Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Octavian Sergentu, în căutarea misterului din grădina cu trandafiri a poeziei!

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.5 (149), Mai 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

TREZEȘTE-TE NAȚIE !


Octavian Sergentu, în căutarea misterului din grădina cu trandafiri a poeziei!

Primit pentru publicare: 16 Mai 2021
Autor:  Ionuț ȚENE, membru al UZPR
Publicat: 16 Mai 2021
©  Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Octavian Sergentu, în căutarea misterului din grădina cu trandafiri a poeziei!

Poet teluric și vivace, disecat de avânturi revoluționare lexicale, dar și de melancolii livrești, Octavian Sergentu s-a născut liric pe ambele maluri ale Prutului, frânt de o istorie nedreaptă, dar sigur trecătoare. Îndrăgostit de metafore inedite și de acribia unei lecturi solide din lirica universală, poetul Octavian Sergentu și-a făcut un nume în noul val al poeziei românești contemporane. A reinventat o isagogie a ”cuvintelor tăiate” în spiritul avangardei poeziei clujene post-decembriste, fără să fie temător în fața unei concurențe loiale din partea unei generații care și-a asumat cu seninătate trecutul pentru ca apoi să-l demanteleze brutal, în vederea unei noi construcții lirice, care începe să fascineze preajma și să devină o direcție în istoria literaturii române. Octavian Sergentu și-a asumat o cultură vastă și eclectică, devenind un analist al geopoliticii unui ”heartland”, mereu vibrant, seducător și surprinzător ca și poezia pe care o scrie. Spirit combativ și ființă sensibilă, poetul și-a tras sevele unei lirici asumate de un multiculturalism specific unei geografii suprapuse și a unei multiculturalități sinergice, între granița culturilor latine și cele slave. Astăzi, Octavian Sergentu ne provoacă tonic cu un nou volum ”Colivia cu trandafiri” (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021), o încercare tainică, seducătoare, de a introduce cititorul în simbioza unui limbaj cifrat, deschizător de curaj și noi începuturi. Cartea este o suma de panseuri compuse în stilul poemelor în proză, în care ne cheamă dramatic să ne desfătăm în sublime înțelesuri îmbrăcate în mistere și metafore încântătoare. Pur și simplu, Octavian Sergentu reinventează o poetică a frumosului înlănțuit de bariere stilistice ce ne face să medităm la ”dragostea din vremea holerei”. Scrie cursiv înțelesuri cu cifru, pentru un cititor avizat, nu neapărat de versul metric perfect, ci de o geografie a înțelesurilor absconse, înrudite cu o geopolitică a ideilor. Octavian Sergentu se identifică cu modestie și înțelepciune cu elogiul trandafirului din poezia lui Georg Trakl. Ea poate înălța până la cleștarul simbolic al cerului, dar și poate ucide imediat și în chinuri prin acel spin care l-a doborât în tenebre pe poetul german. Asemănarea trandafirilor prin culori cu cea din universul lui Trakl nu este întâmplătoare, pentru că ”din vinul sălbatic o cruce se ridică”. Un alt poet german, Rainer Maria Rilke s-a sinucis cu înțepătura unui trandafir imperial. Pentru poetul Octavian Sergentu ”colivia cu trandafiri” este de fapt ”grădina cu poezii” a fiecăruia. Trandafirul este frumos, dar al naibii de înțepător. Accesul la frumos este prin suferință. Simbolic poezia lui este o jertfire pentru frumos a poeților. Poetul se identifică cu trandafirul și frumosul și se redescoperă și dezvăluie cu sufletul pereche al cititorului. Vedeți crucea lui Octavian Sergentu este din lemn de trandafir, iar frumusețea ei poate fi înșelătoare și poate ucide orice creatură, dacă nu se asumă jertfa ca pornire a resurecției lirice. ”Dumnezeu este puntea din inima mea pe care traversează cuvintele emoționate furtuna. Apoi se așează în rugăciune și-n prima lumină întâlnită din bezna nopții.” Intenționat poetul creează paradoxuri care devin paradigmatice tocmai prin contradicție. Un fel de oximoron poetic care-l identifică ca stil poetic. Pentru poet, Dumnezeu este o rugăciune care urcă poetul pe o ”scară a lui Iacob” până la cel care ține în puterea și ordine întreaga lume. ”Rugăciunile mele se urcă pe o scară a vieții, așezată în fața Marelui Arhitect. Pășesc pe fiecare treaptă cu prudență și evit căzătura în hău. O urc și îi cer lui Dumnezeu să-mi sprijine pașii.” Cele șapte trepte, pe capitole de culori ale trandafirilor, este o cifră magică, inițiatică și tainică înspre ”trandafirul magic” – eliberator.

