Primit pentru publicare: 16 Ian. 2022
Autor: Beatrice – Georgiana ALUPOAEI, cl. a 9-a, Colegiul Național „Mihai Eminescu” Botoșani
Editor: Ion ISTRATE
© Beatrice – Georgiana Alupoaei, ©Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

O scrisoare de la o inimă din mozaic

Dragă prezentule,

Am ales să-ți scriu această scrisoare doar pe motiv că dăinuiești ca noțiune abstractă, căci de ar fi trebuit să o trimit unei persoane anume, m-aș fi rugat să se piardă pe drum sau să greșească destinația; și fie cum o fi acest început stângaci de scrisoare, stimate prezent, sper să îmi acorzi măcar o fracțiune din timpul rămas în clepsidra dumneata!

Într-un final mi-am găsit refugiu!

Odată eram la granița dintre trecut și prezent și nu știam în care dintre ele ar trebui să mă afund, dar acum Alea Iacta Est. M-am aciuat în brațele tale, nu ca o vizitatoare, ci ca o conlocuitoare. În sfârșit, am descoperit taina ce m-a reținut atâta timp, în sfârșit am găsit speranță, în sfârșit, m-am regăsit pe mine. Știam că ceva lipsește, știam că am pierdut ceva pe drum, dar, totuși, nu știam că am pierdut atât de mult.

Într-un final, trecutul a plecat din stație. Eu l-am lăsat să plece, de unul singur, doar pentru a se întoarce și pentru a căpăta o nouă formă. Acum stau pe o bancă veche la marginea străzii Rainbow alături de tine, prezentule, și totul pare exact așa cum ar trebui să fie. Nu știu dacă merită să riști, nu știu dacă merită să cazi, nu știu dacă merită să reții o inimă de mozaic din a se sparge pe podea, dar știu că ești aici acum și sunt conștientă că nu mai vreau să tulbur această stare de liniște în care am înțeles ce înseamnă să te simți cu adevărat împlinit. E ca și cum abia acum am început să trăiesc cu adevărat. Până acum a fost doar o acomodare cu viața, dar acum simt că trăiesc. Ce lucru complicat pare uneori! Mi-ai arătat cum se trăiește, prezentule!… Toți credem că știm să o facem până descoperim momentul când inima noastră pulsează mai puternic, iar tot ce a fost până atunci devine doar o pulbere de stele: ceva special, dar care se va stinge. Ce a fost până în acel moment a fost doar supraviețuire. Întrebarea e „Acum ești gata să trăiești cu adevărat? Ești gata să îți asumi acest risc?”

Fără trecut nici eu, nici tu nu ne-am afla aici, dar e clar că existența mea din momentul de față e parte a prezentului, pe când fata aceea naivă care privea lumea dintr-o perspectivă mult prea inocentă e un episod menit trecutului. Chiar și vechea eu care tocmai ce a terminat de scris acest rând, a fost aruncată în mrejele trecutului. Momentan a dispărut într-un trecut recent de câteva secunde, minute, ore, dar mai apoi, se va stinge în adâncurile unui trecut îndepărtat de zile, luni și ani.

Soarele ne dezmiardă cu mângâierile lui ca un  martor al ,,crimei” neelucidate în timp ce eu mă agăț de tine, prezentule, devorând parcă fiecare moment cu tot mai multă uimire. Îmi așez capul pe umărul tău, făcându-mă comodă în brațele tale în timp ce razele soarelui ne îmbracă în hainele misterului. Niciunul dintre noi nu știe ce va urma, dar ce contează ce va urma, când, în sfârșit, trăim în prezent. Miroase a flori de primăvară, a dulcele naturii și a fructele amiezii. Din depărtare, se aude un tril necunoscut, o pasăre într-un copac cântă un amor abandonat, dar ceva face melodia să sune veselă, căci amândoi râdem privind fantasmele amiezii. Uneori parcă îmi vine să mă întorc în amarul trecutului murdar, dar tu mă ții în prezent, șoptindu-mi:
– De ce să te întorci la trecut când frumusețea e în fața ta? Trecutul te face să suferi, uită-l, lasă-l de izbeliște în lumea necuratului. Gândește-te la bine, la modificare, la soarele ce apare mereu după furtună, căci asta înseamnă prezentul: liniștea de după război, dar, în special, calamitatea gândului din timpul bătăliei!

