĂZEŞI. STUDIU MONOGRAFIC”

    O CARTE CE MERITĂ (RE)CITITĂ: „BOROLEA, SAT VECHI DE RĂZEŞI. STUDIU MONOGRAFIC”
    (Ed. AGATA, BOTOŞANI, 2007: Autor, ILIE AVÂRVĂRI)
    Autor, Gheorghe BURAC

    Fără nici o îndoială, lansarea monografiei satului Borolea (din comuna Hăneşti, judeţul Botoşani) a constituit evenimentul principal în cadrul manifestărilor din frumoasa zi de duminică, 14 iulie 2007, prilejuite de împlinirea a 575 de ani de la prima atestare documentară a acestei aşezări.

    Rod al unei munci de câţiva ani buni, de căutări în arhivele din Botoşani, Suceava şi Iaşi, în maldărele de dosare şi registre ale primăriei, şcolii şi bisericii, al unei documentări perseverente prin anchete şi convorbiri cu oamenii care au trăit sau au fost martori la anumite întâmplări şi fapte semnificativ petrecute în acest teritoriu, domnul profesor Ilie Avârvări a încredinţat tiparului Cartea de identitate a satului său natal, pe care prof. univ. dr. Ioan Caproşu de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, prefaţatorul lucrării, o apreciază ca „importantă contribuţie la cunoaşterea lumii satului şi la îmbogăţirea istoriografiei locale.”

    Mă număram, la data lansării, printre cei dintâi care lecturaseră, în forma ei definitivă, această amplă lucrare şi am fost bucuros că mi s-a oferit ocazia s-o prezint în faţa unei mari mase de boroleni – mulţi veniţi din cele patru zări – invitaţi la eveniment cu gândul, în special, la cei care n-ar fi putut, efectiv, s-o aibă şi, cu atât mai mult, n-ar fi putut afla ceva despre monografia satului lor. Şi n-am ezitat să încep chiar cu învelişul protector al cărţii: pe prima copertă, citim numele autorului şi titlul „Borolea, sat vechi de răzeşi. Studiu monografic”, sub care se disting câteva simboluri ale satului- harta, o casă de demult, biserica, şcoala, un sigiliu, „Borolea din Vale, Ţinutul Dorohoi, 1840”, toate acestea pe fundalul unui peisaj estival, şi numele editurii, AGATA; pe coperta a patra, pe un crâmpei din acelaşi ansamblu, într-un chenar distinct, este situată fotografia (mai din tinereţe!) a autorului şi, dedesubtul acesteia, principalele sale date biobibliografice.
    Între coperte, se găseşte textul propriu-zis al monografiei, care numără 454 de pagini, cu dedicaţia: „Părinţilor, familiei şi dascălilor mei care mi-au îndrumat paşii spre cunoaştere – profunde mulţumiri!”

    Lucrarea este structurată pe 6 mari părţi (fiecare numită de autor cadru – geografic, biologic, istoric, spiritual, oameni de seamă şi anexe), dezvoltate în 23 de capitole cu multe subdiviziuni; multe sunt şi hărţile, graficele şi fotografiile inserate în paginile cărţii, menite să înlesnească înţelegerea acesteia.

    Întreaga bogăţie de informaţii monografice este susţinută de numeroase trimiteri şi menţiuni bibliografice, unele chiar din mai multe surse, pentru ca, astfel, să lămurească anumite afirmaţii, până în cele mai mici amănunte. Exemplară în această privinţă chiar prima parte a lucrării, CADRUL GEOGRAFIC, tratată cu o rigoare care trădează contribuţia primului (şi cel mai apropiat) colaborator al autorului, soţia sa, doamna Ema Avârvări, profesor de geografie. Găsim aici o abundenţă de informaţii savante despre aşezarea satului în cadrul judeţului şi al ţării, despre structura geologică şi evoluţia paleogeografică despre tectonică şi mişcările seismice, relieful, clima, hidrografia şi caracteristicile biogeografice şi pedogeografice ale zonei, ca şi despre economia locală şi despre căile şi mijloacele de comunicaţie… O bogăţie de informaţii în această parte şi, în acelaşi timp, o multitudine de termeni pretenţioşi, pentru a căror înţelegere, cititorul de rând ar trebui să apeleze la un consultant ştiinţific sau, măcar, la un dicţionar…

