Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Obiceiuri de pe Valea Someşului, cercetate şi publicate de prof. univ. dr. Gavril Scridon

     

             Gavril Scridon este fiul lui Vasile Scridon şi al Ioanei, gospodari din comuna Feldru, jud. Bistriţa-Năsăud, care au avut cinci copii: trei băieţi şi două fete : Gavril, Maria, Emil, Ana şi Larion. Gavril, fiind cel mai mare, le-a fost de ajutor părinţilor la treburile gospodăriei, încă de la cea mai fragedă vârstă, fără să neglijeze însă nici dorinţa de a învăţa carte. Şcoala primară o face în satul natal (1929-1933), unde primeşte cele dintâi cunoştinţe despre lumea înconjurătoare. Încă de pe vremea copilăriei i se întipăresc în minte tradiţiile şi obiceiurile din sat, pe care, mai târziu le va pune în valoare printr-un studiu amănunţit, ca pe nişte comori dragi  sufletului său. Între anii 1933-1941 este elev al Liceului Grăniceresc ,,George Coşbuc’’ din Năsăud, unde îi are profesori pe Vasile Bichigean şi Aurel Şorobetea (viitorul socru), Mihail Lipan, Gheorghe Pteancu şi alţii, iar dintre colegi, pe Grigore Găzdac, în clasa inferioară, şi pe Alexandru Husar, cu două clase mai mare. Aici i se va deschide orizontul cunoaşterii şi va pune un accent deosebit pe disciplinele umaniste, urmând o facultate de profil. În anul 1941 publică articole de folclor, între care şi ,,Obiceiul cununei pe Valea Someşului’’, care a apărut în ,,Tribuna Ardealului’’. Este cunoscut faptul că, pe Valea superioară a Someşului Mare şi pe afluenţii săi, Sălăuţa, Rebra, Gersa, Leşu şi Ilve au existat şi există încă 23 de localităţi, foste comune grănicereşti, în care, principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor şi agricultura. Gavril Scridon se opreşte în studiul său asupra obiceiului agrar, legat de seceratul grâului, practicat în toate localităţile de pe această mirifică vale. 

               Elementelede ritual ale acestui obicei provin din forme mai vechi de organizare a muncii, cum ar fi ,,claca’’ . Într-o perioadă mai îndepărtată, obiceiul a avut un caracter general, după cum arată  expresia uzuală ,, a adus cununa’’  care înseamn că, ,,au terminat seceratul’’. Începerea secerişului nu avea loc la o dată fixă şi nu era condiţionată de o zi anumită a săptămânii. Pentru a face ca grâul să fie curat şi mănos, primele fire erau tăiate de o fată ,,fecioară’’. Din întâiul mănunchi tăiat erau puse la brâu câteva spice ,,ca să n-o doară spatele pe secerătoare’’. În holda începută şi neterminată se punea peste noapte un ,,sămn’’, ,,o cruce’’ din spice, pentru a apăra rodul grâului de ,,secerătorii diavolului’’. Ultimele spice rămâneau netăiate pentru păsările cerului.

                 La clacă, munca se desfăşura într-o atmosferă de veselie unde erau frecvente strigăturile la adresa gazdei şi a celor rămaşi în urmă, dar nu lipseau nici cântecele propriu-zise cu o tematică adecvată împrejurării.

                Împletirea cununii era condiţionată de terminarea secerişului la gazdă. Forma şi mărimea ei era meşteşugit aleasă şi nu o putea face oricine.Fetele împleteau din cele mai frumoase spice de grâu, o cunună în forma unei căciuli ciobăneşti, dar mult mai mare. E o împletitură executată cu multă măiestrie, cu mult simţ artistic, interesantă şi frumoasă. De la această cunună vine şi numele obiceiului. Când începe să se însereze, una dintre fete îşi aşază cununa pe cap, o ţine cu amândouă mâinile de nişte spice cu paie anume lăsate mai lungi şi, urmată de celelalte, porneşte către sat. Pe cale,  cântă toate pe o melodie tărăgănată şi unică pe întreaga zonă a Someşului : 

    Dimineaţă ne-am sculat
    Şi pe faţă ne-am spălat
    Lui Dumnezeu ne-am rugat,
    Poale albe-am suflecat
    Şi la holdă am plecat.
    Rouă groas-am scuturat,
    Mare hold-am secerat.
    Holdă ca păretele,
    Secerat-au fetele.
    Fetele au secerat,
    Flăcăii clăi au înşirat.
    Aşa-s clăile de multe
    Ca oiţele pe munte.
    De unde cununa vine
    Multe clăi or pune mâne.
    Noi intrăm cu soare-n sat,
    Nu ştim văile-au secat
    Ori feciorii s-o culcat.
    Nu ştim văile-au stârpit,
    Ori feciorii-au adormit.
    Oare cine i-ar scula
    Să ne ude cununa.

    Şi într-adevăr, feciorii care nu dorm, după cum îi satirizează ele în cântec, ci aşteaptă cu găleţile pline sosirea lor, le udă cununa şi, …din greşală, le mai udă şi pe ele. Şi aşa, cântând, udate din belşug, trec prin uliţele răscolite ale satului până la gospodăria ţăranului care a pregătit acest obicei frumos al cununii. La poarta gospodarului, cântă pe aceeaşi melodie. :
    Deschide-ţi, gazdă poarta
    Că-ţi intrăm cu cununa.
    Scutură-ţi, gazdă coşu
    Că-ţi aducem grâu roşu,
    Să nu fie legumos
    Că-ţi aducem grâu frumos.

