Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

O CARTE MEREU DE ACTUALITATE, „EDUCAŢIA ȘI MEDIUL RURAL”

O  CARTE  MEREU  DE  ACTUALITATE, „EDUCAŢIA  ȘI  MEDIUL  RURAL”

( Tema de cercetare a Şcolii  Gimnaziale „Teofil Vâlcu” din Hăneşti în anul şcolar 2011 – 2012 )

„Educaţia, de cele mai multe ori, e numai pojghiţa sub care se desfăşoară în linişte, pe încetul, firea cea adevărată” ( N. IORGA )

       În numărul din ianuarie 2012 al acestei reviste, semnalam publicarea unui interesant auxiliar didactic, „Atitudinea elevilor faţă de temele pentru acasă”, relevând pe lângă utilitatea cărţii, personalitatea Şcolii Hăneşti, de unde venea ea, afirmată an de an cu înfăptuiri tot mai prestigioase, datorate unui colectiv didactic merituos, al cărui portdrapel era profesorul de excepţie şi directorul de atunci, Georgică Manole.  Tot de acolo, vine şi auxiliarul didactic pe care îl prezentăm în articolul de faţă, o altă temă de cercetare care certifică, încă o dată, apartenenţa acestei şcoli la nucleul unităţilor de învăţământ cu preocupări de elită din judeţ.

Continuă, aşadar, în acest laborator de gândire şi aplicaţie, o muncă de înalt nivel profesional, al cărei început a fost mai de multă vreme remarcat, potenţată în ultimii vreo douăzeci de ani, sub directoratul şi cu aportul hotărâtor al domnului profesor Georgică Manole, şi, în mod fericit, continuă şi acum, după ce ştafeta i-a fost predată tânărului profesor Lucian Manole, licenţiat în geografie şi limba şi literatura română – limba franceză.

Cunoscut, de altfel, cititorilor revistei „Luceafărul”, ca semnatar al unor frumoase şi interesante articole, domnul director Lucian Manole este şi coordonatorul colectivului de elaborare a volumului de care ne ocupăm şi coautor, alături de profesorii Mihaela Manole, Artemiza Damian, Valentina Dumitriu şi Georgică Manole.

Publicată de  Editura „Agata”, Botoşani, 2012, ISBN 978 – 8198 – 71 – 2, cartea, în cele 65 de pagini ale ei, dezvoltă zece capitole, subscrise de cei cinci educatori, în proporţii apropiate. În primul capitol, intitulat „Argument”, Lucian Manole face o elocventă radiografie a resurselor umane ale şcolii. Semnalând, apoi, ameninţările cu care se confruntă, din ce în ce mai mult, sistemul educativ şcolar în ansamblul său, – violenţa sub multiple forme, ca o consecinţă a sărăciei în care trăiesc tot mai mulţi elevi şi ca reacţie faţă de atitudinea sfidătoare a unor colegi proveniţi din familii „privilegiate”, influenţele negative din societatea tot mai expusă degradării, aşa cum o prezintă şi televiziunea, presa, dar şi realitatea locală cotidiană întâlnită în apropierea imediată – în barurile, discotecile şi pe uliţele satelor ori chiar în multe familii -, confluenţa cu diverşi alţi factori din viaţa comunei – organizaţii, persoane cu funcţii, întâmplări -, care pot lăsa umbre în purtarea, atitudinea ori chiar în acţiunea unor elevi, autorul capitolului atrage atenţia oamenilor şcolii că, „în faţa tendinţei din ultimii douăzeci de ani de a include educaţia în mai larga demitizare, adică bagatelizare până la ignorare, care a cuprins numeroase valori şi instituţii, ducând spre a considera că educaţia este facultativă, trebuie să răspundă printr-o acţiune în forţă de apărare a valorilor morale superioare proprii poporului nostru, canalizând opţiunile generaţiilor actuale de pe băncile şcolii împotriva răului, oriunde s-ar cuibări el”.