    Urmează, spre uşurarea lecturii, pagini mai accesibile, în care, pentru a preciza „ din ce locuri adânci vine viaţa care ţâşneşte ici şi acolo în izvoare nouă”, pe aceste meleaguri, autorul invocă, mai întâi, aşezările străvechi de la Moara Jori şi Uricul de atestare a satului Borolea, din 14 august 1432, dat la Suceava, şi nu-i omite pe cei 40 de stăpâni ai moşiei care s-au succedat în decursul celor 575 de ani de existenţă a Borolei, după, cum nu evită să evoce vremea plugului de lemn şi a lucrului „în parte” pe pământurile mazililor sau cea de la începutul secolului trecut, când marii proprietari Neculai I. Grosu şi Vasile Borcilă au fost autorizaţi să aducă din Bucovina un număr de 30 de lucrători manuali pentru muncile agricole.

    Un alt popas îl face autorul, apoi, în timpul în care oameni mai în vârstă, de astăzi, l-au şi trăit sau despre care ştiu câte ceva de la părinţii şi bunicii lor, când lucrarea pământului se făcea cu boii, caii şi chiar cu vacile, recoltarea, cu secera sau coasa, treieratul, cu îmblăciul sau prin călcatul spicelor sub copitele cailor sau boilor şi când numai pe moşiile marilor proprietari începuseră să-şi facă loc tractorul, batoza, căldarea, semănătoarea, secerătoarea, grapa cu colţi de fier, tăvălugul, vânturătoarea sau ţâlindrul, care, mai târziu, au pătruns şi în gospodăriile unor oameni mai înstăriţi, cum au fost: D. Vira, Al. Grosu, Vasile şi Ghiţă Scarlat, Ioan Honciuc, Vasile Borcilă şi Constantin Panţu.

    Numeroase alte nume de oameni sunt evocate în carte, în strălucirea lor de altădată: grădinarii din celălalt veac (Dumitru Guzic, Mitru Mangu, Constantin Păduraru, Constantin şi Petrea Amariţei / Creţu, Vasile Lungu, Vasile Aroşculesei ş.a.), cei dintâi gospodari care şi-au plantat livezi cu diferite soiuri de pomi fructiferi (D. Meica, Vasile Scarlat, Gheorghe Scarlat, Ştefan Grosu, Ghiţă Grosu, Gheorghe Ciorăscu, Ioan Borcilă, Neculai Haisuc, Gheorghe Ciocârlie), ca şi cei de mai târziu, care şi-au întemeiat livezi după război (D. Mangu, I. Buhaciuc, C. Păduraru, M. Rudeanu, P. Haisuc, P. Rudeanu, Mitrache Rudeanu, Gh. Lungu, Constantin Mazuru, Gh. Julei, Gh. Feraru şi mulţi alţii).

    Continuând, autorul prezintă „agricultura socialistă” , subliniind că, după 1960, fosta GAS Borolea a înfiinţat o livadă de 50 ha pe coasta de sud a Dealului Zahoreni, dar care, după 1989, a ajuns în paragină, loc de păşunat pentru vitele satului. Şi, aceeaşi soartă a avut-o şi via plantată în anii agriculturii cooperatiste, cu soiuri nobile şi deosebit de productive.

    Într-o altă retrospectivă, ca să nu se uite ce-a fost, autorul supune atenţiei cititorului alte aspecte ale realităţilor din istoria acestei aşezări, situându-i în prim-planul evenimentelor, mereu, pe oamenii cei mulţi ai locului, văzuţi în bordeiele sau în colibele şi cocioabele lor din vremurile cele mai îndepărtate, cu greu prosperând pentru a-şi putea construi, în timp, locuinţe mai confortabile – case cu o cameră, cu două camere şi tindă şi, abia, nu tare demult, case ca cele de astăzi. Iar cauzele îndurărilor de veacuri ale borolenilor – lipsa de pământ şi asuprirea stăpânilor – sunt tratate în toată amploarea lor.

    N-au scăpat atenţiei autorului reformele agrare din 1864, 1921 şi 1945, organizarea sectorului de stat în agricultură şi colectivizarea, ca procese, pentru ca în legătură cu această din urmă „reformă” să menţioneze şi rolul mai mult sau mai puţin pozitiv al unor oameni precum: Alexandru Avădănei, care a fost ales preşedinte al CAP timp de 30 de ani, până la lichidarea acesteia în 1990, Rusu Domnica şi Constantin, Bârnu Ilie, Hemcinschi Constantin, Rudeanu Teodor, Gheorghe Ciorăscu, Teodor Păduraru şi alţii.

