Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

O POVESTE TRISTĂ – SINGURĂTATEA

 Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 19 mai 2014.
Editor: Ana Maria Maluș, 19 mai 2014.          

O POVESTE TRISTĂ – SINGURĂTATEA

 MARIANA JUSTER, pseudonim al lui MERY ORENSTAIN din Frumuşica-Botoşani, ROMÂNIA, ajunsă în 1960 în ISRAEL împreună cu soţul – SOLO JUSTER – şi fetiţa lor, pe atunci de doar şase ani, a dat tiparului şi cititorilor cartea „La noi, la Frumuşica”.

Dovada că debutanta în scrieri literare sosise în Israel cu un nu mic bagaj de amintiri din copilărie pe care nu putea să-l păstreze doar pentru sine. Era firesc şi moral, chiar faţă de oamenii din Frumuşica să le spună celor în mijlocul cărora se afla acum, cum i-a fost viaţa în aşezarea moldovenească de care sufleteşte nu se putea despărţi. Lucru pe care l-a reţinut şi revista Minimum, Tel Aviv, în ianuarie 2002 şi a încurajat-o.

…”Undeva, în ţinutul Botoşanilor, printre dealuri domoale, dincolo de pădure, între imaş şi gârlă, se află pitorescul copilăriei mele. Vă place numele locului ? Şi obârşia lui o să vă placă. Legendele acestui meleag se pierd adânc în negura vremurilor. Chirvane burduşite cu mărfuri aici trăgeau peste noapte, ca în zori să se urnească greoi către târgul Iaşilor. Umbla vorba că, pe când domnea Ştefan cel Mare peste Moldova şi se călătorea spre Hârlău de dragul Răreşoaiei, ar fi făcut popasuri la hanul Frumuşica. Aşa-i ziceau hangiţei. Că era nurlie foc şi avea într-însa har ce răspândea tainice chemări şi doruri pătimaşe.

Viaţa se deapănă pe temeiul legilor şi datinilor strămoşeşti. Frumuşica deveni cu timpul târg”, scrie autoarea.

Iar un om de cultură, cunoscător al aceloraşi locuri – COSTACHI BABII, îi spune – notează: „Acolo m-am născut, în târgul cu numele Frumuşica. Era pe vremuri, la marginea dinspre Botoşani, un han cu o hangiţă plină de mustul locurilor, frumuşică şi hazoasă, de i s-a dus vestea.

–         Undi ti duci, bre ?
–         La Frumuşica !
–         Undi ai înnoptat, bre ?
–         La Frumuşica !

       Şi tot aşa se purtau vorbele, cu întrebări şi răspunsuri, până ce Frumuşica a devenit numele comunei. A Târgului ! Oamenii se pregăteau de sărbători, Frumuşica mirosea dulce, dulce a cozonac. Sărbătorile aveau iz de religiozitate. Cu timpul asemenea preocupări au degenerat în distracţii. Unele chiar de prost-gust. Spiritul moldovenesc are must, are căldură, rotunjime, precum dealurile, forma de relief geografic a locurilor, dar şi har sufletesc. Moldoveanul are vorba domoală, dulce, caldă, îmbietoare. Nu degeaba îmi spunea tata să fac lucrurile rotunde, nu cu colţuri. Sunt legaţi sufleteşte de locurile natale, pe care le văd iar, foarte rar, şi mă doare. E locul binecuvântat al copilăriei mele, aici se află mormintele părinţilor mei. Nimic nu mai e ca altădată.

Casa e mai mică. Părinţii s-au dus. Închid ochii şi revăd locurile de atunci, retrăiesc acele vremi…îmi e tare dor de ele”…

Cum să nu-i fie dor de ele şi lui Mery Orenstein, astăzi Mariana Juster, scriitoare din România, stabilită de mulţi ani în Israel ?

…După exact zece ani de la publicarea primei cărţi – La noi, la Frumuşica – Mariana Juster se întoarce mintal şi scrie o altă carte – Pe aripile poveştii – Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, cu întâmplări, în majoritate, tot de la Frumuşica…Dar nu despre vreuna din ele am să vă povestesc, ci despre Frau Mathilde Jaeger, cu locuinţa ei de baştină în Tirol. Aici a cunoscut-o scriitoarea. La poarta ei, într-un peisaj ca de basm, a bătut într-o zi de toamnă târzie. Ca să-i ceară găzduire. I-a primit bucuroasă de oaspeţi, cu care s-a comportat de la început ca vechi cunoştinţe.

Femeia aceasta era voinică, înaltă, cu părul blond, grizonat, căutătura ageră, pătrunzătoare. Trăia de una singură în casa ei cu cerdac, pe pervazul căruia înfloreau muşcatele.

