Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ORAŞUL BOTOŞANI DE LA DEZVOLTARE LA STAGNARE ECONOMICĂ

ORAŞUL BOTOŞANI DE LA DEZVOLTARE LA STAGNARE ECONOMICĂ

,,În nici un caz, Botoşani nu trebuie să se resemneze a
deveni numai un oraş cultural. Grija generaţiilor pentru
cultură este lăudabilă, însă chiar atingerea acestui
scop este nevoie de o pulsaţie comercială şi industrială”.

(Cristian Ciomac, 1934)

Atestat documentar din secolul al XIV- lea, oraşul Botoşani s-a dezvoltat în Evul Mediu, ca târg la intersecţia marilor drumuri comerciale continentale, dintre Marea Baltică şi Marea Neagră şi dinspre Occident trecând prin Transilvania spre răsăritul Europei.
Prosperând cu funcţie comercială importantă, atrage de timpuriu stabilirea populaţiilor străine, armeni şi evrei. Cu venituri mari realizate din comerţ, fiind prezente mărfuri din aproape toate ţările Europei, domnitorii Moldovei manifestă interes pentru acest târg, dar, în acelaşi timp, atrage şi tot felul de invazii străine.
,,Metropolă comercială a Ţării de Sus”, cum a fost numit, oraşul Botoşani, depăşind faza meşteşugarilor organizaţi în bresle, atingând la sfârşitul secolului al XIX-lea faza cooperaţiei simple, semnalându-se chiar manufacturi, asistăm la forma incipientă a industriei care va coexista mult timp alături de atelierele meşteşugăreşti.
Dezvoltarea comerţului şi a industriei a determinat stabilirea la Botoşani, în 1865, a celei de a IX-a Circumscripţii a Camerei de Comerţ şi Industrie pentru judeţul Botoşani, căreia i se adaugă judeţul Dorohoi (Decretul Princiar Nr.996/ 3 iulie 1865) şi Fălticeni din 1869(Baia din 1932).
,,Capitală de judeţ punct terminus” prin racordarea la reţeaua feroviară în 1871, deşi avea o mare importanţă pentru economia acestei regiuni, modul cum a fost construită, necopiind vechile drumuri comerciale, scoaterea în afara circuitului economic a marii părţi a judeţului, lipsa legăturilor cu restul căilor ferate din ţară, a deterninat plecarea negustorilor spre Dorohoi, Iaşi şi alte oraşe, avantajaţi de comerţul cu cereale şi animale.
Sfârşitul secolului al XIX-lea a însemnat maxima dezvoltare a oraşului Botoşani, fiind printre patru, cele mai însemnate şi populate oraşe ale ţării.
În ajunul primului război mondial, viaţa economică era încă prosperă însemnând: o moară de grâu ce ducea, faima făinei în ţări din Europa; industria textilă (Fabrica ,,Floridas”, înfiinţată în 1907, profilată pe producerea cămăşilor; Fabrica de ciorapi şi ghete înfiinţată în 1904); o ,,fabrică” de lumânări; o tăbăcărie; trei ateliere ce reprezentau industria metalurgică, Fabrica de reparat maşini şi fontă, ,,L. Holmac” (înfiinţată în 1890), Atelierul mecanic ,,F. Blaha” (1893), mai multe ateliere de croitorie, lemnărie, cojocărie, olărie etc.
Cred că este interesantă prezentarea câtorva opinii şi preocupări ale timpului, pentru revenirea oraşului Botoşani la dezvoltarea economică şi faima pe care a avut-o timp de secole.
Decăderea economică a oraşului Botoşani în perioada interbelică a generat din partea clasei politice, gazetarilor, economiştilor, intelectualilor, discuţii pentru găsirea soluţiilor şi depăşirea situaţiei existente.
N. Iorga critica construirea nechibzuită a căii ferate, în această parte a ţării. „Drumul cel mare spre Apus trecu din Iaşi prin Paşcani spre Cernăuţiul bucovinean şi Lembergul Galiţiei”; a doua cale ferată fără viitor pe Valea Jijiei lega Iaşul de Dorohoi fără a ajunge la Botoşani; oraşul se găsea la ,,capătul unei linii secundare, care nu ducea măcar până la Hârlău şi Târgul- Frumos”.
V. Tufescu propunea o reţea de căi ferate între diferite localităţi ale judeţului pentru ca Botoşani „să devină cel mai important centru agricol şi comercial din toată Moldova, putând rivaliza cu Cernăuţi, Iaşi, Galaţi; oraşul ar reînvia şi şi-ar relua viaţa din trecut, cu mult mai prosperă şi mai tumultoasă; iar întreprinderile comerciale şi industriale vor ajunge cu renume european. În felul acesta nu numai că s-ar opri de la decădere unul din cele mai frumoase oraşe ale ţării, dar s-ar contribui la ridicarea şi înflorirea lui. Destul
i-a fost aşteptarea.”
N.V.Adam era de părere că fără linia ferată Botoşani-Hârlău şi Dorohoi-Noua Suliţă, Botoşani împreună cu toată ,,regiunea noastră va rămâne, veşnic colţ uitat din fundul Moldovei”.
Senatorul Cristian Ciomac, în ziarul ,,Reformatorul”, referindu-se la schimbările interne şi internaţionale de după 1918, confirma că Botoşanii sunt scoşi înafară de orice cale sau vad comercial în perioada interbelică. ,,Înainte de război, situaţia era ameliorată, 1) Botoşanii era un centru important de desfacere a marii proprietăţi care astăzi a dispărut, 2) era în acelaşi timp un centru de de aprovizanare a aceloraşi proprietăţi, foarte bogate, 3) taxele feroviare erau astfel combinate cu Germania şi Austro-Ungariea, încât dădea posibilitatea Botoşanilor de a avea mari depozite manufacturiere en gross, ce au dispărut prin crearea statelor succesoare ale Austro-Ungariei şi izolarea cu Germania”.