    Vrând, parcă, să atragă atenţia forurilor responsabile de marele declin al agriculturii, după lichidarea CAP, şi retrocedarea pământului foştilor cooperatori, autorul subliniază gradul de mecanizare şi de chimizare în anii colectivizării, rolul cadrelor tehnice în obţinerea unor producţii agricole şi animaliere remarcabile. Cu aceeaşi minuţie sunt prezentate, în finalul primei părţi, serviciile publice în evoluţia lor: drumurile, transportul de călători şi de mărfuri, poşta, telefonul, radioul şi televiziunea, iar mai recent, calculatorul.

    Cea de-a doua parte a cărţii, CADRUL BIOLOGIC, trece în revistă, mai întâi, populaţia consemnată în statisticile vremii – începând cu primii locuitori ai satului -, starea civilă, structura socio-profesională, etnică şi confesională, precum şi starea ei de sănătate, urmărită de la terapeutica empirică, practicată până nu prea demult în satele româneşti, şi până la asistenţa medicală din timpurile noastre. Dintre „oblojitorii” de altădată, sunt amintiţi Toader Lungu şi mătuşa Catinca, vestiţi prin puterea lor miraculoasă de a vindeca „toate” bolile, iar dintre primele cadre sanitare, moaşa Maria Matei, agentul sanitar Petru Dumitriu şi medicul Epifanie Cozărescu, cel care în anii celui de-al Doilea Război Mondial se străduia din răsputeri, de unul singur, cutreierând satele, călare pe un cal, să-i ajute pe cei bolnavi şi, în mod deosebit, pe cei din Borolea, satul soţiei sale. Abia după 1948, autorităţile au hotărât înfiinţarea dispensarului comunal şi a casei de naşteri, la Hăneşti, şi, astfel, asistenţa medicală a fost asigurată, pentru toţi locuitorii din satele comunei, fără nici-o discriminare. Au funcţionat aici, fără întrerupere, medici şi câte 3-5 asistente medicale până în anul 1989. Tranziţia de după Revoluţia anticomunistă a impus, însă, schimbări radicale şi la nivelul sistemului de sănătate, iar ineficienţa lor s-a răsfrânt în mod nefast şi asupra omului de rând din această comună, aflat în suferinţă. (O realitate pe care autorul o relevă cu indignare).

    După ce, timp de peste patru decenii, oamenii din Borolea au beneficiat de serviciile unui medic şi ale câtorva cadre medii sanitare, în toate zilele săptămânii, în prezent „se mulţumesc” să aibă un singur asistent, şi acesta obţinut abia de curând, ca urmare a unor demersuri îndelungate şi insistente, adresate celor mai de sus autorităţi.

    Alte pagini evocatoare ale monografiei îi prezintă pe câţiva oameni de seamă care au contribuit la prosperarea satului: medelnicerul Gheorghe Marcu, pe a cărui cheltuială s-a construit, la 1845, biserica cu hramul „Sf. M. Mc. Gheorghe”; marele proprietar Vasile Stoica, cel care a donat locul pentru noul locaş de rugăciune şi pentru cimitirul satului; N. Pilat, proprietar la Hăneşti şi arendaş la Borolea, care a donat terenul pentru primul local de şcoală din sat şi Vasile Stroicescu, finanţatorul acelui local, care s-a numărat printre primele 14 localuri de şcoală din Moldova.

    Vorbind, mai departe, despre modul de trai al locuitorilor, cartea ne prezintă imaginea veridică a îmbrăcămintei şi tradiţia alimentară, petrecerile de peste an ale oamenilor, în zilele de duminică şi de alte sărbători, precum şi obiceiurile legate de cele trei mari evenimente care jalonează viaţa familială: naşterea, căsătoria şi moartea. Numele de persoane şi de familie, de la cele mai vechi până la cele de astăzi, aflate în timpul din urmă într-un proces de continuă înnoire, încheie „cadrul biologic” al monografiei.

    Cum este şi firesc, PARTEA ISTORICĂ a lucrării reprezintă fracţiunea cea mai amplă şi mai bogată în informaţii, ocupând 130 de pagini, aproape o treime din întregul text. Aici sunt prezentate date interesante despre vechimea şi originea satului (Bora – Borâle – Borâlea – Borolea), despre Borolea Veche şi Borolea Nouă, în evoluţia lor pe aceeaşi vatră, cu câmpul, pădurea şi apele lor, aceleaşi din totdeauna, trecând, în timp, de la statutul lor de sate domneşti la cel de sate boiereşti şi, apoi, la cel de sate de răzeşi… şi o relevantă retrospectivă asupra gospodăriei şi locuinţei borolenilor.

