Macrina Grigore, elevă clasa a IX-a, Liceul Teoretic Little London

Era o zi de arșiță sufocantă, năbușitoare… parcă soarele făcuse un jurământ sfânt cu muritorii. Câmpul prindea nuanțe roșiatice, sîngerii, iar porumbul de mătase stătea solemn ridicat ca niște ace greoaie. Cerul, de asemenea, era de plumb aprig…

Ioniță cugeta nătrușnic în timp ce privea la recoltă. Era atît de bogată și atît de prielnică! Nu îi venea să creadă că tot porumbul ce răsărise ieșise din mîna sa… mîna unui pacătos! Atunci, Ioniță avu un gînd bizar…

Dacă păcătosul creează, atunci poate fi păcătosul Creator? Rîse strașnic la acest neajuns ce se nălucise în sărmana sa minte de țăran. Doar nu era nicidecum adevărat! Năpasta porumbului stă astfel:

Cînd porumbul răsare și apar boabe de aur, o frumusețe mută, sătenii și lucrătorii pămînturilor apropiate vin să-l felicite pe Ioniță, iacă nu tocmai pe el…

-Nea Ioniță! țipă cu voioșie Mitica, sora Mariei. Fie ca Dumnezeu să te binecuvînteze grabnic! Căci este numai voia Lui că porumbul a ieșit semeț și sănătos! El ne-a dăruit virtutea de a trăi și de a vedea minunația păpușoiului! E o minune, n-auzi! Doamne, dăinui să ne lași încă multe zile să vedem recolta avută! Și iartă-ne pe noi, păcătoșii! adaugă la sfârșit duduia, cu jumătate de gură.

Ioniță stărui ca cele auzite să fi fost o plăsmuire, un vis adus de Necurat și de arșița zilei… Căci acum, Ioniță șovăi un sentiment… O furie neexplicabilă! Dară, cum și-o putea desluși?

Într-adevăr, Dumnezeu l-a înzestrat pe el, păcătosul, cu o viață (iată, fără de care nu răsărea porumbul) și cu cele două mîini pripite. Însă, este Dumnezeu singurul care merită lauda sătenilor? A simțit Dumnezeu frica arșiței și frica pămîntului sărac? S-a gândit El, oare, la unicul destin al porumbului? A muncit El zi și noapte la pămînt? L-a ars și pe El sudoarea?

Gîndurile îl macină, îi taie răsuflarea și simțămîntul. Furia a devenit, curînd, deznădejde, iar frica… o amărîtă prețuire.

Zilele trecură pe lângă Ioniță. Muncea cu zilele fără de tihnă, nu mînca, ținea post negru. Unghiile îi erau vinete, asemenea unui apus forțat. Ochii aplecați îi ieșeau din orbite, negăsindu-și menirea pe mina sa posomorîtă… Pămîntul era însă, mai roditor și mai fertil. Îndeletnicirea era asemeneni unui troc bizar. Vlaga și sîrguința țăranului păreau a fi în sol, iar pe Ioniță… îl mîncau gîndacii sufletești.

Într-o noapte, muncind cu îndârjire la sol, Ioniță simți cum cade. Îl înconjura porumbul și părea atât de înalt… Părea o entitate, ceva ce Ioniță crease și era peste măsura și înțelegerea sa. Apoi, se năvăli peste el o Lumină. Pica peste fruntea lui și i se părea Lumina rece, revigorantă. Ioniță observă într-un tîrziu că nu simțea solul… îl putea distinge dintr-o mie! Mai apoi, Lumina părea că pălește și alături de Lumină, Ioniță pălea și el. Sărmanul țăran deveni pămînt. După trecerea sa cerească, Ioniță privea la recoltă neputincios și se gîndea amarnic:

Dacă toată lumea ar fi o recoltă și păcătoșii ar fi singurii ce ar struni-o, atunci recolta n-ar mai fi. Dacă eu aș mai fi, i-aș mulțumi întocmai Domnului că lumea nu este stăpînită de un păcătos… fiindcă atunci cînd Dumnezeu creează, totul devine neprihănit.