                Dar pentru ca acest demers să aibă succes, este nevoie de un front comun la care să ia parte toţi factorii din interiorul şi din proximitatea procesului, opinează autorul, situând pe primul loc în această ambianţă elevul, privit ca obiect al educaţiei, dar şi ca partener la propria formare şi îi argumentează acest rol, în diferite ipostaze ale prezenţei sale în şcoală, familie şi societate, fără a ezita să aducă şi dovezi ale capacităţii lui de a se implica în unele situaţii concrete din viaţa şcolii, în deosebi. Şi invocă, în acest sens, rezultatele unui sondaj administrat elevilor din clasa a VIII-a, prilej cu care aceştia nu     s-au sfiit să sesizeze până şi anumite lacune ale prestaţiei profesorilor, cum sunt: lipsa de obiectivitate, autoritatea exagerată, chiar anumite carenţe în pregătirea lecţiilor ori unele atitudini discriminatorii în raporturile cu elevii. În mod obişnuit însă, când se găseşte „în banca lui”, „elevul este supus faţă de cei doi mari factori care au prima responsabilitate în privinţa educaţiei, şcoala şi familia, cu care se află într-un război surd, lansându-se acuzaţii dinspre o parte spre cealaltă, în sensul că partea acuzată, după împrejurări, nu-şi îndeplineşte sarcina educativă”, relaţie care poate fi, însă, armonizată chiar la nivelul aceloraşi factori, cu condiţia ca tot şcoala să aibă rolul de mediator.

Referitor la profesori, autorul reiterează menirea primordială a acestora de a valoriza valenţele educative ale lecţiilor, exerciţiilor şi ale experienţei proprii, „fără de care nu se pot tălmăci anumite atitudini”, iar pentru stimularea iniţiativei copiilor, recomandă metoda exemplului personal, vizând, în special, modul în care se oglindeşte imaginea educatorului în conştiinţa copilului, concordanţa dintre vorbele şi faptele sale şi farmecul personalităţii lui asupra elevului. Iar pentru ca activitatea educativă coordonată de şcoală să fie cât mai eficientă, este actualizată şi necesitatea implicării familiei, prin diferite modalităţi de răspuns la solicitările educatorilor din toate ciclurile de învăţământ: prezenţa la şedinţele, lectoratele şi dialogurile iniţiate de învăţători şi diriginţi sau de conducerea şcolii, pe diferite teme care interesează relaţia lor cu proprii copii, cunoaşterea cerinţelor şcolii decurgând din Legea Învăţământului şi Regulamentul şcolar şi, nu în ultimul rând, modalităţi de monitorizare a copiilor şi de colaborare cu şcoala atunci când sunt semnalate anumite deviaţii comportamentale ale acestora. (Sunt avute în vedere absenţele de la ore, consumul de etnobotanice, droguri şi băuturi alcoolice, fumatul, violenţa, participarea la tâlhării, furturi, violuri ş.a.).

Este, apoi, chemat la post şi psihologul, cu misiunea lui principală de a da roluri speciale fiecărui participant la actul educaţiei. Nu este uitată nici biserica, „în a cărei activitate se operează cu termeni din domeniile învăţăturii, formării şi uceniciei, fiecare fiind strâns legat de conceptul de educaţie”, iar pe de altă parte este acuzată televiziunea, „care şi-a făcut un veritabil slogan din a repeta că nu face educaţie” , şi admonestat M.E.C.T.S. pentru că „a desfiinţat Direcţia educativă, care nici cu numele nu mai există”.

                În finalul acestui itinerar, este adus în faţă dirigintele, factorul cu cele mai mari răspunderi, „conştient că sistemul activităţii sale decurge din complexitatea sarcinilor muncii educative, din caracterul organizat şi conştient al acestui proces, orientat clar spre realizarea educaţiei democratice, precum şi din unitatea şi interdependenţa laturilor procesului de formare a diferitelor calităţi ale omului”.

                 Cel de-al doilea capitol al studiului, intitulat „Neîmplinirea şcolară a copilului”, tratează două teme: „Cauze generate de unele deficienţe ale şcolii” (Mihaela Manole) şi „Cauze generate de unele deficienţe ale familiei” (Artemiza Damian). În prima, prezentând un interes deosebit pentru corpul didactic, sunt semnalate unele disfuncţii ale relaţiei profesor – elev. Cea de-a doua temă, după o succintă retrospectivă cu privire la preocupările pentru cunoaşterea situaţiilor concrete de viaţă ale copiilor – elevi, a nivelului cultural – pedagogic al părinţilor şi a posibilităţilor acestora de a se ocupa în mod sistematic de educaţia copiilor, menţionează o serie de cauze ale  unor deficienţe ale familiei, la nivelul comunei Hăneşti, cu impact asupra randamentului şcolar.

