Primit  pentru publicare: 28 april.2015
Autor: Mihai MATEI
Publicat: 01 mai 2015

  Omagiu octogenarilor Şcolii Şendriceni

Dacă Şcoala de la Şendriceni ar fi existat până în zilele noastre, ar fi avut acum 95 de ani mulţi absolvenţi, mai ales dintre cei care au făcut Şcoala Pedagogică, născută prin reforma învăţământului din 3 august 1948, ar fi împlinit acum sau vor împlini imediat vârsta de 80 de ani.

În 38 de ani de funcţionare, Şcoala de la Şendriceni a dat învăţământului botoşănean, în special, peste 1.000 învăţători, până în 1957. În cei 57 de ani, dacă ar fi continuat, numărul acestora avea să fie mai mult decât dublu. Şcolile primare aveau să funcţioneze, potrivit tradiţiei şi spiritului haretian cu rezultate bune; numărul analfabeţilor avea să fie tot mai mic. Un număr de absolvenţi aveau să urmeze cu succes forme superioare de învăţământ şi aveau să se întoarcă în locurile natale, asigurând astfel o continuitate încadrărilor colectivelor didactice. În anul 1968, când s-a reînfiinţat judeţul Botoşani (în altă formă, datorită ruperii unei părţi din fostul judeţ Dorohoi de către Rusia Sovietică), avea 48% cadre calificate, marea majoritate a lor fiind învăţători. Atunci, mulţi au fost sfătuiţi să urmeze învăţământul superior, ceea ce au şi făcut cu rezultate bune, iar în locul lor au fost încadraţi necalificaţi. La învăţământul preşcolar funcţionau persoane chiar cu 7 clase, având cursuri de iniţiere cu o durată de câteva luni şi cu şcoli profesionale. A fost  o mare greşeală, ca  multe altele ale noului regim instaurat, faptul că s-au desfiinţat aceste şcoli în anul 1957. După cum se ştie, erau pregătiţi cu prioritate copiii de ţărani, de învăţători, de preoţi şi funcţionari care se întorceau să profeseze în satele lor. Dacă  facem  un calcul din care să se vadă  migraţia absolvenţilor  într-un deceniu, să zicem 1968 – 1978, am avea concluzii dramatice pentru ceea ce înseamnă performanţa instituţiei şcolare. Anual veneau circa 110 absolvenţi din aproape toate judeţele ţării şi plecau 70 – 80, unii după stagiu cu dese întreruperi, alţii în concedii fără plată şi mulţi, deşi amendaţi,  nu se prezentau. Şcolile funcţionau în continuare cu cadre necalificate, cu cei care nu reuşeau la facultate an de an. S-au reînfiinţat şcolile pedagogice în 1969. Am fost în audienţă la ministrul Traian Pop, care răspundea de învăţământul  preşcolar, primar şi gimnazial, obţinând ordinul de înfiinţare a unui Institut Pedagogic de învăţători şi educatoare, cursuri fără frecvenţă, cu durata de doi ani, şcolarizând absolvenţii de liceu din judeţ. Lua fiinţă, totodată, şi Liceul Pedagogic. În 15 ani, judeţul a ajuns să aibă 95% cadre calificate; terminaseră învăţământul superior şi mulţi foşti învăţători din judeţ. Se asigura acea stabilitate atât de necesară şi  învăţământului botoşănean.

Revenind la vatra Şendricenilor, este necesar să facem puţină istorie…   La sfârşitul Primului Razboi Mondial se simţea o mare nevoie de învăţători, deoarece mulţi căzuseră pe câmpul de luptă, pentru „România Mare”.             Noua Românie a însemnat lărgirea cadrului democratic, ceea ce a deschis noi perspective pentru viaţa spirituală şi prin înlăturarea barierelor politico-naţionale, noul cadru cultural a beneficiat de contribuţia neîngrădită a energiilor tuturor provinciilor. În ţară s-a declanşat o stare de entuziasm care a cuprins toate categoriile sociale. Elaborarea în scurt timp a unei legislaţii unitare a creat premisele unei dezvoltări accelerate a întregii societăţi. Constituţia din 1923 a devenit garantul noii vieţi democratice în România. Învăţământul de toate gradele a cunoscut, treptat, o dezvoltare fără precedent, pe întreg cuprinsul ţării, constituind o componentă esenţială a întregii vieţi spirituale şi a continuării procesului de modernizare a societăţii româneşti.  În ciuda unor greutăţi materiale, un număr tot mai mare de copii puteau urma diferite forme de învăţământ. S-a construit, treptat, un număr important de localuri şi s-au înfiinţat acele şcoli pregătitoare de învăţători, educatoare şi preoţi.