    Într-un alt capitol al acestei părţi sunt prezentate mărturii despre participarea satului la marile evenimente din anii revoluţionari 1821 şi 1848, despre starea de spirit a borolenilor în perioada Unirii Principatelor din 1859 şi participarea lor la Războiul de Independenţă din 1877-1878, la Răscoala din 1907, la Primul Război Mondial pentru Reîntregirea Neamului şi la cel de-al Doilea Război Mondial, menţionându-se şi tributul de sânge plătit de oamenii acestor locuri în cele două conflagraţii. Urmează informaţii despre administraţia locală şi statutul de comună al satului, cu primarii şi ceilalţi slujbaşi ai primăriei şi strădaniile acestora pentru dezvoltarea edilitar-gospodărească a localităţii.

    Alte peste 100 de pagini ale monografiei sunt rezervate aşa-numitului CADRU SPIRITUAL al satului, în care este supusă atenţiei cititorului, mai întâi, şcoala, urmărită de-a lungul celor 142 de ani de existenţă. Şcoala din Borolea se numără printre primele şcoli înfiinţate în anul 1865, în temeiul Legii Instrucţiunii Publice, promulgată de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, avându-l ca prim învăţător pe Platon Ciucă, părintele savantului de mai târziu, Dr. Mihai Ciucă, al cărui nume a fost adoptat de Grupul Şcolar Liceal Săveni. O frumoasă însemnare despre primul învăţător din Borolea afirmă că „în purtările lui erau îngemănate hotărârea şi blândeţea, iar în lecţiile ţinute în faţa puilor de ţăran era mierea cuvântului părintesc”.

    În acest capitol sunt evocate şi alte figuri de dascăli şi elevi şi multe activităţi care au fermecat copilăria atâtor generaţii… Sunt prezentate, apoi, instituţiile de cultură –căminul cultural, biblioteca şi cinematograful -, cu suita lor de activităţi specifice şi cu minunaţii artişti amatori, tineri şi vârstnici, dar, mai ales, copiii, care au fost, din totdeauna, sufletul frumoaselor serbări, cu reprezentaţii de toate genurile – cântece şi dansuri, piese de teatru şi recitări, brigăzi artistice, şezători şi recitaluri -, cu sălile pline, întotdeauna, de spectatori.
    Biserica, slujitorii ei şi enoriaşii, fac obiectul altui capitol, având ca motto „Pilda samariteanului” din Noul Testament: „Dacă vrei să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile; Fii om cu frică de Dumnezeu, fă ceea ce este scris în Sfânta Scriptură, iubeşte-l pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi iubeşte-l pe semenul tău”. Aflăm, mai întâi, că biserica cu hramul „Sf. M. Mc. Gheorghe” din Borolea din Vale a fost construită pe cheltuiala medelnicerului Gheorghe Marcu, în anul 1845, pe moşia lui V. Stoica şi că la restaurările ulterioare ale sfântului lăcaş au contribuit mulţi buni credincioşi, că primii ei slujitori au fost: popa Ilie, popa Burlă, diaconul Boroleanu, preotul Iordache Cârlat şi preotul Toader Cârlat. În perioada următoare, biserica a fost deservită de mai mulţi preoţi de la parohiile vecine – Manoleasa, Avrămeni, Vlăsineşti -, pentru ca abia începând cu anul 1899 să aibă preoţii ei titulari: Vasile Teodorescu, Constantin Silveanu, Constantin Mihăescu, I. C. Botez şi, din nou, ca suplinitori, pe: Gh. Nepotescu, D. Botez şi V. Nicolau (titulari la parohiile din jur). Cel din urmă „ umbla prin parohie, totdeauna, pe jos şi în costum negru, vorbind şi îndrumând pe toţi cei cu care se întâlnea. Era un foarte bun slujitor. Slujea cu multă evlavie, fără grabă şi iubea foarte mult slujba cu sobor, de aceea, la sărbători aducea şi câte un diacon, numai ca să împodobească şi să înfrumuseţeze atmosfera”.

    I-au urmat, tot ca suplinitori, pr. Gheorghe Vâlcu, tatăl marelui actor Teofil Vâlcu (născut la Hăneşti) şi Gh. Ştefănescu (de la Sârbi), după care preotul Mihai Cojocaru, al cărui crez era: „În viaţă, pentru a te menţine, trebuie să te jertfeşti, că nimic nu te salvează, nici chiar banii…”.