Octavian Sergentu ne provoacă la o ”întrecere”, la ”o bătaie” cu roze, după modelul lui Alexandru Macedonski din ”vremea rozelor ce mor”, dar fără tristețea marelui înaintaș. Pentru că poetul nostru contemporan știe că trandafirii ca simbol al frumosului sunt în colivia unei finitudini piramidale, care din când în când înțeapă talpa lui Dumnezeu. Trandafirul a fost floarea cultivată de sumerieni, pe care Alexandru cel Mare a adus-o cu sabia în Europa și în cultura greco-romană, ca simbol al frumuseții, o semnificație a perfecțiunii, care-l ”arde” la propriu pe poet. Pentru vechii celți roșu se identifica cu trandafirul, iar pentru greci era o comoară a frumuseții desăvârșite. Poetul folosește cu intuiție lirică oximoronul și catereză, în străfulgerări de micropoeme în proză. Poetul jonglează cu subtilitățile unei flori percepute ca perfecțiunea iubirii, totuși înlănțuită dincolo de lacătul unei colivii. Frumusețea este prizoniera unei lumi care nu are înțelepciunea să o priceapă. Salvarea preajmei vine prin frumos și a poetului prin poezie. ”Focul încins ne caută prin lume și ne arde de la rădăcină. Ni s-au aprins gleznele și paloarea luminii ne schimbă cifrul și cheia de la principala ușă din această viață. În epilog am trăit numai remușcare.” Frumusețea trandafirului alb s-a născut din spuma mării din care se înalță Afrodita.

Noul volum de versuri al poetului Octavian Sergentu este un cadou al versului frumos, delicat ca o petală de trandafir, care ne eliberează de tensiunea unei lumi prea încifrată din oboseala momentului pentru ca, apoi, să se dăruiască în ”poezia noastră cea de toate zilele”. Poetul își pune opera lirică pe scena lumii, ca o azimă tonifiantă de un simbolism liric bine lucrat și siderat de o ”lume dezlănțuită”, în care numai împărtășirea frumosului lucrat ca o bijuterie de un ales cunoscător se poate deschide ca o floare de trandafir celui care dorește și vrea să nu treacă degeaba printr-o lume în care semnele nu pot fi înțelese și mai ales iubite. Neînțelegerea lumii vine din lipsa frumosului: este o concluzie a poetului. Octavian Sergentu a atins cota unei maturități lirice, reușind să urce muntele Taborului pentru a reuși să întrevadă și să dăruiască lumina unei poezii create în combustia dragostei de frumos. Octavian Sergentu este un poet al generației imediat ”post-zalmoxis” de la mijlocul anilor 1990, alături de I.P. Azap, Marius Țion, Vasile G. Dâncu, Daniel Moșoiu, Victor Măruțoiu, Flavia Teoc, Ștefan Manasia, Adrian Mihai Bumb sau Șerban Moescu. Poetul ne transmite emoția unor proze scurte în versuri inițiatice, cu miresme tradiționale decupate din Macedonski și limbajul românilor basarabeni: ”Perele galbene ne trezesc ultima dorință și ultimul recurs la memorie. Altădată perele galbene se rezemau pe casa mătușii Irina. Trăgeam cu plete copacii și îi scuturam ca să le simt mirosul și sufletul”. Poetul ne transmite un mesaj rezilient: frumosul este iubirea celui prea înalt. Octavian Sergentu este o voce lirică distinctă și originală din cadrul generației milenariste, având la el cam toate instrumentele unei poetici originare.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.664 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5