Într-o scrisoare a Ministrului Instrucţiunii, Simion Mehedinţi, adresată prefecţilor judeţelor Botoşani şi Dorohoi, din mai 1918, se solicita sprijin pentu înfiinţarea unor şcoli pregătitoare. Astfel, în 1919, ia fiinţă  Şcoala Normală de la Şendriceni într-un  loc inspirat ales, urmând astfel şi recomandările lui Jean-Jacques Rousseau, lucru petrecut şi în alte judeţe ale ţării. Începutul Şcolii Nor-male a fost dramatic… Unitatea a funcţionat la început într-un conac, apoi cu mulţi bani, dar şi cu munca voluntară a părinţilor şi a elevilor, s-a realizat un impunător edificiu şcolar, asigurându-se aproape toate nevoile unui învăţământ eficient. Anexele sale, Şcoala de aplicaţie, blocul alimentar, dispensarul, grajdurile pentru animalele de muncă şi utilajele necesare lucrărilor pentru  grădina de legume şi pentru pământul arabil cu care a fost înzestrată şcoala au contribuit la o autogospodărire extrem de importantă. Despre începuturile şcolii, dezvoltarea sa şi succesele ulterioare până în 1957, s-a scris şi probabil se va mai scrie. Este de evidenţiat „Şcoala Normală de la Şendriceni”, apărută în anul 1978, aparţinând foştilor elevi Gheorghe Grigoraş, Gheorghe Amarandei şi Mihai Munteanu, apoi articolele pertinente ale academicianului Alexandru Zub, din Revista „Luceafărul“, în special cel referitor la Spiritul normalian al acestei şcoli. Mihai Munteanu a publicat „Manuscrisele de la Şendriceni”, iar Mihai Matei, în „Evocări“ aduce  informaţii interesante în legatură cu viaţa de elev. Nu mai puţin valoroasă este şi „Monografia comunei Şendriceni“ a  învăţătorului acestei şcoli, Vasile Neamţu. Alţi  foşti elevi precum:  Gheorghe Burac, Theodor Plioţ, Vasile Fetescu, Ilie Seftiuc au scris despre această şcoală; în monografii şi articole de presă, elogii la adresa profesorilor şi a elevilor performanţi în diferite competiţii raionale şi regionale. În presa locală, ziariştii Nicolae Cîntec şi Nicolae Zamfirescu au scris materiale evocatoare cu privire la activitatea învăţătorilor – foşti absolvenţi ai Şcolii de la Şendriceni, prezenţi aproape în toate şcolile judeţului (pomenesc aici pe câţiva dintre  cei pe care eu i-am văzut cum lucrau în şcoli: Onciu Theodor, Vasiliu Mihai, Istrate Constantin, Zura Dumitru, fraţii Munteanu, Cojocaru Gheorghe, Prisacaru Mihai, Jijie Mihai, Cimbru Gheorghe, Jităreanu şi Iftime (zis Tirica). În multe lucrări este evocată personalitatea remarcabilă de pedagog şi conducător de şcoală a celui dintâi director, N. C. Iancu. El a primit din partea Ministerului Învăţământului, la propunerea Inspectoratului Şcolar, diploma şi insigna de „profesor emerit”, în anul 1972. Era recunoscută  contribuţia sa la înfiinţarea şi dezvoltarea  acestei instituţii.  I-a  urmat la conducere  profesorul Musteaţă şi  veneratul, taciturnul şi marele profesor de matematică, Arcadie Luţă. Acesta merita  să fie emerit, dar tovarăşa „de renume mondial” a anulat aceste titluri, ca şi altele. Alături de aceştia, au mai fost profesorii Alexandru Grigore Ostafi (o enciclopedie vie); Octav Guţic, profesor emerit, Gheorghe Romândaşu (cel „mai tare ca veacul“ cum au scris profesorii Adăscăliţei şi Grigoraş), Gheorghe Popescu, Dumbravă şi Avramiuc, Constantin Radinschi, toţi fiind modele pentru viitoarele cadre didactice, unele dintre ele, depăşindu-şi maeştrii.