Capitolul al III-lea, „Conceptul de educaţie” (Artemiza Damian), se rezumă la câteva definiţii ce aparţin lui J. Piaget, A. Quellet, I. Vinţanu, Laura Cristina Pascu, Ion Nicola ş.a.

Următorul capitol, al IV-lea, intitulat „Educaţia – puncte de vedere”, semnat de coordonatorul lucrării, cuprinde, în chip de subdiviziuni, mai multe opinii privind soluţionarea unor cazuri concrete întâlnite în viaţa şcolii sau teme ale teoriei educaţiei şi învăţământului, importante pentru orice educator: „Reconcilierea unei mame plecată în afara ţării cu fiul ei lăsat în seama tatălui pe când avea doar cinci anişori”; „Metode pentru înlăturarea temerilor şcolarului”; „Principiile care guvernează învăţământul te toate tipurile din România”; „Competenţe – cheie la nivel de politică a educaţiei (definite în plan european şi naţional)”; „Competenţe la nivel de filozofie a educaţiei”; „ Autoritatea în educaţie”; „ Despre formula „E interzis să interzici”; „Evoluţia de la o perioadă la alta a idealului educaţional”; „Dimensiunile idealului educaţional”; „Definiţia şcolii dintr-o perspectivă sociologică”; „Despre elevul italian de azi”; „A gândi critic înseamnă…”; „Învăţarea gândirii critice la elevi”; „Un diagnostic al Sistemului de Învăţământ Românesc”; „Dimitrie Gusti despre şcoală”; „Zece motive să nu devii robul internetului”(după Ioana Pârvulescu); „Atitudinea faţă de carte şi deculturaţia şcolărimii române”(după Tudor Opriş); „Statistici privind cărţile şcolare” sau „Premisele muncii educative a dirigintelui” (după Dimitrie Salade)…

                Este o inspirată alegere a unor puncte de vedere care îmbogăţesc  informaţia, dar, mai ales, oferă orientări privitoare la valorizarea multor posibilităţi de ameliorare a muncii educative la toate nivelurile şi cu toţi actanţii procesului.

În capitolul al V-lea, „Conceptul de sustenabilitate”, Georgică Manole defineşte, mai întâi, cuvântul sustenabilitate, care nu există în limba română, ci numai în limba engleză, opinând că, la noi, el este mai aproape de durabilitate.  Şi nu i-a scăpat din vedere autorului acestui capitol nici înţelesul pe care i l-a dat Conferinţa Mondială de la Rio de Janeiro din 1992. Iar pentru ca acest concept să fie şi mai bine lămurit, autorul îl raportează la câteva situaţii concrete din viaţa socială, la nivel  local şi planetar, grupate sub titlul „Consideraţii vizând sustenabilitatea”, precizează apoi contributorii (cei 3P) conceptului: planeta (pentru  mediul înconjurător), poporul (pentru mediul social) şi profitul (pentru mediul economic). Interesant este că în final remarcă şi unele aspecte locale ale sustenabilităţii (managementul, comportamentul în societate, respectul faţă de vârstnici, un mediu social mai bun, activităţi extraşcolare la temă, ore de dirigenţie la temă etc.), al căror ecou poate avea rezonanţă în peisajul educativ al oricărei comunităţi şcolare.

„Amprenta trăirilor subiective la părinţii de vârstă adultă din comuna Hăneşti” este titlul celui de-al VI-lea capitol al cărţii, în care  Lucian Manole  evocă, mai întâi, lucrarea Elisabetei Stănciulescu „Sociologia educaţiei familiei”, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998, din paginile căreia i-au atras atenţia şi două puncte de vedere exprimate cu mai mulţi ani în urmă de Dimitrie Gusti. Capitolul se încheie cu un chestionar administrat unui număr de 139 de subiecţi – mamă şi tată –  (35 – 65 de ani), din satele Hăneşti şi Borolea, care s-a soldat cu următoarele concluzii: 1. „Adulţii din mediul rural au o asimilare culturală anterioară, astfel că o schimbare a acesteia nu se poate realiza uşor şi rapid”; 2. „ Există un pesimism generalizat în ceea ce priveşte devenirea mediului rural, singurele speranţe ale locuitorilor comunei Hăneşti fiind: a) oraşul ca vector de progres social; b) străinătatea ca „fabrică de bani”; 3. „Îşi face loc  tot mai mult credinţa că lumea satului este afectată de „impurităţile retrograde ale oraşului”; 4. „Recunosc faptul că au un deficit de informaţie”; 5. „Au tendinţa de a gândi noua realitate cu instrumente vechi”; 6. „Sunt foarte ataşaţi membrilor grupului de care aparţin, gândirea şi acţiunile fiindu-le dominate de stereotipuri”.