Abandonând cuvintele întortocheate și vânturându-mă doar printre metafore, îți voi destăinui un secret, neștiut de nimeni, acel secret care m-a îndemnat să retrăiesc povestea noastră. Dragul meu prezent, tu ești singurul care a reușit să mă facă să explorez acea străină detașare și să mă pierd de țara mea care mă subjuga la normalitate. Dar ce e amuzant e cum tu m-ai lăsat să zbor liberă, însă m-ai ținut lipită de tine, chemându-mă la normele realității, spre a mă redescoperi și a mă înțelege. Am avut nevoie de timp, și oricât am susține că timpul vindecă, e o minciună gogonată, o întruchipare a dorinței de a cicatriza durerea nesăbuită. Adevărata remediere este însănătoșirea eului nostru pe care deseori îl aruncăm în deznădejde, uitând de el. Noi ne izbim de plăcerile lumești, când el strigă după liniștea și contopirea cu firea noastră. Când ne dăm seama de acea chemare străveche dinăuntrul nostru și îi oferim atenția de care are nevoie, acela e momentul când am săvârșit renașterea noastră. Să zicem că mi-am luat o vacanță și am răscolit în adâncul meu până am înțeles ce scria pe ticketul de îmbarcare înapoi în prezent.

Cum spuneam… Secretul… Taina mea e una simplă, ce mai mult ca sigur, îți va înfiripa un zâmbet mândru și un gând nostalgic… Prezentule, prin scrisoarea asta vreau să citești onesta mea recunoștință. Încă e prea puțin în comparație cu lumina pe care ai sădit-o în inima mea, pe care ai îngrijit-o ca pe o plantă în speranța de a crește și de a impresiona prin naturalețea sa. Nimeni nu a reușit să mă îndemne să văd strălucirea din mine așa cum ai făcut-o tu. Nu am crezut că ar conta atât de mult aprecierea și respectul de sine când tu ai puterea de a oferi dragostea ta celor din jur, dar e cu adevărat esențială.

Acum că am terminat cu această destăinuire sau dedicație (cum vă place mai mult să spuneți), îmi voi continua povestea sau rememorarea din stația de tramvai.

– Prezentule, iartă-mă că am plecat și te-am abandonat aici!
– Nu îți cere iertare! Știu că nu ai vrut s-o faci!
– Dar am făcut-o… E vina mea…
– Prostuțo, vorbești prostii… E vina mea… Și nu merit afecțiunea ta!

Uneori poți încerca să lupți pentru ceea ce vrei și pentru ceea ce iubești, dar alteori ești prins în ghearele neputinței și singurul lucru de care ești dator este să o iei de la capăt. Prezentule, cum ar putea fi vina ta pentru procesul de care am avut parte în instanță? Nu am avut avocat sau martori, a fost un proces neașteptat, fugitiv care s-a sfârșit cu trimiterea mea la închisoare.

– Ați fost acuzată de tentativă de a lupta pentru ceea ce iubiți. Sunt adevărate acuzațiile care revin asupra dvs?
– Da. Sunt adevărate.
– Ați fost, de asemenea, acuzată de abuz de frică! Ce aveți de spus în apărarea dvs?
– Nu am încercat să rănesc pe nimeni. Tot ce am vrut a fost să îi fac pe ceilalți fericiți, dar în același timp și pe mine. Frica a fost personajul care a intervenit, luându-mă prin surprindere.
– Totuși, prin frica dvs. ați devenit un hărțuitor de inimi…
– Nu am încercat să mă joc cu sentimentele nimănui. Cu ce am greșit că am încercat o dată în viață să nu mă camuflez și să fiu eu însămi?
– Societatea înseamnă să fii camuflat. Nimănui nu îi place adevărul!
– Am observat că nimănui nu îi place adevărul! Am observat cât de ușor se pot crea povești false în momentele de slăbiciune, am înțeles tot ce nu ați avut curajul să spuneți! Societății îi e frică de adevăr, de iubire, de dedicație tocmai pentru că sunt sentimente pure. Nu poți interzice puritatea și naturalețea! Când ceva provine din interiorul tău, când nu te aștepți ca acel ceva să fie atât de puternic în emoții, aceea e puritatea. Se poate încerca coruperea ei. Uneori va funcționa, dar, alteori, nu. Poți încerca să desparți ceea ce a fost menit să fie legat, dar, într-o zi, îți vei da seama că nu asta înseamnă să reușești.
– Cum îndrăzniți să vorbiți în acest fel cu mine? Cum îndrăzniți să vă răstiți la mine?
– Nu m-am răstit. Ceea ce v-a făcut să credeți că m-am răstit nu e nimic altceva decât propria dvs. conștiință care își regretă unele fapte și vorbe necugetate. Eu mi-am văzut de viața mea, dvs. ați decis să veniți și să „restabiliți ordinea”. Totul era perfect. Mi-a fost frică. Recunosc. Și poate de asta am pierdut, dar mi-a fost frică să nu vă rănesc pe dvs., nu pe mine. Eu știam că voi fi bine, pe când dvs. mergeți pe o funie extrem de subțire. Se va rupe într-o zi și atunci veți afla că și dvs. puteți suferi, veți afla că și dvs. aveți șansa de a fi vulnerabil și singur, dar va fi prea târziu… Prea târziu pentru fericirea dvs… Am scris adevărul pe coli de hârtie, singurul meu martor din această seară. Dumneavoastră, domnule judecător, l-ați făcut public și m-ați determinat și pe mine să cred în ceea ce nu ați înțeles din prelegerea mea. Ați citit printre rânduri și ați interpretat cum ați vrut. Dar să vrei să crezi în ceva e contradictoriu cu semnificația de bază a acelui ceva. Dorința e diferită de adevăr. Doriți să continui, căci am impresia că nu eu sunt cea care ar trebui să fie judecată în cazul de față?!
– Caz închis!
Astfel, am ajuns să primesc un dosar penal pentru tentativă de agresiune în privința încercării mele de a lupta pe plan spiritual pentru ceea ce iubesc, altul pentru abuz de frică și altul pentru hărțuire de inimi. Apoi am ajuns la închisoare pe o perioadă de timp nelimitată. Doar pentru că am încercat să fiu eu însămi și să îmi urmez inima.