Vom încerca,  în continuare, să relevăm şi unele situaţii ce dau culoare vieţii şcolare din această instituţie. Eu am intrat în Şcoala Normală, în anul 1947 şi am devenit elev al şcolii gimnaziale, datorită reformei din 3 august 1948. Erau mari nevoi, generate de urmările războiului, de seceta şi tifosul exantematic. La internat trebuia să aducem alimente: făină, cartofi, fasole, cartofi, ceapă etc. şi, totodată, întregul cazarmament. Se mai colectau şi unele sume de bani. Pentru a preveni îmbolnăvirea de tifos, o echipă de la Sanepid Dorohoi ne-a stropit hainele cu gaz. Neavând altele de schimb, tot pe acelea le-am îmbrăcat şi din cauza căldurii corporale, pielea s-a iritat; astfel, infirmeria era plină cu acei elevi care aveau o sensibilitate mare. Mulţi aveau răni, iritaţii şi mâncărime care agravau starea sănătaţii lor. Cu toate aceste am scăpat de tifos, bineînţeles şi cu alte măsuri. Altă dată ne-am îmbolnăvit de mai multe afecţiuni la ochi. O echipă de medici din Dorohoi, deplasată în şcoală, a operat peste 8o de cazuri de trahom, toate vindecate la timp şi fără urmări.

