Primit pentru publicare: 23 iul.2015
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 24 iul.2015

OPINII…  de MARIN  IFRIM

Liviu Ioan Stoiciu între viața scrisului și scrisul vieții

Grație doamnei Rodica Lăzărescu, redactor-șef al revistei Pro Saeculum, am în față această publicație consistentă, unică în felul ei, fondată în anul 2002 de regretatul meu conjudețean Alexandru Deșliu și de vrânceanul Valeriu Anghel. În cele ce urmează, nu mi-am propus să scriu despre cele peste 250 de pagini ale acestui număr (3-4/2015) dens, conceput într-un format A4 care permite revistei, vorba maestrului Ștefan Cazimir, ”să stea în picioare”. Niciunde nu am mai citit vreodată, în ultimii ani, nici chiar în ”revista fanion” România literară, vreun editorial mai complex, mai dezinhibat de migrenele histrionic-bacoviene ale provincialismului, mai lucid și mai onest decât cel semnat de Rodica Lăzărescu :  ”Vin’ la Milcov cu unire…”.  Nu e doar o ”pledoarie” pentru un statut național al provinciei literare, oricare ar fi aceasta, ci o demonstrație strălucit argumentată a faptului că entitățile unor publicații de top pot face oricând viză de flotant Capitalei, dinspre care se spune că vine ora exactă, mai ales că, trebuie să o recunoaștem, mulți dintre noi nu se poate să nu fi avut vreodată senzația că în provincie ora exactă ajunge mai mereu cu câteva secunde generaționiste întârziere. Rodica Lăzărescu ne lecuiește de această prejudecată. A doua mare surpriză din revista Pro Saeculum, una dintre cele mai bune publicații actuale, o reprezintă ”Jurnalul poemelor”, al lui Liviu Ioan Stoiciu, un text în care îmi regăsesc fabuloase crâmpeie de existență, datat ”vineri, 27 februarie 1987”, din care citez: ”Bărbierit proaspăt, la ora 8,20 sunt la Biblioteca Județeană. Voi fi întunecat întreaga zi: Doina s-a supărat după ce a citit scrisoarea mea către Aurel Dumitrașcu, că am pomenit de <familiar> – că eu ce anume pregătesc? Voi întoarce gândurile negre pe toate părțile pe chestiunea asta. Apropo, punând scrisorile pentru Marin Ifrim și Aurel Dumitrașcu la cutiile poștale, am avut enorma surpriză să…mă învârt în jurul cutiei poștale arhipline cu felicitări, chiar și aceea mare cât statura unui om din interiorul oficiului poștal central!”.   Începând din anul 1986 am avut o corespondență destul de frecventă cu Liviu Ioan Stoiciu. El era deja un nume consacrat, iar eu tocmai debutasem editorial. Era o corespondență care mă onora, cum mă onorează și astăzi, legătura mea cu poetul fiind cea mai longevivă prietenie literară pe care am putut să o am cu cineva, eu fiind un  ins incomod, coleric, slobod la gură și cu un condei prăpăstios, căruia, dacă vreau să-i rafinez un pic vârful,  nu mai vrea să scrie nici de-al naibii.  Citeam printre rânduri stresul în care poetul își ducea viața de zi cu zi. Prin 1987, îmi scria că ”miroase a sfârșit de domnie”. Știam că Liviu are probleme cu regimul comunist, nemulțumirile sale ținând, în primul rând, de libertatea de exprimare, dar și de dezastruoasa situație economică și politică în care se afla țara. La un moment dat, din teama de a nu fi vizitat de securitate, căutam să ascund scrisorile în locuri cât mai sigure prin apartamentul meu de două camera. Mai târziu le-am dus la un văr primar de-al soției mele, Gheorghe Mincu (Gicu), acesta ascunzându-le în căptușeala unui geamantan. Mi le-a înapoiat pe 23 decembrie 1989, la cerea mea. Apoi, câțiva ani mai târziu, le-am donat Bibliotecii Județene ”V. Voiculescu” din Buzău. Scriu aceste rânduri în semn de prețuire pentru curajul, tenacitatea și verticalitatea celui mai original poet al generației mele. În timp ce alți confrați caută cu disperare să fie cât mai…scriitori, Liviu Ioan Stoiciu a fost condamnat încă din copilărie să transforme în scris tot ceea ce atinge, dincolo de cărțile sale (poezie, proză, eseu, roman, teatru, publicistică socială și politică) reușind să distileze artă de calitate și în aceste scrisori. Cândva, adunate cumva la un loc, aceste scrisori, cum sunt cele de care amintește chiar el în secvența din ”Pro Saeculum”, ar putea completa imaginea ceva mai reală decât acum a unuia dintre marii scriitori români ai secolului. Nu înțeleg nici în ruptul capului de ce Liviu Ioan Stoiciu e considerat doar poet (important, ce e drept) sau scriitor în sensul larg al cuvântului, când, activitatea sa literară complexă, caracteristică unor temperamente prolifice, configurează toate coordonatele unui scriitor total. În plus, jurnalele sale, publicate în timpul vieții, înlătură orice posibilitate de mistificare e viitorilor biografi cu apucături