În doi timpi și trei mișcări am fost închisă. Îmi amintesc că erau trei gardieni care m-au adus în celulă. Unul era destul de bătrân, avea barbă și un stil extrem de sarcastic care nu folosea la absolut nimic. Ținea în mână o servietă de parcă acolo se rezuma toată viața lui. Cred că acolo erau actele prin care se „dovedea” ce criminal periculos eram pentru societate și motivele pentru care trebuia să fiu închisă. Încă îmi amintesc cât de scund și cât de nemilos era. Avea acel zâmbet sadic și dacă mă uitam mai atent, cred că puteam vedea cum șchiopătează. Cred că a fost grea lovitura când a căzut din Rai! Ceilalți doi gardieni au fost cei care mi-au pus cătușile. Inițial au comentat mult împreună cu moșneguțul de parcă erau prieteni la cataramă, iar mai apoi au mers tăcuți, împingându-mă să merg mai repede. Cred că eram o pierdere de vreme pentru ei. Dar, totuși, dacă eram așa o pierdere, de ce nu m-au eliberat? …

Întrebări pot găsi milioane și bilioane, dar acum nu mai are niciun rost. Ce a fost, a fost. Nu mai pot schimba trecutul, dar, sinceră să fiu, nici nu vreau. Continuându-mi povestea, prezentule, am ajuns la închisoare…

Mâinile mi-au fost eliberate, lăsându-mi niște urme roșietice în locurile unde am fost legată ca niște dovezi ale incapacității mele, iar ușa mi-a fost trântită în nas. Priveam printre gratii, dar nu puteam vedea nimic. Era întuneric beznă. Nu știu când se lăsase noaptea. Era o umezeală și o răcoare greu de suportat… Cel puțin așa a fost la început.

Zilele treceau fără să le simt. Răcoarea din închisoare nu mi se mai părea atât de stranie. O simțeam parte din mine, iar umezeala nu mă mai sufoca. Chiar și atunci când era ziua, părea noaptea. Dar, de fapt, ce rost mai avea să le diferențiezi? Ce s-ar fi putut schimba? Nu e ca și când m-ar fi eliberat cineva. Eram prea departe și de prezent, și de trecut.

Totuși, cele mai înfricoșătoare acolo erau gratiile. Erau reci de parcă voiau să îți înghețe până și sufletul. Răceala aceea parcă mă electrocuta. Din această cauză, stăteam cât mai departe de gratii. Totuși, închisoarea aceea era extrem de ciudată. Parcă eram pe o altă planetă, căci aparținea unor elemente supranaturale. Spun asta pentru că în fiecare zi, timp de trei ore, sosea în fața închisorii o ființă asemănătoare unei holograme. Nu zicea multe. Se așeza cu spatele lipit de acele gratii, pe o parte, privindu-mă. Ea nu simțea acea electrocutare?