Încadrarea şcolii gimnaziale ca şi la anii I-IV ai şcolii pedagogice era deficitară.  Astfel,  matematica o făceam cu un inginer mecanic (prima mea notă, ca şi la alţi  12, a fost 1; cu toate acestea, la sfârşitul anului eu am ocupat locul    al-II-lea din 40 câţi eram înscrişi), istoria era predată de un preot şi la limba rusă era încadrată o femeie care fusese „pregătită” într-un lagăr, la Bug. Treptat s-au adus şi profesori buni,  recunoscuţi, din oraşul Dorohoi, precum Dumitru Surmei, la limba franceză, Iulia Surmei, la istorie, Gheorghe Scripcă, la română, I. Sircu la geografie (viitor profesor universitar),  Arcadie Condriuc, la biologie, care va fi mai apoi, director şi profesor la Liceul  „A.T. Laurian”. După ce luam masa  şi ne închinam cu smerenie ca şi la începutul ei, jucam fotbal în curtea şcolii şi pe terenurile amenajate tot de către noi, până la orele 15.30, după care intram la meditaţii, pregătind lecţiile pentru a doua zi sub supravegherea elevilor de vârf, din anul IV. Acestora ne adresam cu formula „domn elev”, apoi salutam când îi întâlneam în curte, pe holurile şcolii etc. Era un respect acordat cu oarecare frică. Erau şi pedepse pentru indisciplină şi chiar pentru unele greşeli elementare de comportament. Una dintre cele mai grele pedepse era aceea de a face de planton în schimbul de  noapte. Era aproape sinistru să-i scoli pe enuretici, pe alţii cu probleme, să asiguri liniştea tuturor. Alte activităţi în afara celor legate de treburile de la bucătărie, de făcut periodic curat în parc, nu erau.  Toate acestea erau planificate din vreme. Un lucru mai hilar era cel al pornirii uzinei: un grup de elevi trebuia să învârtă roata mare, care printr-o curea de transmisie antrena toate celelalte angrenaje şi încet motorul pornea, aprinzând toate becurile prevăzute în schemă. Când uzina nu pornea, mecanicul îşi acoperea o oarecare nepricepere afirmând cu seninătate că „a intrat o broască în ţeavă!” Sigur, s-o fi putut întâmpla aşa ceva vreodată, dar a rămas proverbială pentru toţi şi pentru totdeauna în astfel de situaţii.  Biblioteca şcolii dispunea de un fond valoros de carte; elevii mai mari Dumitru Tudose şi Mihai Munteanu erau tot timpul între cărţi. În acest mic lăcaş al cărţilor, adesea se întâlneau Alexandru Zub, Stelian Dumistrăcel, Vasile Ursachi, Paul Şadurschi, Ioan Caproşu, Ilie Seftiuc, Mihai Matei, Nicolae Cîntec, Vasile Fetescu ş.a. Cu timpul, fondul de carte s-a tot „epurat” prin diverse cataloage primite de sus, astfel încât noi nu am mai putut vedea, aici, lucrările lui N. Iorga, Gheorghe Brătianu, A. D. Xenopol, Kogălniceanu sau Eminescu. În schimb, au fost aduse cărţi editate de „Cartea  Rusă”, multe traduse din literatura sovietică, ca şi cele ale lui Alexandru Sahia, Ion Păun Pincio, Theodor Neculuţă, A. Toma etc. Toată şcoala era obligată  să studieze „Biografia lui Stalin”, prin seminarii, la care participau diverşi delegaţi raionali, cei mai multi cu şapte clase sau şcoli profesionale, dar cu tupeu, făcând aprecieri şi observaţii, după cum fuseseră instruiţi. Se puteau citi şi cărţi bune cum era „Război şi pace“, de Lev Tolstoi, „Anna Karenina“, de acelaşi autor, „O pânză în depărtare“, de Valentin Kataev, „Tânăra Gardă”, de Fadeev, „Pământ desţelenit“, de Şolohov, opere ale lui Cehov, Puşkin etc. La serbările, destul de frecvente, se recitau „Noi vrem pământ” de George Coşbuc,  „Împărat şi proletar”, de Mihai Eminescu, „Macii roşii pe malul Dâmboviţei“, de A. Toma etc. Desigur, programele erau vizionate şi aprobate de tovarăşi fără studii, dar instruiţi după indicaţii „preţioase”. În cinstea zilei de 7 Noiembrie, se făceau  repetiţii pentru defilare, înconjurând şcoala în formaţie de câteva ori, zilnic, timp de  o săptămână. În faţa primăriei din Dorohoi, trebuia să trecem mândri, după coloanele de muncitori de la Fabrica de Cărămizi a tovărăşului Frunză, a celor de la Fabrica  de  Confecţii, care  luase fiinţă în localul Liceului „Regina Maria”, sechestrat şi înlocuit cu un local de şcoală generală (funcţiona Liceul de  Fete). În prezidiul manifestaţiei erau conducătorii raionului şi câţiva muncitori fruntaşi, dar şi o delegaţie a unui raion din R. S. Moldova!… Până prin 1950,  după cum îmi aduc aminte… nu se simţea spiritul comunist în şcoală în sensul ideologiei, ci doar prin manuale. Nu se ţineau conferinţe, dezbateri sau simpozioane. Dar, apar totuşi unele simptome… De xemplu, un elev din anul IV şi-a lăsat barbă şi s-a bărbierit pe cap, asemuindu-se cu Lenin. El avea şi o funcţie  în organizaţia U.T.M. Bineînţeles, colegii îl ironizau, dar fără să bată la ochi deoarece se  temeau de nişte urmări.  O anchetă subterană la un moment dat, anunţa faptul că s-ar putea lăsa cu măsuri draconice. Cineva a agăţat la tabloul lui Stalin din holul mare al şcolii (tablou aşezat în locul celui al patronului spiritual al şcolii, Al. Vlahuţă) o coadă de bou. Era o insultă extraordinară. Nu cunosc  rezultatele anchetei, dar  cred că, în interesul tuturor,  s-a muşamalizat incidentul, noi scăpând astfel de psihoza unui scandal monstruos în surdina propăvăduită de voci secrete, ca un avertisment cu ecou in viitor.