                În capitolul următor, al VII-lea, intitulat „Dimensiunea morală a omului”, cu tot atâta pondere în tematica lucrării, Georgică Manole îl urmăreşte pe om, mai întâi, ca existenţă, cum îl prezintă Ernest Bernea în „Trilogia filozofică” ( Ed. „Dacia, 2001, ca o „existenţă de creastă, înălţime şi cumpănă, deopotrivă, el găsindu-se la intersecţia celor trei mari dimensiuni: cosmologică, morală şi transcendentală, dimensiunea morală fiind pusă în evidenţă de chiar omul însuşi, cu cea mai mare claritate”.  În final, autorul afirmă că e de apreciat omul cu vocaţie morală şi nu cel care se crede exemplaritate morală.

„Decalogul dirigintelui”  (din perspectiva managementului clasei de elevi) este titlul celui de-al VIII-lea capitol al studiului semnat de Mihaela Manole, cuprinzând „porunci” inteligibile şi adaptabile în orice şcoală.

Capitolul al IX-lea, „Aplicarea Teoriei Inteligenţelor Multiple la matematică”, semnat de Georgică Manole, dezvoltă  şapte subdiviziuni: 1. „Argument”, în care o suită de întrebări ce-şi caută un răspuns cu referire la matematică sunt adresate elevilor, profesorilor şi părinţilor; sunt prezentate rezultatele (deloc mulţumitoare) ale unui sondaj realizat pe un eşantion semnificativ din câteva ţări occidentale, cu vârste între 35 şi 49 de ani, cu scopul de a răspunde la întrebarea: „ce mai rămâne din matematica pe care o învăţăm în primii 8 ani de şcoală?, apoi, plecând de la opinia unor psihologi, potrivit căreia „calculul matematic este apanajul tuturor”, dar că nu se poate ajunge la competenţă fără motivaţie, este demonstrat că „elevii buni la matematică sunt aceia care vor să ştie mai mult despre lumea abstractă şi, din curiozitate, încep să-i pătrundă tainele…Dar trebuie să şi vrea lucrul acesta”.

                Concluzia argumentului: „Motivaţie, antrenament şi încredere în sine, iată ceva care este la îndemâna tuturor celor care vor să înveţe matematica”;  2. „Definiţii ale inteligenţei”( definiţia tradiţională, definiţia Piaget, definiţia Thurstone, definiţia Haward Gardner ş.a.); 3. „Teoria inteligenţelor multiple (TIM); 4. „Avantajele abordării TIM în actul didactic”; 5. Aplicarea TIM la matematică”; 6. „Model: Aplicaţii TIM, Teorema lui Thales; 7. „Avantajele aplicării TIM în lecţiile de matematică”.

                Capitolul al  X-lea, şi ultimul prezintă câteva  „Proiecte didactice”, pe următoarele teme:  A. „Bătrânii din inima noastră” ( clasa a VI-a, Georgică Manole); B. „De ce învăţăm?” (clasa a III-a,   Dumitriu Valentina); C. „ Şedinţa cu părinţii” (model organizatoric, Dumitriu Valentina); D. „Familia. Criza în familie” ( consiliere şi orientare – Dumitriu Valentina), care pot servi ca modele pentru orice educator din sistemul nostru de învățământ.

                Iar cartea, în întregul ei, care îi onorează pe autori, reprezintă un ghid pentru activitatea educativă condusă de şcoală, nu doar numai în mediul rural, ci şi în cel urban, atât în planul unităţii instructiv-educative din cadrul procesului de învăţământ în cel al colaborării cu familia, dar, mai ales, în planul prezenţei educatorului în mijlocul elevilor, nu numai pentru „disciplinare”, ci şi la activităţi cu caracter creator, de dezvoltare a personalităţii şi aptitudinilor acestora.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5