Avea ochii negri, pierduți, un abis al pierderilor. Părul îi era tuns scurt. Era un blond cu nuanțe de albastru închis. Avea niște cearcăne adânci și era mereu obosită. Respira greu și atunci când încerca să îmi vorbească, parcă ceva o oprea. Parcă se construia un zid între noi, iar cuvintele nu aveau curajul sau puterea de a încăleca pe acest zid și de a cădea aproape de urechile noastre. Acea ființă îmi amintea de cineva. Simțeam o durere când o vedeam, dar în același timp o satisfacție. Era aproape reală. Era aproape acel sentiment de atunci. Eram noi. Venea mereu cu o cheie. Nici măcar nu o ținea în mână. O așeza lângă ea și își închidea ochii oftând. Îmi amintesc că într-o zi mi-a spus:
– Nu-i înțeleg pe oameni! Au cheia întrebărilor și a dorințelor chiar în fața lor, dar continuă să se pedepsească și nu o folosesc. Dacă vă place atât de mult să fiți închiși, de ce vă mai plângeți de ipostaza în care vă aflați? Sunteți liberi, toți sunteți liberi, dar prea orbi ca să vedeți asta. Iar tu… Pe tine te cunosc demult. Și tu mă cunoști pe mine, dar, cu siguranță, m-ai uitat. Oricum nu asta contează acum. Oamenii sunt orbi, vor vedea doar ce vor ei să vadă și, în niciun caz, ceea ce e esențial. Poate fiindcă nu mai știu să simtă, poate pentru că nu înțeleg, poate pentru că asta e firea pragmatică a omului… Dar tu… Tu nu ești așa, iar locul tău nu e aici. Deschide ochii! Cheia e în fața ta! Mereu este și mereu va fi!

În acea zi, nu am înțeles scopul pentru care îmi zisese asta și nici nu i-am dat prea multă atenție, dar zilele treceau, iar eu nu reușeam să îmi scot din minte acele cuvinte „Cheia e în fața ta! Mereu este și mereu va fi! ” Cheia? Ce cheie? Despre ce vorbește? E oare o cheie metaforică?

Cred că într-o zi, pur și simplu, a apărut acea sclipire sau, mai bine zis, mi s-a dus pecetea de pe ochi. Cheia de care vorbea era chiar cheia pe care o aducea de fiecare dată când mă vizita. Era extrem de evident și sunt sigură că cititorul o să rămână puțin confuz, gândindu-se că ,,Tocmai ai spus că venea cu o cheie. Era clar că despre acea cheie era vorba.” Da. Era evident. Dar, de asemenea, e ușor vizibil că mulți iau rolul orbilor pe scena teatrului vieții. E un joc de marionete. Cine pe cine manevrează mai bine, câștigă mai multe puncte. Dar dacă continuăm cu această aparentă pecete, nu vom mai ieși niciodată din închisoare. Cred că eu nu mi-am dat seama de existența acelei chei lângă mine tocmai din cauză că nu eram pregătită să o folosesc. Uneori avem nevoie de un timp să reflectăm. Dar un timp… nu o viață. Adevărul e mereu lângă noi, dar e greu de privit. De ce? Cel mai probabil fiindcă e dureros și greu de acceptat. Oamenii zic una, dar fac alta. Spun „E posibil și eu să greșesc”, dar când le pui dovezile în față și încerci să le explici situația, nici măcar nu te bagă în seama fiindcă deseori ei cred că au mai multă experiență. Experiența ca experiența, dar nu ne pune nimeni să fim orbi în societate…

Următoarea zi când a venit holograma, am văzut-o parcă mai ștearsă. Abia o puteam distinge, dar cheia era la fel de reală. M-am apropiat sfioasă, încercând să îmi ascund acel tremur de nerăbdare. Era în fața mea. Eliberarea, fericirea, totul. La trei pași distanță… Mă încurajam, spunându-mi „Încă un pas! Încă puțin!”. Eram atât de aproape, încât părea ireal. Clipeam des, de parcă îmi era frică ca nu cumva să mă trezesc dintr-o dată și să îmi dau seama că totul era un vis. Dar nu putea fi. Era real. În mod cert era real…