securistice. Sunt unul dintre cititorii cumpătați ai lui Stociu, nu am de ce să fiu subiectiv, prietenia noastră se bazează pe respectul reciproc al pasiunii noaste comune, scrisul. Spre deosebire de noi toți, el și-a contabilizat și conștientizat fiecare secundă a vieții. În puținele momente când nu scrie și nu citește, intră în panică. Cel puțin așa îl percep eu din unele interviuri publicate în ultimii ani în câteva reviste din țară. Ce să zic, e greu de găsit un alt scriitor ”întreg” în aceste vremuri decupate parcă direct din episoadele tragice ale Cărții Cărților – Biblia. Știu că există controverse și pe marginea unor texte biblice. Tocmai de aceea sunt de apreciat  și de luat ca literă de lege morală jurnalele, interviurile și scrisorile unui asemenea scriitor. Recent, am primit o carte referitoare la urmărirea de către Securitate a poetului buzoian Dem. Iliescu, condamnat la închisoare pentru activitate legionară. Autorul cărții (în care am găsit dovada că eram urmărit de securitate încă din anul 1980) ,  fiind posesor al unui permis de acces în arhivele Securității, a lucrat, conștient sau nu, numai cu materialele din dosarul de urmărire informativă. Pagini dactilografiate, semnate de locotenenți, căpitani și colonei, din care rezultă că acești ofițeri ar fi fost mai degrabă dactilografi ai turnătorilor, nu ditamai călăii. În cele peste 400 de pagini ale cărții, nu am întâlnit niciun angajament olograf semnat de vreun amărât de turnător, în ciuda faptului că, chipurile, sunt ”desconspirate” vreo câteva zeci de persoane. Cartea colcăie de lucruri ciudate, de ștampile și numere de înregistrare, de note făcute de securiști, citite de securiști, aprobate și adnotate tot de securiști, nicidecum de ”dovezi” reale semnate de turnători. Rar e de găsit câte o declarație a vreunui înghesuit de sistem, ceva din care nu rezultă decât cinismul și barbaria unor indivizi plătiți să terorizeze la normă. Culmea nemerniciei, la înmormântarea poetului Dem. Iliescu, aceeași securiști au întocmit o listă lungă cu toate persoanele prezente în jurul gropii acestuia, menționându-se până și faptul că scriitoarea P. P. ”a lipsit” de la ceremonia funerară! Așa au știut securiștii să falsifice realitatea, viețile oamenilor, toată istoria acestui popor chinuit doar pentru a-și asigura, pentru ei și pentru adevărații lor turnători, un viitor curat, ceea ce s-a și întâmplat și se întâmplă în acest prezent diabolic gândit.  Iată de ce găsesc esențiale jurnalele și scrisorile unor scriitori precum Liviu Ioan Stoiciu. În primăvara anului 1989, un pretins amic m-a sunat și mi-a spus că niște securiști au dat buzna în garsoniera  poetului buzoian Ion Nica, în căutarea unor scrisori! A fost un avertisment cu efect devastator. Am fost lucrat ca la carte. Cum poetul Nica locuia la o distanță de trei blocuri față de mine, am pus mâna pe 22 de caiete studențești din cele mari, format A4, jurnalele mele de-o viață. Am rupt totul cu migală, am pus bucățile de caiete într-un ceaun imens pe care l-am umplut cu apă și am aprins aragazul. Peste vreo jumătate de oră am cărat la tomberon un sac de plastic plin cu celuloză de culoarea tradițională a ochilor de securiști  care n-au mai apucat să vadă marile mele „secrete de stat”: înjurături sincere, neaoșe, la adresa sistemului și a conducătorului său iubit.  Numai eu știu ce am pierdut și ce nu au câștigat atunci căutătorii de noduri în papură, chiar dacă, la o adică, ar fi fost mai bine ca acele caiete să-mi fi fost confiscate atunci, indiferent de consecințe. Acum le-aș fi putut recupera. Cine e interesat de posteritatea sa, ca om și ca scriitor, musai trebuie să urmeze exemplul lui Stoiciu, un exercițiu sisific dar cu rezultate  garantate. Gesturi de prinț scăpătat dăruind papuașilor oglinzi și mărgele, cum foarte des proceda blândul Nichita Stănescu, nu duc deloc spre o posteritate reală, nedeformată de ”specialiști”. Prin toată recuzita sa scriitoricească, Liviu Ioan Stoiciu și-a pus necondiționat sufletul pe tavă (Abia acum înțeleg semnificația titlului unuia dintre volumele sale de versuri – ”Inima de raze”). Pentru un scriitor bine intenționat, acest gest este similar cu dimensiunea umană a crucificării. Nu vă speriați de cuvinte, uneori ele se impun singure. Noi nu trebuie decât să ne asumăm  paternitatea lor. Câteva din semnificațiile date de Liviu Ioan Stoiciu propriului său scris, parte a elementelor vitale ale acestuia, puteți găsi și în această revistă, un pic mai jos, în interviul luat poetului, pe 15 iulie, de către Georgică Manole.
http://www.luceafarul.net/zece-intrebari-pentru-liviu-ioan-stoiciu