Şi în şcoala noastră s-a creat U.A.E.R-ul, clase întregi intrând,  fără să ştie, unde şi de ce, apoi, identic  şi în U.T.M. Nu era o viaţă internă a organizaţiei; singura activitate palpabilă era afişarea periodică la gazeta de perete a clasei şi a şcolii, a articolelor din „Scânteia Tineretului“, „Tânărul Leninist“, pe care nu le citea nimeni. Acestea se păstrau, sub cheie,  într-un dosar, putând fi văzute periodic de cei interesaţi (erau şi din aceştia!). Participam, în aceşti ani, în afara programului şcolar, la campania de alfabetizare desfăşurată în satele din jurul şcolii. De asemenea, eram programaţi să participăm la depunerea candidaturilor pentru M.A.N.  Ne plăcea acest lucru pentru că după adunare, prezidiul se retrăgea într-o altă cameră „să rezolve” unele probleme de protocol (ca şi acum!), iar noi ne bucuram de două ore de dans în sala Căminului Cultural.  Fetele care frecventau aceste activităţi abia aşteptau să înceapă muzica, pe care, noi o aveam întotdeauna. Era frumos, chiar romantic, deoarece unele întâlniri ale noastre  cu prietenele se petreceau tocmai la Dorohoi, o dată pe lună sau după mai mult timp.                                                                                                                                        În şcoala pedagogică, Al. Zub,  istoric, filosof şi autor a 1656 lucrări şi articole de înaltă ţinută ştiinţifică, era cunoscut ca un elev strălucit, cititor împătimit, bun coleg, excelent interpret la vioară, iar ca fotbalist stăpânea arta driblingului, având o detentă bună.  Era mereu solicitat să facă parte din echipele angajate în diverse competiţii. Pe 12 octombrie 2014, a împlinit vârsta de 80 de ani, fiind sărbătorit cum se cuvine şi de către botoşăneni. Recent, în revista „Luceafărul“ an. 6-2014, Silvia Lazarovici a realizat un pertinent studiu cu privire la viaţa şi opera savantului,  intitulat „Alexandru Zub – 80 de ani“.     Din anul I al şcolii pedagogice s-a remarcat prin tenacitatea studiului diverselor probleme şi cu un orizont  larg şi profund, colegul nostru de clasă, Stelian Dumistrăcel care, va deveni unul dintre cei mai buni lingvişti din ţară având o operă impresionantă. Termină şcoala în 1954 ca şef de promoţie, ca şi Alexandru Zub, în 1953. A luat doctoratul cu teza „Neologismul în graiurile populare româneşti”, pe baza Atlasului lingvistic român, în anul 1974, la Universitatea  „Al. Ioan Cuza” din Iaşi. Face studii de specializare si documentare în instituţii de profil academic şi în universităţi din Europa precum Berlin, Műnchen, Freiburg, Paris. Are peste 5o de volume publicate, relevant fiind „Noul Atlas lingvistic român pe regiuni, Moldova şi Bucovina”. Este expert în domeniul ştiinţific de performanţă şi conducător ştiinţific de doctorat. Despre Ioan Caproşu, academician, bun coleg din şcoala pedagogică, dar şi la universitate, pot spune că a devenit unul dintre cei mai buni specialişti  în istoria medie a României, mărturie fiind  opera sa de excepţie cu volume de documente şi de sinteze de mare valoare. S-a născut în comuna Mitoc, judeţul Botoşani, la 26 august 1934; urmează gimnaziul la Săveni şi Şcoala Pedagogică la Şendriceni. Universitatea ieşeană îl apropie de prof. dr. docent Constantin Ciohodaru, de la care învaţă multe taine din domeniul cercetării actelor vechi; cu timpul a devenit unul dintre cei mai buni paleontologi din ţară. Dintre lucrările sale enumerăm câteva: ,,Iaşul marilor zidiri până în anul 1821”, publicat de Junimea  în 1974; documente privind istoria Iaşului, 10 volume, Editura Dosoftei, 1999-2008. O altă operă valoroasă este „Monumenta linguae dacoromanorum” Biblia de la 1688”, Pars, I Generis, 1988, editat împreună cu Vasile Arvinte. Realizează colecţia „Documenta Romaniae Historica”, seria A. Are numeroase studii şi articole, recenzii, fiind, totodată,  ani în şir, secretar ştiinţific al „Anuarului Institutului de Istorie  A. D. Xenopol” din Iaşi, editat de Academia Română. A îndeplinit funcţia de Decan al Facultăţii de Istorie a Univesităţii ieşene. A predat istoria statelor din sud-estul Europei, doi ani, la Univesitatea Portland, statul Oregon,  din S.U.A., şi, apoi la Londra. A coordonat lucrări de gradul I, a făcut multe inspecţii în judeţul Botoşani pentru acordarea gradelor didactice şi a  îndrumat profesorii mai tineri în domeniul cercetării istoriei locale.