Entuziasmul meu s-a evaporat la un deget distanță de gratii așa cum totul în viață își găsește un sfârșit, sau poate abia un nou început?!. Acele gratii… Cum ar fi trebuit să iau cheia prin ele, cum ar fi trebuit să deschid ușa fără să le ating? Încă îmi aminteam acea electrocutare. Îmi trebuiau câteva minute să îmi revin după acel șoc pe care mi-l provocau. Am privit holograma, dar ea nu se uita la mine. Avea o luptă epuizantă de dus, căci se stingea din ce în ce mai repede în acel întuneric dogoritor de la începutul toamnei și abia o mai puteam vedea. Era ultima șansă. Nu o puteam pierde, așa că am riscat. Am luat cheia. Deși am atins gratiile, nu am simțit răcoarea izbitoare sau acel șoc puternic ce îmi tăia respirația. Am deschis repede ușa, dar ceva m-a oprit iar. „Dacă ceva nu e bine? De ce nu am fost electrocutată? Poate că locul meu nu e afară în lume… Ce ar trebui să fac?”

Și atunci ai apărut tu, prezentule! Mi-am deschis ușa către tine, dar am rămas pironită în prag. Tu ai venit pe vârfuri ca un hoț, m-ai prins de mână și m-ai îndemnat să te urmez, șoptindu-mi „Ai încredere!”. Am avut încredere! Și m-ai adus la acea bancă veche de la marginea străzii Rainbow. Era din nou acel sentiment pe care l-am simțit cu holograma, dar de data asta nu mai cuprindea durerea. Era o emoție sfântă, ceva mult mai presus de noi. Eu și prezentul. Era adevăr, încredere, respect și siguranță. Eram sigură că totul va fi bine, la fel cum mi-ai spus-o tu de atâtea ori…

Nu e amuzant? M-am apucat să scriu niște rânduri prezentului și am sfârșit rememorând trecutul. Cum ziceam încă de la început! Nici eu, nici tu nu am fi acum aici fără trecut. Chiar și tu, prezentule, ești un trecut al viitorului…

Dar acum… Tu încă crezi că e vina ta… Dar pentru ce? Pentru momentul când am rămas singură în instanță sau atunci când eram condusă spre închisoare? Putem continua să dăm vina pe noi înșine sau pe ceilalți când vine vorba de evenimente neplăcute, dar asta nu înseamnă că e într-adevăr așa. Prezentule, nu aveai cum să simți momentul detașării mele decât atunci când era deja prea târziu. Nu ai fi reușit să o faci pentru că, pur și simplu, așa a fost să fie. Și ce rost are să ne mai gândim la „Ce ar fi fost dacă..?”, când noi avem o dovadă vie a ce am fost și a ceea ce suntem… Nu e vina nimănui. E doar viața! Un joc mârșav de-a v-ați ascunselea, care devine din ce în ce mai distractiv când realizezi care e locul tău în lume. Eu am descoperit unde e locul meu și de asta, scumpule prezent, nu voi mai rupe legătura pe care o avem. Și să nu mai spui nici că nu meriți. De ce? Fiindcă știu că voi fi liberă cu tine, că vom forma o unitate stabilă. Ai fost aici când era întuneric și când era lumină. Ca un răsărit, legătura noastră e inevitabilă. E vie.

Pe aceeași bancă. Noi doi sub clar de lună: o ființă materială, vorbind cu una spirituală.
– Crezi în povești?
– Hm! Depinde! Ce fel de povești?
– Nu stiu… Poate genul de povești când naturalețea și puritatea câștigă?
– Hehe! Da! Cred! Dar știi deja că nu îmi pasă de altă poveste! Îmi pasă doar de această poveste, a noastră! O cunoștință veche și un prezent alintat!
– Povestea noastră! Chiar sună bine asta!
– Știu! (Tu, prezentule, m-ai luat de mijloc și m-ai așezat la tine în poală, zâmbind angelic. Mi-am așezat capul pe pieptul tău și ți-am putut auzi inima. Nu e amuzant? Doar eu o puteam auzi. Doar eu îți puteam simți acea respirație caldă. Doar eu te puteam vedea și simți. Doar eu îți cunoșteam vulnerabilitățile, secretele și momentele de extaz. Ceilalți nu vedeau, nu auzeau și nu înțelegeau nimic. Vedeau doar o tânără ciudată care vorbea singură. Eram ciudată doar fiindcă ei nu înțelegeau. Dar ce rost are să le explicăm…? Oricum nu vor pricepe…) Micuțo, uhm, vei mai pleca vreodată?
– Haha! Nu! Cum aș putea să mai plec de lângă tine, tu, mare înțelept, care ai domnit peste epoci și ani?!
– Ești prea dulce!

Cu căldură,
O ființă zglobie a prezentului