Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

O JUMĂTATE DE VEAC DE SUFERINŢĂ – 4 MARTIE 1962

Epure Todor, VorniceniO JUMĂTATE DE VEAC DE SUFERINŢĂ –
4 MARTIE 1962

  Autor, Teodor Epure

„Unitatea dintre pământ şi neam pe baza căruia se înalţă o naţiune e atât de strânsă, încât pământul răsfrânge în toate ale sale imaginea neamului şi neamul răsfrânge în toate ale sale imaginea pământului” , Bogdan Petriceicu Haşdeu

În luna martie a anului 1962, într-o zi de primăvară timpurie, când zăpezile începuseră a se topi şi zgomotul apelor răsuna în întregul sat iar pământul ieşise biruitor din iarnă şi se înclina spre soare pe pragul echinocţiului, la Vorniceni s-a sărbătorit încheierea procesului de cooperativizare a agriculturii în întreaga fostă regiune Suceava.

Acest eveniment a avut loc la Vorniceni pentru că rămăsese ultima comună necooperativizată, ultimul „bastion al chiaburimii” şi fusese nevoie de o activitate intensă de convingere şi de presiuni de neimaginat pentru a înfiinţa şi aici Gospodăria Agricolă Colectivă. Vornicenenii nu s-au lăsat păcăliţi de vorbele amăgitoare ale activiştilor, ei şi-au dat imediat seama că vor pierde tot ce au agonisit o viaţă întreagă : pământul, uneltele agricole şi animalele de tracţiune, care pentru ei erau elementele esenţiale, ce legau sufletul lor de glie. Mândri şi impulsivi, învăţaţi să trăiască liberi, din sudoarea frunţii lor, de-a lungul veacurilor au doborât cu securea copacii din Dumbrava Înaltă, au ştiut să scormonească pământul lor, negru şi gras, în care orice sămânţă aruncată prindea colţ, răsărea şi creştea, şi-au potolit setea cu vinul roşu ca sângele, scos din viile lor, ameninţate acum cu desfiinţarea. Cu toţii erau prosperi şi mulţumiţi de viaţă iar pământul era bunul lor cel mai de preţ, moştenirea primită de la străbuni, pe care trebuiau să o dea mai departe la copiii şi copiii copiilor lor. În sat era o vorbă : „Pământul bun ca untul, nu trebuie să-l înstrăinezi !” Se simţeau cu toţii trup din trupul sfânt al gliei părinteşti, care le dădea pâinea cea de toate zilele şi mulţumirea sufletească de a fi stăpâni la ei acasă.

Unul dintre fruntaşii satului de atunci, Andrei Istrate, un gospodar de o rară inteligenţă şi modestie mărturisea : „Pământul este grădina înflorită a familiei mele, iar în această minunată grădină eu sunt cea mai frumoasă floare” iar tatăl meu, Gheorghe Epure, spunea că atâta vreme cât ţăranul va iubi cu patimă pământul, nimeni nu i-l va putea lua, niciodată. Această credinţă pe care o aveau ţăranii în pământul lor, justifica neîncrederea pe care o arătau celor care veneau să le arate „minunatele” avantaje ale gospodăriei colective.

Dar să ne întoarcem puţin în trecut şi să ne amintim acele momente care au marcat existenţa comunităţii noastre, au dat glas liber suferinţei strigate împotriva cruzimii, a mişeliei, a absurdului, a minciunii, a făţărniciei şi, frecvent, a grotescului colectivizării, a cărei oroare societatea de astăzi nu trebuie să o uite niciodată pentru a nu mai permite, în timp, sub nicio altă formă, să se mai repete.

Cooperativizarea agriculturii, proces început în ţară în martie 1949, trebuia să se realizeze pe baza liberului consimţământ al ţăranilor, care trebuiau convinşi de necesitatea întovărăşirii şi a bunurilor puse în comun, care ar fi dus la prosperitatea întregii comunităţi. Propagandiştii comunişti au încercat mai întâi munca de convingere „de la om la om”. Au fost înfiinţate echipe de agitatori care cutreierau satul în lung şi-n lat, pentru a-i lămuri pe oameni să intre de bunăvoie în colectivă iar seara dădea raportul cu privire la rezultatele obţinute. Dacă reuşeau să adune mai multe cereri semnate, îşi primeau salariul, dacă nu, nu, conform principiului : „Hectarul şi salarul”. Neîmplinirile de plan şi refuzul îndârjit al ţăranilor care voiau să ofere cu demnitate o bucată de pâine familiei şi nu să aştepte să o primească de la colectivă i-au făcut să se îndârjească mai tare, să-şi schimbe tactica şi să folosească orice alte metode, oricât de mârşave ar fi fost ele, numai să-şi îndeplinească sarcinile primite de la regiune. Iată câteva din metodele folosite la Vorniceni şi în restul ţării.