    Ţăranul le deschide poarta, ele intră cântând în casă, înconjoară de trei ori masa, îşi termină cântecul şi se opresc. O femeie mai isteaţă iese înaintea celor ce sunt în casă şi, în numele fetelor spune pe un ton hazliu, toată povestea cununii :
    Bună sara, bună sara, bună sara
    Bună sara domni de ţară
    Aţi ieşit cu toţi afară
    Înaintea cununii,
    V-aţi temut că n-om vini.
    Mai demult am fi venit
    Dar ne-o fost grâu-ncâlcit
    Şi noaptea ne-o năpădit.
    Mai devreme-am fi plecat,
    Dar ne-o fost grâul picat
    Şi noaptea ne-o apucat.
    Am plecat cu voie bună
    Cântând mândru de cunună
    După ce-am intrat în sat
    Toţi cu apă ne-o udat.
    În cruce la ulicioară
    Stau cofele rând afară.
    De-aceea nu ne-o păsat
    Pe uliţă am intrat
    Şi oamenii ne-o îndreptat
    La dumneavoastră
    Că lăsaţi oameni de mas
    Şi le cumpăraţi  vinars
    Şi le daţi şi ceteraş.

                Povestea continuă cu multe aspecte hazlii evocând drumul pâinii, de la secerat şi până la scoaterea ei din cuptor. După ce femeia termină ,,minciuna’’, un flăcău, de obicei flăcău din casa gospodarului, sărută fata, ia cununa de pe capul ei şi o aşază pe capul lui. Dacă flăcăul nu-şi aşază bine cununa pe cap, atunci fetele îl trag de păr pe-ntrecute. Cununa o duce de obicei fata care se iubeşte cu feciorul.Gazda serveşte  cu ,,jinars’’pe fete şi pe lumea care s-a adunat. Apoi , fetele îşi schimbă hainele ude şi se întorc îmbrăcate în haine de sărbătoare, aşezându-se la masa bogat pregătită.  

                Prin desfăşurarea lui, obiceiul devine un adevărat spectacol în care forţa creaţiei se imbină cu arta scenică a teatrului popular. Versurile dezvăluie rând pe rând toate elementele ritualului  : dificultăţile întâmpinate de secerători în drum spre casă, udatul cununii ca simbol al fertilităţii ogoarelor, cinstirea secerătorilor cu băutură, jocul şi voia bună care cuprinde pe toţi participanţii.

                Gavril Scridon nu analizează textul folcloric propriu-zis, din care se poate desprinde frumuseţea şi autenticitatea exprimării, ci îl redă aşa cum l-a creat poetul anonim. Există mai multe variante ale cântecului ,,CUNUNII’’, se aseamănă unele cu altele, dar se şi deosebesc prin specificul localităţii respective. Astăzi este adus în faţa spectatorilor, doar pe scenele căminelor culturale sau în alte împrejurări, pentru a le reaminti că a fost cândva o tradiţie în preocupările oamenilor. A dispărut pentru că de-a lungul anilor, cultura grâului nu se mai practică pe aceste meleaguri, decât foarte rar, secera a devenit un obiect de muzeu, iar pâinea se cumpără de la brutăriile din localitate.

               Cântecul cununii se încheie cu urarea adresată gazdei, care constă în primul rând în binecuvântarea recoltelor din anii următori. Pusă la icoane sau la grindă, cununa era păstrată ,, ca o mare cinste’’. Ce a mai rămas  din acest obicei este doar amintirea că, el  a existat în viaţa comunităţii şi că strămoşii noştri l-au respectat cu sfinţenie. Astăzi este trecut în folclorul pasiv, de unde revine doar în spectacolele şi în amintirea celor vârstnici, ori se păstrează ca material de arhivă şi de studiu pentru etnologi. Simbolul acestui obicei se poate observa în cununa de spice care împodobeşte în fiecare an altarul bisericilor. Versurile şi melodia se completează  una pe alta printr-o frumuseţe inegalabilă. 

            La Feldru, ca dealtfel şi în alte localităţi de pe Valea Someşului s-a practicat multă vreme un alt obicei numit ,,Berea’’. Era o petrecere tradiţională a tineretului despre care bătrânii spun că a fost frumoasă şi plină de farmec. Numele de ,,Bere’’este impropriu pentru asemenea petrecere care atrăgea toţi tinerii din sat, de la Crăciun şi până la Bobotează. Şi totuşi această denumire provine de la băutura care se consuma. Se spune că în timpul graniţei năsăudene (1763-1851 ) pe teritoriul celor 44 de commune grănicereşti era interzisă orice băutură, cu excepţia berii. Dar aceasta era greu de procurat. Singura fabrică care producea berea se afla în Tradam, sau Jidoviţa de altădată. Obiceiul propriu-zis are o desfăşurare destul de amplă şi plină de rezonanţe emoţionale.

    Mircea Daroşi



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5