    Începând din anul 1942, se înfiinţează Parohia Borolea , prin desprinderea de Parohia Hăneşti, cuprinzând şi satele Sarata –Colonişti şi Zahoreni şi avându-l, în continuare, pe pr. Mihai Cojocaru, după a cărui pensionare, în 1948, în parohie a venit pr. Simion Honciuc. Acesta a păstorit aici timp de 24 de ani, fiind îndeaproape ajutat de dascălii Gh. I. Buhaciuc, Constantin I. Buhaciuc şi Gh. Julei. Din anul 1972, Parohia Borolea avea un alt titular, în persoana pr. Mihai Rotaru, a cărui inimă a încetat să mai bată, mult prea devreme, la doar 54 de ani, în fatidica zi de 7 aprilie 2001. Succesorul acestuia a fost pr. Ionuţ Miorcăneanu, înlocuit după numai doi ani, de actualul preot, Ionuţ Botezatu. Relatările continuă, în acest capitol, cu informaţii despre casa parohială şi cimitire, despre pământul bisericii şi despre enoriaşii din Borolea, Zahoreni şi Sarata-Basarab, care, dorindu-şi lăcaşul de rugăciune tot mai frumos şi bine gospodărit, au făcut donaţii şi au efectuat diferite servicii pe şantierele parohiei, atunci când a fost cazul.

    Ultima parte a cărţii, OAMENI DE SEAMĂ, face elogiul câtorva personalităţi născute pe meleagurile borolene şi care s-au afirmat în diferite domenii: Ion V. Borcilă, cadru didactic universitar; Eugen Gh. Ciocârlie, medic internist; Simion I. Honciuc, preot; Duiliu Marcu, arhitect; Constantin Panţu şi Jan Scarlat, ingineri agronomi; Neculai (Culiţă) Grosu, Gheorghe Marcu şi Teodor Cazacincu, jurişti; Alexandru Gh. Marcu, general; Ion şi Ilie Stoica, Gh. Ciocârlie, Vasile Amariţei şi Ilie Mazuru, ofiţeri superiori şi mulţi alţii, ofiţeri inferiori şi subofiţeri, profesori şi învăţători, oameni politici, proprietari şi arendaşi. Şi lista continuă cu alte nume celebre, în plină activitate: Alina Donose Pisică, cercetător la Institutul de Cercetări Biologice din Iaşi; Mihai Haisuc, cercetător în domeniul medicinei; Epifanie Cozărescu, medic; Marcel C. Scarlat, biolog; Pandelica Airinei (Radeş), Ilie Avârvări, Alexandrina Haisuc (Gheorghiu), Nicu Azamfire, Lucian Manole şi Ioan Hizilnicov, profesori; Laurenţia Badea (Iacob), meletina Airinei (Negru), învăţătoare; Coca Elena M. Cojocaru, farmacistă; Vladimir Păduraru, jurist; Melania Haisuc (Ştirbu), Emil Cojocaru şi Ionel Haisuc,ingineri; Constantin M. Cojocaru, actor; Coca S. Honciuc (Zălaru), economistă şi educatoare, contabili, asistenţi medicali, bibliotecari…

    Din Borolea îşi trag originea scriitori consacraţi precum Mihai Haisuc, Alisa Donose, Mircea M. Scarlat, Epifanie Cozărescu, Pandelica Airinei (Radeş), Nicu C. Scarlat şi aspiranţi la gloria literelor precum Lucian Manole, Marius Însurăţelu sau Teodor Cazacincu.

    Un număr de documente în chip de ANEXE şi o BIBLIOGRAFIE aptă a sprijini aprofundări într-o direcţie sau alta încheie studiul monografic pe care profesorul Ilie Avârvări l-a întocmit cu atâta acribie documentară, cu gândul curat de a-l dărui, mai întâi, consătenilor săi boroleni, de care se simte legat prin toate firele sufletului.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    3 comentarii la acestă însemnare

    1. Este laudabila,merituoasa si frumoasa actiunea in sine.Tenacitatea dusa la rang de virtute!

    2. mary_angel7830 spune:

      birnu ilie a fost bunicul meu si sunt mandra k mam nascut in borolea. Acum locuiesc in curcani si sunt casatorita cu un om minunat.Vasile Marioara (ivanescu)

    3. constantin predescu spune:

      fiind nascut in Sarata Basarab,parte din numele le-am cunoscut dupa anii 60.Pe cand voi putea citi si pentru Sarata Basarab un Studiu Monografic. Cu mult respect.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5