Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

O CINĂ ÎN ALEXANDERPLATZ

 

O CINĂ ÎN ALEXANDERPLATZ

Autor: Prof. dr.Mihai Maxim
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti

 


 

Getrude – Trudi, cum îi spuneau toţi, devenise acum prietena lui Genu şi colegii de clasă găseau firească relaţia lor. Cei doi ieşeau împreună la cofetărie şi la cinema, erau invitaţi la ceaiuri, făceau plimbări nesfârşite prin parcuri sau pe Unter der Linden până în apropierea Porţii Brandenburg. Într-o după amiază au urcat scările Catedralei de pe bulevard pentru a admira coloanele impunătoare pe care se sprijinea cupola de la intrare. Pe o coloană era scrijelit cu baioneta profilul unui bogatâri bărbos (personaj de baladă în folclorul rus) cu o spadă în mână, sub care se aflau câteva cuvinte în limba rusă. Trudi a tradus textul: Neamţule, nu uita ce i-a spus Isus Sfântului Petru: Cine scoate sabia, de sabie va muri.
-Bine, dar de ce nu acoperiţi textul acesta ofensator la adresa voastră? s-a mirat Genu.
-Cine ar îndrăzni să facă aşa ceva?
Într-adevăr şi pe Genu l-au apucat frisoanele când a văzut Zidul, pentru că părinţii săi vorbeau în şoaptă că noaptea uneori se auzeau împuşcături dintr-acolo. Şi tot în şoaptă într-o seară mama şi-a întrebat soţul: De ce nu ascultăm şi noi Deutsche Welle? Ca răspuns acesta i-a făcut semn să tacă punând degetul la buze.
Într-o zi au mers cu clasa la Memorialul soldaţilor sovietici. Diriginta le-a explicat că statuia monumentală a ostaşului sovietic este aşezată pe o placă de marmură luată din clădirea fostei cancelarii a Reichului, iar cele două tancuri T-34 ce o flancau au intrat printre primele în Berlin în 1945. Şi tot cu clasa au vizitat muzeul Pergamon. Cei doi îndrăgostiţi aşteptau cu nerăbdare asemenea ieşiri pentru că puteau să se ţină nestingheriţi de mână.
Silviu le procura prin Oficiul pentru deservirea corpului diplomatic bilete la concerte şi la spectacole. Cât priveşte părinţii lui Trude, la început reticenţi, până la urmă le-a părut bine că fiica lor are un prieten fiu de diplomat. Şi era politically corect, doar reprezenta o ţară prietenă. Aşa îi explicase Trudi lui Genu poziţia lor. Că adevărul era altul, numai domnii doctori o ştiau; ei şi-ar fi dorit un fiu de diplomat dintr-o ţară de dincolo de Cortină. În România, ţară minunată şi cu un popor ospitalier, nimic de zis, puteau face o excursie prin RAISEBURO oricând, dar dacă fiica lor s-ar fi căsătorit cu un englez sau american, ar fi putut merge şi ei într-o ţară liberă. Până atunci erau onoraţi să meargă cu familia diplomatului român la concert si la teatru, atunci când aceştia le ofereau bilete la spectacole de gală. Şi pentru a nu le rămâne datori, l-au invitat pe Genu cu părinţii la aniversarea zilei de naştere a Getrudei, la restaurantul „Berlin” din Alexanderplatz, unul din cele mai elegante localuri de lux din capitala Germaniei comuniste.
-În sfârşit, după aproape un an de zile cunoaştem şi noi o familie de nemţi! Chiar dacă nu ne-au invitat acasă, dar tot e ceva, a exclamat încântată Anca.
-Ce vrei, ţară sub ocupaţie. Şi apoi ştii prea bine că şi între ei, îşi invită acasă numai rudele şi prietenii apropiaţi. Pe când noi ce suntem? Părinţii colegului de bancă al fiicei lor.
-După cum mi-am dat seama de la Genu, copiii se plac. Vom avea curând ocazia să-i vedem împreună.
-Ca să fim drepţi, într-o situaţie asemănătoare nici noi nu i-am fi invitat acasă. Şi nici nu m-aş fi simţit în largul meu în apartamentul nostru strâmt dintr-un cartier mărginaş. Genu a condus-o de mai multe ori acasă, dar ea nu l-a invitat niciodată înăuntru.
-Locuiesc totuşi în centru, într-un bloc vechi.
-Blocuri vechi, în adevăratul sens al cuvântului, nu prea găseşti în Berlin. Majoritatea au fost distruse. Ceea ce vedem acum au fost construite după război. La periferie şi în oraşele din provincie se fac şi la ei blocuri cu patru etaje, ca la noi în Drumul Taberei. Iar cu invitatul acasă, nu au făcut-o din acelaşi motiv ca şi noi. Eu ar fi trebuit să primesc aprobare ca să invit un diplomat străin la restaurant. Acasă nici nu putea fi vorba.