Aici se născuse. Cu ani în urmă căminul ei nu fusese decât un adăpost de munte pentru vite, iar pentru oameni doar pentru vreme rea. Străbunii ei făcuseră dintr-un asemenea adăpost, sălaşul familiei, cu timpul mereu îmbunătăţit, sporit, domesticit, şi de ea cu soţul ei, apoi singură.

Ea, după ce i-a murit soţul, a rămas cu feciorul, iar după ce fiul s-a dus la învăţătură, a rămas singură. Singură, şi se confrunta cu dorul, cu munca zilnică, cu necazurile iernii, cu aşteptările…

Iohan, feciorul, că aşa îl chema, după ce şi-a terminat învăţătura la oraş, şi-a găsit de lucru acolo, apoi şi tovarăşă de viaţă. Venea, de-acum, prin sat tot mai rar, după un timp, mai de loc.

–         Ce mai faceţi, scumpilor ?, suna şi întreba la telefon Frau Jaeger.
–         Bine, dar dumneata, mamă ?
–         Bine, numai că nu ştiu nimic despre voi…
–         Hei, asta ! Noi suntem foarte ocupaţi… n-avem timp…i se răspundea.

Şi mama intra şi rămânea într-o altă clipă de aşteptare. Ea şi-ar fi dorit ca fiul ei, dacă nu venea acasă, să o întrebe măcar de treburile casei, de sănătate, de cum merge acolo cu dezăpezirea, despre cum se descurcă cu aprovizionarea, dacă are cu ce să şi-o facă, dacă…

Intrată în clipa unei noi aşteptări, noaptea reînnoda cuvintele şi relua dialogul întrerupt de tăcerea care o apăsa, şi-i băteau timpanele, tâmplele, i se umezeau ochii:
–         Johann, spune-mi, ce fac cei mici, cum arată ei, sunt măricei ? că veniseră în casa lor şi copiii pe care ea nu şi-i cunoştea ca nepoţi.
–         Copiii sunt bine, mamă. Cresc !
–         Ascultă, Iohann, nu aveţi cumva nevoie de ajutor de la mine pentru ei ? Aş putea să vin la voi un timp, să stau cu ei. Alo ? Să vin ? Ce zici ? Ce face Lieselotte , noră-mea, soţia ta ?
–         Ah, nuuuu, nouă. Stăm departe de locul tău…

Şi Frau Jaeger a rămas acolo. Înţepenită în demersurile ei. Ca o stâncă de piatră. Cu chipul negru de amărăciune, uscată, topindu-se de dor şi de altă aşteptare.

–         Şi la voi se întâmplă aşa … cu părinţii bătrâni şi copiii lor ? a fost una din întrebările ei.
–         Oare ? i s-a răspuns de către cineva, cu un oftat înăbuşit*.
                                                              *
Acasă, în România, oare cum o mai fi ?

–         Am un mare necaz acum, la bătrâneţe. Îs tare singur ! Copiii m-au părăsit. M-au părăsit de două ori. O dată, că nu mai vin pe la mine, şi apoi, că nu mai vorbesc româneşte, se destăinuie Alexa Vlad din Cernat, localitate situată undeva în lumea Transilvaniei, unde se înfrăţesc românii cu ungurii, formând chiar familii trainice…

Nu i-am mai văzut de multă vreme, îşi continuă el gândul. Am o fată pe care nu am mai văzut-o de peste un an, deşi stă aici, în Cernat. Are o fată, nepoata mea, care nici nu ştie unde mi-i casa. M-am dus eu odată la ei, cu toate că am peste 90 de ani. Trăieşte bine fata mea ! Îs aşa de bogaţi, de nici nu ştiu ce mai au în gospodărie. Când am ajuns la ei, era aşa de fain la ei încât am întrebat-o:

–         Tu, pot să mă desculţ la poartă ?

   Au râs de mine. M-au lăsat acolo, în curte, a nimănui. Ce să fac ? Ei sunt tineri, iar eu bătrân. Nu ne mai preţuiesc pe noi. Când eram noi tineri, eu şi Wilhelmina mea, unguroaica, nu era Paşti sau Crăciun să nu mergem la părinţi, la ai mei dar şi la ai ei. Ajungeam, le sărutam mâna, ne îmbrăţişam, le respectam vârsta, bătrâneţea. Făceam sărbătorile împreună**.      

                                                                                                 Ion N. Oprea

* Mariana Juster, Pe aripile poveştii, editura Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 72-79.

** Poveşti din care nimeni nu învaţă nimic. Din revista “Formula AS” nr. 996-2011.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5