Ilie Seftiuc, din Horodiştea, învăţa pe de rost cu mine la matematică, tot felul de definiţii, de demonstraţii. Nu doream să ne facem de râs faţă de domnul Luţă, matematica fiind pentru noi precum gramatica pentru Trăsnea. A devenit conferenţiar universitar şi a îmbrăţişat istoria universală, publicând lucrări de amploare cu privire la rolul Dunării în istoria României, problema reparaţiilor după Primul Război Mondial şi a făcut studii de documentare la Moscova şi Havana.         Se stinge din viaţă în plină afirmare didactică şi pedagogică.                                     Meticuloşi, disciplinaţi, de o modestie proverbială au fost şi Paul Şadurschi (fost director al Muzeului Judeţean Botoşani), dr. Vasile Ursache  (director al Muzeului oraşului  Roman), Constantin Bărboi (scriitor), Gheorghe Amarandei ( director de liceu şi de Arhive), Gheorghe Grigoraş, Mihai Bejenaru, Ionel Bivoleanu, Dumitru Iordache, Paul Luţuc. Toţi aceştia au fost recunoscuţi şi apreciaţi pentru performanţele deosebite în cercetarea ştiinţifică, în organizarea unor muzee şi arhive ale statului, conducând cu pricepere activitatea din şcolile încredinţate. Nu există domeniu în care, absolvenţii de la Şendriceni, depăşindu-şi statutul profesional de multe ori, să nu să se afirme prin ceea ce realizau. Nu putem fi în acest spaţiu, exhaustivi, dar merită să pomenim pe Vasile Fetescu, mare profesor, director şi prolific poet, pe Alecu Ivan Ghilia, Alexandru Lungu, Nicolae Cîntec. Alecu Ivan Ghilia, după Şendriceni, urmează Academia de Arte Plastice la Iaşi şi apoi Institutul „N. Grigorescu” de la Bucureşti, absolvindu-l în anul 1953. Scrie romane, povestiri şi poezii. Sunt cunoscute romanele „Cuscrii“ (ESPLA, 1958, Bucureşti), „Ieşirea din Apocalips” (Editura Tineretului, 1966, Bucureşti), „Dragostea câinelui de pază“ (Editura Cartea Românească,1991, Bucureşti). Alexandru Lungu,  născut la Miorcanii lui Ioan Pillat, Botoşani, termină şcoala Şendriceni în anul 1949, iar Institutul de Artă Cinematografică, secţia actorie din Bucureşti în anul 1954. Lucrează la Teatrul Mic, face apoi filmele „Ciulinii Bărăganului“, în 1957, „Telegrame“ – 1959, „Bocet vesel”, în 1983. A fost decorat în anul 2000 cu ordinul „Steaua României“, în grad de ofiţer. Un loc important în amintirile noastre ocupă doi cercetători cu importante opere publicate: Aristotel Crâşmaru şi Ştefan Ciubotaru. Aristotel Crâşmaru este un veritabil arheolog, care împreună cu cercetători din Iaşi şi Bucureşti, a scos la iveală şi a reconstituit inestimabile valori de patrimoniu, facând să se nască Muzeul Arheologic Săveni, iar cel din Botoşani să aibă o impresionantă colecţie, parte din ea fiind expusă, nu de mult, la  New-York şi la Londra. Este  autorul unei valoroase Monografii a comunei Drăguşeni. La rândul său, Ştefan Ciubotaru, absolvent de Şendriceni, are o operă care acoperă un spaţiu inedit, dar şi unul cunoscut. Astfel, scrie o nouă monografie a oraşului Botoşani, publicată de AXA în anul 1997, apoi „Caleidoscop botoşănean”, Editura Geea, 1995, „Pagini culturale botoşănene”, Geea, 1994.