Pe vremea aceea, ţăranii valorificau produse agricole cu statul pe baza unui contract pe care trebuiau să-l semneze. Funcţionarii care întocmeau contractul aşezau sub acesta o coală albă cu indigo, pe care rămânea semnătura producătorului. Apoi mergeau la Primărie, completau coala albă cu numele săteanului şi suprafaţa de teren din registrul agricol iar în urma acestei operaţii cererea era întocmită, cu tot cu semnătură. În această situaţie, mulţi săteni s-au trezit înscrişi în gospodăria agricolă colectivă, fără consimţământul lor : cazul cetăţenilor Ioniţă V. Dumitru, Gheorghe I. Rădăcină, Maxim C. Toader şi alţii. Fiind întrebat moşul Gheorghe Gherman când şi cum s-a înscris, a descris înşelăciunea la care se recurgea. Un sătean de-al său, propagandist, aproape că l-a obligat să iscălească un fel de cerere pentru a primi gaz lampant şi n-a văzut că  dedesubt se afla cererea de a fi primit în colectivă (vezi „Vorniceneanul” nr. 6).

Familia Gheorghe Daniliuc şi-a trimis copiii cu vitele la păşunat, în Sălişte, proprietatea sa. Reprezentanţii Primăriei au sosit la faţa locului, le-au luat vitele şi le-au închis în ocolul Primăriei, motivând că terenul respectiv face parte din perimetrul noii gospodării înfiinţate. Familia a fost şantajată şi a primit vitele numai după ce a semnat cererea, care le lua mult mai mult decât nişte animale : le lua libertatea şi dreptul de a spune nu.

Elevii de liceu ai căror părinţi nu aveau cerere depusă, erau trimişi acasă pentru a-i convinge, iar învăţătorii şi profesorii ai căror părinţi nu voiau să intre în colectivă, au fost daţi afară din învăţământ. Ca urmare a acestei hotărâri ilegale, profesorii din partea locului : Vasile Maxim, Gheorghe Obadă şi Petru Istrate, împreună cu soţiile lor, au părăsit şcoala vorniceneană pentru totdeauna în favoarea altor localităţi din ţară.

Cetăţeanul Mihai Huţanu, care participase la răzmeriţa din anul 1949, s-a „bucurat” de un program special. Timp de două săptămâni, un activist de partid a stat în locuinţa sa, pentru a-l determina să depună cererea. Soţia sa împreună cu cele două fete lucrau la confecţionarea unui covor, iar el, ca să scape, a luat drumul pribegiei, ascunzându-se prin tufişuri, prin gara Vorniceni iar uneori, la via lui Iliescu. Rămas cu femeile, în fiecare zi, activistul încerca să demonstreze teoretic avantajele colectivei, întrebând mereu dacă nu s-au răzgândit. Cele două fete, care erau majore şi mama lor au refuzat propunerile dar, pentru a scăpa de el, au acceptat ca cererea să fie semnată de minorul Mihai, care avea 8 ani, crezând că nu va fi valabilă. Având acelaşi nume, cererea a fost imediat înregistrată şi pusă în aplicare.  

Pe lângă aşa zise „metode de convingere”, conducerea comunei a organizat o vizită la o gospodărie colectivă dintr-un sat vecin, pentru a cunoaşte mai bine rezultatele obţinute de cetăţenii respectivi. În toamna anului 1961, la începutul lunii octombrie, într-o zi de sărbătoare, un număr mare de gospodari înstăriţi, mobilizaţi de activiştii de partid, încărcaţi într-un număr impresionant de căruţe trase de cai, au plecat să viziteze cetăţenii din satul vecin. Femei, bătrâni şi copii, au ieşit de curiozitate la porţile lor, să privească convoiul de căruţe. Era o toamnă frumoasă. Strugurii albi şi negri, se coceau în soarele cald şi mângâietor. Frunzele începuseră să cadă, lăsând parcă fructele să strălucească, ca nişte poame de aur, în lumina cosmică a copilăriei. Şirul de plopi bătrâni străjuia ca un front de ostaşi de gardă şoseaua care şerpuia liniştită şi se pierdea în depărtare. Sătenii priveau tăcuţi porumbii care se legănau ca apa liniştită a unui lac în care se aruncă în joacă, o piatră. Simţeau mirosul pământului, mirosul ierburilor care împânzeau toate dealurile, dar gândurile mohorâte şi apăsătoare despre viaţa în colectivă, despre viitorul care-i îi aştepta, nu le dădeau pace.