-M-am săturat să tot fiu atentă la ce vorbesc, cu cine vorbesc, de cine să mă feresc şi cui să-i zâmbesc.
-După cum înţeleg ţi s-a făcut dor de şcoala ta din Berceni. Bine că o spui în bucătărie şi nu în dormitor.
-Iartă-mă, dragule, eram obişnuită altfel.
– De ce te plângi, suntem toţi împreună, într-o ţară civilizată.
-Democrată.
-Asta-i bună! Dar dacă mă trimiteau în Mongolia sau în Coreea de Nord?! Tot ţări democrate.
-N-ai tu faţă de asiatic.
-Trebuie să avem răbdare şi să fim atenţi cum ne comportăm. Nu uita că sunt la primul meu post. Şi acum avem interes să stăm aici până termină Genu şcoala.
-Să dea Dumnezeu.
Într-adevăr restaurantul, situat la parterul unui bloc monumental, probabil reconstruit după război conform planurilor vechi, era de un lux orbitor, cum numai în filmele vechi văzuse Anca. Intrând cu emoţie în hol, soţia diplomatului şi-a propus să fie atentă la cum se va comporta. La recepţii şi dineuri nu-ţi privea nimeni cu lupa fiecare gest şi nu-ţi interpreta nimeni fiecare cuvânt ca la o întâlnire în care eşti faţă în faţă cu reprezentanţi ai unei vechi culturi şi civilizaţii, chiar dacă aceştia au fost şi ei nevoiţi să poarte în copilărie cravata roşie. Şi în România medicii formau o castă aparte, cu atât mai mult aici, într-o ţară cu tradiţii, căreia istoria i-a jucat farsa de a o transforma în vitrina socialistă spre Occident.
Protocolul şi serviciul restaurantului nu au fost cu nimic mai prejos decât cele de la recepţiile cu care se obişnuiseră deja.
În primele minute ale întâlnirii gazdele şi invitaţii au fost mai rigizi, dar curând gheaţa s-a spart datorită spontaneităţii lui Trudi, care a întrebat-o pe Frau Anca dacă îi place Berlinul. Răspunsul ei i-a antrenat pe toţi în discuţie, iar atmosfera s-a destins cu totul atunci când a venit chelnerul să ia comanda. La oferta generoasă a localului. Doktor Schultz a încercat să explice ce reprezintă fiecare fel de mâncare însă, spre surprinderea gazdelor, s-a dovedit că soţii Stăncescu sunt buni cunoscători ai bucătăriei germane. Ca să nu rămână mai prejos, Frau Helga a lăudat bucătăria românească, pe care a cunoscut-o când au fost pe litoralul românesc, iar Herr Doktor şi-a amintit cu plăcere de licorile degustate la crama Murfatlar. Tinerii, aşezaţi alături prin manevrele lui Trudi, au făcut imediat opinie separată. S-a discutat despre orice, mai puţin despre politică. Domnul Stăncescu nu a putut să nu observe o grimasă de dezgust pe faţa lui Herr Schultz, atunci când murmurul sălii a fost spart de chemarea poruncitoare a unui ofiţer sovietic: Ofiţiant, eşcio dve butîlki vodk i (în limba română – Ospătar, încă două sticle de votcă). Fie tovarăşii de pahar l-au potolit, fie li se cunoştea meteahna şi sticlele de votcă erau deja pregătite, cert este că incidentul s-a stins înainte de a începe. Aşa a înţeles Silviu de ce pe lângă mesele ocupate de sovietici era postat câte un ospătar. Şi el care îşi explicase situaţia ca un act de slugărnicie din partea nemţilor! Pe faţă i-a trecut un zâmbet fugar, care nu i-a scăpat doctorului. Grimasa doctorului neamţ şi zâmbetul diplomatului român i-au apropiat pe cei doi, care au conştientizat poziţia lor de frate mai mic.
La ieşirea din restaurant au admirat cu toţii artezienele din piaţă, puse în valoare de baia de lumină, şi pe zeul Neptun din mijlocul bazinului. Frau Helga le-a propus să privească de aproape prin apa transparentă peştii, broaştele ţestoase şi meduzele din metal, care la lumina zilei treceau neobservate pentru un trecător neavizat. Acum însă păreau vii, oferind un spectacol feeric.
S-au despărţit protocolar, promiţându-şi să se mai întâlnească.
