Obsesii testamentare
Autor, Gruia Cojocaru

Dincolo de jocuri şi asimilare de cunoştinţe – variate, dezlânate, trunchiate – mi-am înveşmântat copilăria în trei obsesii. Au crescut în mine natural, precum irişii într-o baltă de mai. Mi-au modelat paşii, opţiunile, priorităţile, traictoria existenţială. Nimic, în cazul meu, n-a scăpat neatins de puterea lor! Nu le-am iubit niciodată, însă, machiavelic – pentru a merge mai departe – le-am lăsat să-mi sape tranşee în conştient, subconştient şi inconştient/insondabil, hrănindu-mă mereu din strania energie pe care, generos, o degajau, de vreme ce atât accesul la cultură, cât şi la devastatoarea senzualitate mi le-am mijlocit prin forţa rezonanţei lor. Şi azi, în plină maturitate, până-n străfundurile fiinţei mele, mă simt contaminat de obsesia timpului, a morţii şi a toamnei! Ultima mă sfâşie nu doar în ecuaţia anotimpului cât, mai ales, în relaţie cu oamenii şi locurile pe care le-am cunoscut şi – după ce mi s-au strecurat în sânge ca povară vie a memoriei – au pornit pe drumul sugrumării, al volatilizării şi dematerializării destinului pe care, deja, l-am consumat.
Nu-mi plac lucrurile desăvârşite, izbânzile definitive, plenare, pentru că finalitatea unei acţiuni/proiect îmi creează, pe lângă fireasca bucurie, accesul la moarte, la moarte mea, întreagă, deplină, intraductibilă, iar sentimentul e greu, bizar, apăsător, deoarece – deocamdată – nu e dublat de comunicarea cu Dumnezeirea. De fapt, aici intervine tragedia omului contemporan: a sta – în viaţă – faţă în faţă cu moartea şi negăsind – la modul palpabil – soluţia salvării. Ştim cu toţii că ea ţine de transcendenţă, însă, dezrădăcinaţi, am uitat, în numele raţiunii suverane, calea spre mântuire.
Şi-atunci se pune problema: ce pot face eu – pribeag muritor al acestui Pământ – întru ajungerea la echilibrul cu mine însumi, fapt ce, odată devenit viabil, mi-ar suprima obsesiile, vulnerabilităţile, ezitările? ,,Bine, dar astfel n-ai mai fi tu însuţi, nu-nţelegi?”, îmi şopteşte, revoltat, un gând. ,,Asumă-ţi, aşa cum e, destinul!”
Asemenea mie, mulţi, probabil, dintre noi – călătorii din şi de pe Pământ – au simţit nevoia de a-şi modifica radical viaţa, şi, dintr-o naivitate scuzabilă, chiar au crezut că au făcut-o atunci când s-au lansat într-o nouă afacere ori într-o tumultuoasă relaţie sentimentală. De ce ,,naivitate” şi de ce ,,scuzabilă”? Pentru că, deşi e o utopie să crezi că, operând modificări în viaţa ta – oricât ar fi de spectaculoase – ţi-ai transformat fundamental arhitectura lăuntrică, prizonieri ai iluziei, nu observăm sau ignorăm acest amănunt, receptivi fiind, în schimb – mai ales în ultimul timp – la vipurile care, de pe sticlă, ne servesc lecţia metamorfozelor pozitive de destin… Aproape că-mi dau lacrimile când le văd că, povestindu-şi viaţa, intră abrupt în tiparul suferinţei, explicându-ne nouă, celor cu mărunte preocupări, cum – graţie voinţei, al gândirii pozitive şi al psihologiei de campion – au învins soarta…
Uneori, analizând revelarea acestui tip de evocare a propriului destin realizez, stupefiat, că, într-un anume fel, (aproape) toate vedetele din televiziune ori show business au trăit aceeaşi viaţă!
,,Dar prea le cauţi altora cusururile şi te îndepărtezi de bârnele tale!…”
N-o să-ţi mai răspund gândule, că şugubăţ mi te-ai răsucit printre rărunchi! Voi proceda ca întotdeauna: conservator, onest, inegal şi liber! Îmi voi savura obsesiile, desfătându-mă ca după o cupă cu vin, aureolată de voluptatea unei clandestine iubiri! Voi fremăta doar în faţa autenticului, de care – slavă Domnului! –, dacă suntem receptivi, avem parte!
Şi-ar mai fi ceva: accesul, responsabil asumat, către tine însuţi – cu toate obsesiile şi ridurile care-ţi cresc în sânge – dacă nu te conduce spre narcisism, te apropie de Creator… ori, definitiv, de El, te îndepărtează. Totul ţine de ,,un pas”, un pas cu aromă napoleoniană, dobândită după un Waterloo suveran…