Ajungând în satul vecin, au fost organizaţi pe grupe, pentru a vizita diverşi cetăţeni, să le cunoască mai îndeaproape nivelul lor de viaţă. Aceştia din urmă, aveau la vedere în casă, salam de mai multe feluri, cârnaţi, şuncă şi alte produse alimentare. Un vornicenean mai hâtru, a scos briceagul din buzunar – era cioban de meserie – şi a încercat să taie o bucată de salam, să guste, de poftă, dar proprietarul casei nu i-a permis şi, cu un ton plângăreţ, i-a zis : „ Vai de mine, nu tăia, pentru că nu-i al meu, l-am primit pe bază de inventar iar mâine trebuie să-l duc înapoi.” Concluzia la care au ajuns în urma acestei vizite era foarte amară. Vorbele frumoase nu i-au convins, ba chiar i-a durut sufletul văzându-i pe vecinii lor atât de îndoctrinaţi, de ameţiţi de „succesele” mari pe care le-au realizat, astfel încât au plecat acasă neîncrezători şi dezamăgiţi.

Nu după mult timp au fost mobilizaţi un număr impresionant de propagandişti din întreaga regiune pentru a da bătălia finală şi a forţa întreaga comunitate să se înscrie în colectivă. Odată cu sosirea lor, în sat s-a creat o mare forfotă. Maşinile partidului pătrundeau pe toate uliţele satului, pline de băltoace şi gropi, pentru a-i transporta pe cetăţeni la judecata de la Primărie. „Chiaburii trebuie loviţi cu lovitură de moarte”. Aşa era politica comunistă ! Un bun proprietar era considerat duşman de clasă !…  Era timpul când zăpada se măcina sub picioare. Apăsai mai tare, izvora apa iar picioarele erau leoarcă. Au fost chemaţi mai întâi fruntaşii satului : Grigore Sîrbu, Toader Ungureanu, Andrei Istrate, Dumitru Epure, Costache Sîrbu, consideraţi duşmani periculoşi pentru că din cauza lor nu se înscriau majoritatea cetăţenilor.  Au fost luaţi cu forţa de acasă, ameninţaţi, loviţi şi purtaţi prin beciurile miliţiei locale si raionale. Aceştia suferiseră mult şi în trecut : au luptat din greu pe fronturile celui de-al doilea război mondial, au suportat consecinţele secetei din anii 1946-1947 şi au muncit pe brânci ca să dea cotele obligatorii la stat în schimbul unui preţ de nimic.  Cota însă era cu mult peste ce voia pământul să producă. Când nu puteau îndeplini cotele stabilite, după ce le luau şi codina, adică restul de seminţe de grâu amestecate cu pleavă şi gunoi de pe arie, le făceau proces de sabotaj şi îi condamnau la închisoare. Faţă de aceşti oameni aveai un puternic sentiment de compasiune, dar nu puteai să-i ajuţi cu nimic deoarece forţele comuniste se dezlănţuiau împotriva tuturor celor care protestau şi-i declarau duşmani ai poporului. În acele momente, satul era stăpânit de teroare şi frică. O parte dintre săteni au luat drumul exilului, mergând la rude, copii, prieteni, din alte localităţi. În sufletul lor era durere, supărare, disperare. Lacrimile lor mari şi fierbinţi n-au fost de niciun folos. Alţii au rezistat o vreme apoi, neputincioşi în faţa unui asemenea destin, au cedat, au plecat capul acceptând batjocura, suferinţa şi s-au înscris în colectivă.

Cererile obţinute după „judecată” au fost mediatizate prin staţia de radioficare înfiinţată în mod special prin grija fostului prim secretar al raionului Săveni.

Deşi au fost folosite metode brutale şi abuzive de convingere totuşi au fost cetăţeni care au rezistat şi nu s-au înscris în gospodăria colectivă, cum ar fi : Gheorghe Leonte, Bâgu V. Dumitru, Costachi Zaharia (zis Arghir), Gheorghe Rădăcină şi Dumitru Sârbu. Suprafeţele lor de teren însă au fost integrate în suprafaţa totală a gospodăriei colective şi abia după câţiva ani au primit înapoi o parte din suprafeţele respective. Erau la marginea tarlalei şi de slabă productivitate.