Familiile s-au plăcut şi la întoarcerea spre casă, ca în asemenea situaţii, au făcut critica lecţiei, cum ar fi spus doamna învăţătoare.
Anca l-a rugat pe Silviu să caute în biblioteca ambasadei romanul „Mara” de Ion Slavici.
-Mergi prea departe cu gândul şi oricum, trăim alte vremuri, a ripostat Silviu.
-Dacă eram în ţară, le-ar fi predat la şcoală pe Slavici. Oricum, a fost o scăparea a mea că nu i l-am pus pe listă. Pricepând că este vorba despre el, Genu a intervenit nedumerit:
-Dar de ce trebuia să citesc eu „Mara”?
-Acolo este vorba de dragostea dintre un sas şi o româncă. Sau nu-ţi place Trudi?
-În roman este un conflict de natură religioasă – el catolic şi ea ortodoxă, a pus lucrurile la punct Anca.
-Dar între noi e doar prietenie, s-a scuzat Genu, fericit că în întuneric părinţii nu pot observa cum s-a îmbujorat.
-Am văzut noi cum vă jucau ochii la amândoi. La vârsta voastră prietenia devine repede dragoste.
-Mai rău este atunci când dispare dragostea şi rămâne doar prietenia, a oftat Anca. Şi fii atent la volan, Herr Diplomat.
– E vreo reclamaţie?! Hai să lăsăm asta. Interesant, doctorul nu mi-a spus niciodată Kamerad. Oricum, au fost foarte politicoşi cu noi, dar distanţi.
-În schimb tu ai fost inspirat că le-ai promis să mergem împreună la „Evghenii Oneghin” când va veni Bolsoi Teatr în turneu.
-Să-mi aminteşti mâine să vorbesc cu Iorgu pentru încă trei bilete. Poate obţin o lojă. Că altfel nu am cum să mă revanşez.
-Crezi că poţi obţine atâtea bilete? Doar sunt mii de militari ruşi aici.
-Pentru ei vor fi spectacole speciale.
Şi părinţii Gertrudei au fost încântaţi de noile cunoştinţe.
Frau Helga îi spunea în maşină soţului:
-Mi -au plăcut românii. Manieraţi, sociabili, fără să-şi dea aere de diplomaţi. Ai văzut şi când am fost la Mamaia că românii sunt oameni deschişi.
-Nu trimit ei pe oricine să le reprezinte ţara. Dar să nu uităm că acum două zeci de ani ne-au trădat şi au trecut de partea ruşilor. Prea repede au uitat că în ’40 ruşii le-au răpit două provincii – Basarabia şi o parte din Bucovina care a trecut la Ucraina.
-Şi-au primit şi ei pedeapsa.
-Însă sovieticii şi-au retras armata din România încă din ’58.
– Asta nu are nici o importanţă pentru că România e înconjurată numai de ţări democrate.
-Românii trebuie admiraţi pentru curajul de a fi respins Planul Valev. În primăvară au dat şi o declaraţie în care au fost foarte categorici în privinţa dreptului fiecărui popor de a-şi alege calea de dezvoltare.
-Nu am auzit nimic despre acest plan.
-E o doctrină privind specializarea economică a ţărilor socialiste. România, Bulgaria şi Ungaria trebuia să se concentreze pe agricultură, iar noi, restul ţărilor democrate din Europa, pe industrie.
-Normal că românilor nu le-a convenit…
– Mai lăsaţi politica şi spuneţi-mi ce impresie v-a făcut Genu? a intervenit Trudi, nerăbdătoare să afle dacă le-a plăcut prietenul ei.
-Ne-au plăcut toţi, şi el şi părinţii. Păcat că sunt români.
-Dar ce aveţi voi împotriva românilor? La Mamaia eraţi entuziasmaţi de ei.
-Asta e problema prea serioasă ca să o bagatelizăm, discutând-o în maşină.
-Nu fi şi tu aşa exigent, doar nu se mărită cu el.
-Trebuie să ştie până unde poate să meargă în relaţia lor, s-a justificat Herr Doktor.
-Dar sunt încă copii.
-Tocmai de aceea. Şi auzind-o pe Trudi vociferând în spate, a recurs la autoritatea de tată: Şi cu asta am încheiat discuţia.
Într-adevăr, discuţia s-a încheiat şi Trudi a fost destul de înţeleaptă pentru vârsta ei ca să o mai reia. Şi nu avea de ce, atâta timp cât părinţii nu i-au interzis să se mai întâlnească cu Genu şi nici nu ar fi fost posibil decât dacă o muta la altă şcoală. Genu continua să o conducă seara până la intrarea în bloc, au mers cu familiile la „Evghenii Oneghin” dar şi la alte spectacole, au ieşit chiar şi la picnic.
(Fragment din romanul în lucru URSITOARELE)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.665 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5