Gil Dobrică s-a născut la 14 februarie 1946, în satul Călărași, comuna omonimă, plasa Bechetu, județul Dolj (astăzi, în județul Dolj) și a murit la 17 aprilie 2007, la Craiova, fiind înmormântat în Cimitirul „Ungureni” din același oraș. A fost un reputat și îndrăgit interpret și compozitor de muzică rhythm and blues, rock and roll, soul, funk, pop, folk, country, disco și swing. Nu a fost căsătorit și nu a avut copii. A absolvit Școala de Meserii (în prezent, Școala Națională de Meserii) din Craiova și a lucrat ca strungar. A debutat în anul 1963, la Casa de Cultură a Sindicatelor din municipiu, evoluând la clubul Uzinei „7 Noiembrie” din oraș, după care a fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1974-1980) și al Serbărilor „Scînteii Tineretului”(1980-1985). A activat în formațiile 13 Carate (1963-1966), Dacii (1967-1969) și Cărăbuș (1969-1970). A colaborat cu grupurile Sfinx (1970-1972), Roșu și Negru (din 1974) și Nightlosers (2005). A susținut mii de recitaluri și a efectuat sute de turnee în țară, evoluând și în spectacole de muzică și poezie. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A apărut în filmele „Nea Mărin miliardar” (1979) și „Mireasa din tren” (1980), precum și în videoclipul „Dragostea-i ca și o râie” al formației Nightlosers (2005). A editat un disc extended play, trei discuri long play și trei compact-discuri, fiind prezent pe mai multe compilații.

Gil Dobrică (voce, compoziții și versuri) a fost un cunoscut și apreciat solist, care s-a făcut remarcat prin timbrul vocal distinct, originalitatea interpretării și mișcarea scenică. Despre Cenaclul Flacăra și prezența sa pe scena acestuia, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 5 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Gil Dobrică!
– Te salut și eu!

– Când ai intrat în Cenaclul „Flacăra”?
– Am debutat în 1974, la Teatrul Ion Creangă din București, unde am cântat cu trupa mea de la barul Atlantic din Capitală.

– Până când ai evoluat pe scena aceea?
– În 1977, Adrian Păunescu a organizat un turneu pentru ajutorarea familiilor victimelor cutremurului din acel an și, pentru a lărgi varietatea genurilor muzicale cântate acolo, m-a chemat din nou; am acceptat cu plăcere și, ajutat de Nicu [Nicolae] Enache, care acompania tot cenaclul la claviaturi, am cântat piese din repertoriul lui Ray Charles, Otis Redding și Kenny Rogers. Am continuat și după aceea, până în 1980, când am fost invitat la Serbările Scînteii Tineretului, unde am rămas cinci ani.

– Senzația pe care ai avut-o adresându-te la zeci de mii de spectatori a fost aceeași ca în fața câtorva sute de oameni?
– Presiunea este mult mai mare la o sală de sport sau la un stadion decât într-o sală obișnuită de spectacol, dar fiorul artistic este la fel de năprasnic. La București, Târgu Mureș, Baia Mare și în alte orașe, am cântat în săli de teatru în care concertele rock sau pop nu aveau ce căuta. În sălile de calitate, resimți, din plin, înfiorarea scenei; cine nu o trăiește nici acolo trece ca oaia în turmă, nebăgat în seamă de nimeni. De când mă știu, eu nu am putut cânta niciodată fără emoții.

– Îți mulțumesc pentru acest dialog și îți doresc același succes și în continuare!
– Și eu îți mulțumesc!

Florin Bălănescu