Au fost buni directori de şcoli şi licee Constantin Leizeriuc, Gheorghe Severincu,  Gheorghe Burac, dar şi învăţătorii  Ioan Cîşlaru, C. Aniţei. Îi apreciem, de asemenea, pe pictorii Teodor Valenciuc şi pe Cicerone Cojocaru,  primul fiind şi preşedinte al Filialei Botoşani a Uniunii Artiştilor Plastici. Sunt absolvenţi care au servit ani în şir şcoala ca inspectori şcolari (unii chiar longevivi precum prof. Mihai Matei):  Ioan Damian, inspector general adjunct, Ioan Galer, Mihai Anisie (fost şef de secţie de învăţământ raional), Lungu Adrian (fost şi director al Casei Corpului Didactic), iar la Inspectoratul  Şcolar  Suceava au fost Ioan Bivoleanu,  Mihai Ababei şi Petrică Bordeianu. La secţia de învăţământ Rădăuţi a funcţionat Petrică Bejenaru. Au fost deputaţi în Parlamentul României, precum Mihai Teodorescu şi Petrică Bejenaru, în timp ce alţii au îmbrăcat haina militară  (Şt. Bunu, Aurel Barbacaru şi Ostafi I, colonei, acum).  Au strălucit pe diverse scene ca dirijori de cor Vasile Nistor, Gheorghe Fusa (Dersca), Constantin Matei ca membru al Corului Operei de Stat din Iaşi, sub conducerea dirijorului Pavalache.
Majoritatea celor pomeniţi mai sus au împlinit sau vor împlini vârsta de 80 de ani; alţii sunt în lumea umbrelor…
Cu regretul că poate am omis unele nume valoroase, sper că se  va găsi cineva care să realizeze un Dicţionar al personalităţilor formate în prestigioasa Şcoală Normală din Şendriceni! Să lăsăm pentru memoria colectivă a posterităţii aceste valori umane! Aşa vom pune la îndemâna celor interesaţi modele de atitudini, de  instrumente de gândire, de acţiune, de personalităţi remarcante în diverse domenii de activitate, ca urmare a dăruirii de sine – toate, în contrast cu cele oferite de partidele politice, astăzi, în campaniile electorale.

Desigur că, acestea sunt trecătoare, în timp ce opera celor de la Şendriceni nu poate fi decât  mobilizatoare, perenă şi  eternă.

                                   Profesor Mihai Matei

                       Bibliografie selectivă

1. Amarandei, Gheorghe şi colab., „Şcoala Normală de la Şendriceni”, Editura  Litera, 1978, Bucureşti ;
2. Burac, Gheorghe, „Monografia comunei Vlăsineşti“  Editura Agata, 2006, Botoşani;
3. Ciubotaru, Ştefan, „Monografia oraşului Botoşani“  Editura AXA, 1997, Botoşani;     „Caleidoscop botoşănean”, Editura Geea, 1995, Botoşani;
4. Crâşmaru,  Aristotel,  „Monografia Drăguşenilor” Vol. I şi II;
5. Caproşu, Ioan, „Iaşul vechilor zidiri, pâna la 1821“, Editura Junimea, Iaşi, 1974;
   Caproşu, Ioan, „Documenta Romaniae Historica“ Seria A, Academia Română;                                                           Caproşu, Ioan, „Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia, 1688”, Paris I, Genesis, 1983, editat de Academia Română;

6. Crudu, Tiberiu „Botoşanii în anul 1932. Schiţă monografică”, Secţia Culturală Botoşani, 1932 ;
7. Dumistrăcel, Stelian,  „Noul Atlas lingvistic român pe regiuni, Moldova şi Bucovina” Editura Academia Române, 1997;
8.  Ghilia Ivan, Alecu, „Ieşirea din apocalips“ Editura Tineretului (roman); 9. Hrib, Vasile, „Monografia comunei Corlăteni”, Tipografia Institutului Politehnic, Iaşi, 1982;
9. Lazarovici,   Silvia,  „Alexandru Zub – 80 de ani“, Luceafărul, an – 2o14; 11. Lungu,   Alexandru,  „Ciulinii Bărăganului“, 1957,  „Telegrame“ , 1959 (filme);
10. Matei,   Mihai,   „Evocări“,  Editura Quadrat, 2005, Botoşani; 13. Munteanu, Mihai „Manuscrisele de la Şendriceni“ Editura Quadrat, 2007;
11. Matcovschi, D. şi Bodea, M., „Învăţământul românesc în date” Editura Junimea,  1979;
12. Neamţu, Vasile, „Monografia comunei Şendriceni“ Editura Quadrat, 2011;
13. Şadurschi, Paul, „Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani“, Editura Academiei Române, 1982;
14. Severincu, Gheorghe, „Învăţământul agroindustrial din Botoşani”, Editura AXA, 1993;
15. Zub,  Alexandru, „Nicolae Iorga văzut de Al. Zub”, Muzeul Brăilei, Editura Istrus, 2013;
    Zub, Alexandru, „Istorie şi istorici în România interbelică“, Editura Junimea, 1989;
    Zub Alexandru,  „Mihail Kogălniceanu-istoric”,  Editura Junimea, 1974.