Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iulie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Oameni şi vremuri în romanul Egoismul unui vis al scriitorului Mihai Maxim

Primit pentru publicare: 27 Iul. 2019
Autor: Victor MUȘAT
Publicat: 29 Iul. 2019
© Victor Mușat, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Romanele domnului Mihai Maxim îşi structurează acţiunea şi mesajul, în mod evident, pe valorificarea motivului „omului sub vremi”, lansat în cultura română încă de la jumătatea secolului al XVII-lea de către Miron Costin în al său Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace. Metabóla lui Miron Costin: „Iară nu sunt vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”, emblematică pentru vitregiile de care au avut parte de-a lungul istoriei nu doar moldovenii, ci românii în totalitatea lor, nu şi-a găsit până acum, după cunoştinţa noastră, egal în literatura universală. O singură formulare, cu virtuţi generalizatoare doar indirecte, care se apropie întrucâtva de frumuseţea dictonului aparţinând cronicarului moldovean, am putut-o identifica la argentinianul Jorge Luis Borges, care într-un eseu filosofic din 1952 se referă la unul dintre înaintaşii său prin fraza: „I-a fost dat să trăiască, la fel ca toţi oamenii, în vremuri grele.”

Tribulaţiile omului aflat sub vremi sunt surprinse de Mihai Maxim în romanele sale Scutul de speranţă, Fereastră spre altădată, precum şi în Egoismul unui vis într-o veritabilă saga ce reproduce evoluţii social-politice şi evenimente soldate cu consecinţe dezastruoase în proporţii de masă (asupra unor state, naţiuni, comunităţi umane etc.), cum ar fi războiul şi unul dintre cumplitele sale corolare, prizonieratul, comunizarea ţărilor din estul Europei, implicând, printre altele, naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii, precum şi repercusiunile acestora asupra destinelor individuale – detenţie, deportare, strămutare, distrugerea gospodăriei, destrămarea familiei, îngrădirea dezvoltării personalităţii şi multe altele. Una dintre temele predilecte ale acestor cărţi o constituie drama omului dintr-o parte a lumii europene într-un segment de timp de aproximativ 50 de ani ai secolului XX, om a cărui viaţă este mutilată de implacabilul frontierelor naţionale, atât a celor ce urmau traseul Cortinei de Fier, cât şi a celor ce separau, aproape la fel de sever, popoarele din lagărul estic.

Cazul particular îl constituie romanul Egoismul unui vis (Editura Semne Bucureşti, 2019), ai cărui protagonişti au conştiinţa acută a situării omului sub vremuri. Epoca zugrăvită de scriitor este cea al cărei început îl constituie jumătatea deceniului al şaptelea al secolului trecut, când regimul comunist era deja consolidat în România, la fel ca şi în întreaga Europă de Est. Perspective ale unei schimbări nu se întrezăreau. Mai mult decât atât, înăbuşirea Primăverii Pragheze prin intervenţia militară a statelor „frăţeşti” punea capăt oricărei speranţe în acest sens.

În contextul istoric astfel schiţat, romanul ne înfăţişează destinul tragic al unei tinere familii de intelectuali români. Soţia, Antoaneta Filipescu (Netty), originară din Iaşi, soprană la Opera Română din Bucureşti, obţine un contract în Italia, care îi garantează o realizare mult mai bună în plan artistic şi material. Soţul, Stelian Musceleanu (Stelu), originar din Câmpulung, eminent cercetător, şef de lucrări la Institutul de Fizică Atomică, nu poate nici măcar să călătorească în vreo ţară occidentală, întrucât deţine informaţii ştiinţifice secrete de stat. Planul lor, bazat pe ideea că ea, odată stabilită prin contracte în Italia, va putea solicita ceea ce în epocă se numea „reîntregirea familiei”, se dovedeşte irealizabil. Odată cu plecarea în străinătate a soţiei, în baza unui contract agreat de către statul român, viaţa de cuplu este pusă în paranteză. După un timp încep a se manifesta presiunile extraconjugale asupra fiecăruia dintre parteneri. După prelungirea contractului soţiei, în România este impus divorţul de către autorităţi, care invocă motive de securitate a statului. În locul visului de iubire se instalează resemnarea, pentru fiecare dintre soţi rămânând valabilă doar alternativa carierei profesionale. 

El ajunge membru al Academiei Române, ea „cucereşte Peninsula” ca angajată la Teatrul de Operă din Napoli, devenind totodată o celebritate pentru publicul din întreaga Europă şi de peste ocean. Viaţa se scurge rapid, aproape ca un vis, autorul reia firul povestirii în momentul în care cele două personaje principale, aflate la sfârşitul carierei, se reîntâlnesc într-un sanatoriu de VIP-uri  din România. Fosta soprană şi-a lichidat averea din Italia şi a donat banii pentru construirea unui cămin pentru copii cu dizabilităţi în România, iar fostul om de ştiinţă oferă impresionanta casă părintească din Câmpulung, recuperată după căderea comunismului, pentru înfiinţarea unei şcoli de muzică – acţiuni filantropice.

La terminarea lecturii romanului – care se citeşte ca o poveste captivantă – ne aflăm în faţa unei triple întrebări cu privire la factorul care a determinat acest curs al vieţii protagoniştilor. Este vorba despre destin, care este invocat în mai multe locuri din roman, sau despre vremuri, care sunt tot un aspect al destinului, sau despre hotărârea – individuală – a celor doi de a conferi un sens deosebit vieţii lor, în pofida destinului şi a vremurilor? Personal înclin spre cea de a treia variantă. Scriitorul nu permite ca personajele cărţii sale să fie nişte bieţi oameni supt vremi, ci le conferă tăria faustiană de a înfrunta şi de a învinge toate vitregiile sorţii, renunţând la fericirea personală, pentru realizarea unui scop măreţ în viaţă şi pentru a putea striga, abia atunci când l-au atins: „Opreşte-te, clipă, eşti atâta de frumoasă!”

Este aici, poate, şi o posibilă cheie pentru descifrarea sensului pe care îl are termenul „egoism” din titlul romanului. Este vorba de atitudinea eroică a omului care abandonează acele aspecte ale vieţii personale care nu concură la împlinirea unui ideal, „egoism” putând fi înlocuit, astfel, prin orice antonim posibil. 

Comentând fraza lui Borges la care ne-am referit mai sus, în lucrarea sa Etica pentru Amador (1991), filosoful Fernando Savater, un reper inconturnabil al gândirii sociale şi morale spaniole din zilele noastre, spunea: „În realitate, nimeni nu a trăit vreodată numai în vremuri total favorabile, în care e simplu să fii om şi să duci o viaţă bună. Întotdeauna au existat violenţă, tâlhărie, laşitate, imbecilitate (morală sau de altă natură), minciuni acceptate ca adevăruri pentru că sunt plăcute auzului… Nimănui nu-i este făcută cadou viaţa omenească bună şi nimeni nu obţine ceea ce îi trebuie fără o atitudine curajoasă şi efort.” Cititorii romanului lui Mihai Maxim vor constata că nimic din spusele lui Savater nu lipseşte din viaţa protagoniştilor săi.