Întregul sat a fost colectivizat în două săptămâni. A urmat apoi marea serbare la căminul cultural unde s-a prezentat un program artistic adecvat acestui eveniment. În primele bănci erau aşezaţi ca spectatori sătenii care au fost greu de convins. Pe chipul lor se citea neliniştea, bănuiala, îndoiala dar şi căinţa şi amărăciunea. Nu s-au simţit parcă niciodată mai tulburaţi decât în acele clipe grele. Durerea sufletească este o povară cu mult mai grea decât toate lespezile funerare de pe morminte. În oglinda neiertătoare a timpului, mă văd şi pe mine, cu durere în suflet, pe mine, cel de atunci, scos temporar din învăţământ, cu supărările, revolta înăbușită şi nopţile mele de nesomn.

Sătenii simţeau durerea cum le străbătea întregul trup, de jos până sus şi se oprea ca un cui înroşit în foc, sub frunte, între ochi. Scrâşneau din dinţi, apoi încleştau fălcile şi nu spuneau nimic. Femeile tinere plângeau cu lacrimi care nu se mai opreau, plângeau fără suspin, fără nici un sunet, în timp ce pe scena de la căminul cultural răsunau cântece de bucurie şi de joc. După serbare, bărbaţii şi-au vărsat amarul într-un pahar de vin la crâşma lui Neculai Asârbulesei apoi au mers către casă tăcuţi, cu capetele în pământ, trişti şi abătuţi ca după mort, convinşi că pământul va continua să tacă şi să rabde, până când îi vor culege roadele de care nu se vor bucura. În zilele şi în anii următori, singura speranţă care le-a mai rămas a fost credinţa în Dumnezeu, la care se rugau cu stăruinţă, din zori şi până-n noapte, ca să-i scape de această nenorocire.

 Rugămintea lor s-a îndeplinit târziu, după aproape o jumătate de secol de disperare, de tristeţe, de neputinţă, de sărăcie şi de amărăciune în faţa nedreptăţilor îndurate. Au fost repuşi în drepturi, şi-au recăpătat pământurile dar ceva s-a schimbat fundamental în atitudinea lor faţă de pământ. Jertfa, dragostea de glie și truda, ca valori ancestrale, mărturii ale existenței satului românesc tradițional, dăinuiesc în timp dar sunt pe cale de dispariţie. Tinerii aleg drumul oraşului şi al avantajelor pe care-l aduce în confortul lor zilnic sau preferă să stea acasă şi să nu muncească pentru puţinii bani pe care-i dau cei care şi-au recăpătat pământurile şi au nevoie de ajutorul lor. Unii fură pentru că aşa au învăţat să supravieţuiască fără pământul luat de comunişti, că doar luau din roadele pământului lor şi asta nu era un păcat, nu ? Unii ţin pământul doar ca să încaseze banii de subvenţie, alţii îl lasă pârloagă, fără prea multe probleme de conştiinţă. Când văd ogoare goale, nelucrate, necosite, pline de bălării şi peturi nu pot să nu mă întreb, unde s-a pierdut conştiinţa noastră ? Unde este dragostea de glie? Cine mai sărută azi pământul, asemeni lui Ion, cu sufletul plin de recunoştinţă faţă de ceea ce-i oferă ? Ne-am redobândit dreptul de proprietate, ne-am luptat pentru o palmă de pământ moştenită, ne-am certat şi ne duşmănim frate cu frate, tată cu fiu, ca să fim proprietari şi apoi să-l abandonăm?

Şi în tot acest timp, bătrânii noştri continuă să se spetească muncind, indiferent de vreme, pentru că ei sunt singurii capabili să audă glasul pământului. Iar Pământul nostru, plânge !



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. OCTAVIAN VITCU spune:

    Stimate Dle Profesor Epure! Si in satul meu,coolectivizarea s-a incheiat tot in martie l962. In anul l952, satenii mei au dat foc la tractoarele trimise de la SMT Dorohoi, pentru a ara noaptea cu farurile stinse. Multi sateni de-ai mei au fost arestati, batuti si trimisi la puscarie. Unii au murit chiar in puscariile comunist.Triste amintiri. Ing.Prof.O.Vitcu,Ibanesti.
    e

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5