,,În izolarea de azi (se arăta într-un articol din acelaşi ziar din 1928) târgul nostru trăieşte o viaţă culturală, singura care i-a mai rămas, şi care i se mai poate da”.
Aflat în timpul primului răzoi mondial în zona neocupată a Moldovei, oraşul Botoşani ca şi întregul popor român, a trebuit să suporte toate greutăţile războiului „a adăpostit zeci de mii de refugiaţi, a fost punctul de trecere şi de refacere a unităţilor militare române şi ruse” şi-a dat tributul de sânge şi contribuţia la războiul pentru întregirea neamului, iar retragerea ,,aliaţilor” a lăsat urme în conştiinţa locuitorilor.
După 1918, oraşul nu mai păstra nimic din prosperitatea economică anterioară, făcând cu greu faţă dificultăţilor financiare, ,,…fără ca statul, la rândul său, să-i facă vreo înlesnire sau degrevare a sarcinilor comune, ci din contra nu ni se plăteşte de câtre stat, nici serviciile efectiv făcute, rămânând în restanţă cu cheltuielile, ce apăsau greu asupra situaţiei financiare comunale, şi ne sechestrează fără cruţare şi puţinele venituri pe care le mai avem şi pentru scopuri pe care comuna nu este răspunzătoare”.
Cu o economie endodinamică ca şi a întregului judeţ, în care predomina agricultura, oraşul va fi mereu în criză financiară, fiind mereu pus în situaţia de a se împrumuta de la bănci, atunci când se punea problema unei lucrări de interes public. După 1918 se înfiinţează întreprinderi noi, iar cele existente îşi măresc capacitatea de producţie. N. Coşoschi înfiinţează pe lângă fabrica existentă un atelier de turnătorie; Iosif Rosenzwerg şi L. Rachmut deschid o fabrică de ,, ţesătorie mecanică” (13 maşini de tricotat şi 33 de lucrătoare); Primăria Botoşani aprobă în 1922 autorizaţie fabricii de butoaie ,,Doga”, pentru modificarea construcţiei existente şi construirea uneia noi, a ,,unui local de fabrică de ulei” în strada Rosseti, pentru o tăbăcărie şi săpunerie a lui Fişel Bonaparte şi Lupu Bonaparte, mărirea instalaţiei de producţie fabricii de pielărie a lui I. Azirolovici etc. Se înfiinţează Fabrica ,,Aurora” în 1923 (35 lucrătoare) care producea panglici de mătase şi bumbac; ,,Hercules” (90 angajaţi, 85.000 bucăţi de lenjerie pe an), de lenjerie cunoscute în întreaga ţară; ,,Teddy”, de jucării, îşi măresc continuu capacitatea de producţie, semn că economia oraşului se afla într-o perioadă de relansare şi dezvoltare.
Industriile uşoară, alimentară, textilă şi pielărie erau ramurile cele mai prospere ale oraşului, având în vedere zona agricolă în care era situat şi resursele existente care puteau fi valorificare în acea perioadă. Celelalte activităţi industriale erau determinate şi fluctuau în funcţie de producţia agricolă.
Industria textilă a oraşului Botoşani era reprezentată în 1928, de nouă întreprinderi (trei prelucrau cânepa, alte trei tricotau lâna, una prelucra bumbacul şi două mătasea): ,,Aurora”, ,,Hercules”, Coroana”, ,,Căprioara”, Fabrica de tricotaje Zeiller Avram, Drob Vasile etc. care foloseau materiile prime existente în judeţ: lâna, cânepa, din import bumbacul şi produceau lenjerie, baticuri, panglici, galoane din mătase, ştreang, frânghie, sfori, căpestre etc.
Faima morăritului nu mai era la fel cu aceea cu multe decenii în urmă, datorită concurenţei morilor şi a grâului mai ieftin din Basarabia. Moara Botoşani, Societate în nume colectiv (măcina 40 tone de grâu în 24 de ore); Moara Popăuţi (24t/24 ore), Moara Fritz şi Scheidel, singura moară cu uzină electrică proprie (10t/24 de ore, numită şi ,,Moara cea Mare” cu cel mai mare capital şi angajaţi, a fost distrusă de un incendiu în 1926) măcinau grâul din Valea Jijiei (Bărăganul Moldovei), Valea Siretului şi a Prutului. Industria alimentară deţinea mai mult de jumătate din capitalul investit în toată industria; mai cuprindea trei întreprinderi de ulei vegetal şi o fabrică de bere şi de smalţ ,,La Cişmea”, zeci de brutării cu câte 2-3 angajaţi, mai multe gherete de fier pentru vânzarea cărnii de porc, vită, zarzavaturilor etc.
Industria metalurgică reprezentată prin Atelierele
,,Blaha” (cu capitalul cel mai mare, 12.000.000 lei, 100 de angajaţi, repara maşini agricole) Fabrica Metalurgică
,,Holmak” (producea piese pentru maşini agricole), ,,Teddy”- Fabrică de jucării indestructibile, are o desfacere mai mică, fiind afectată de scăderea taxelor vamele din 1927, a concurenţei jucăriilor germane şi a pluşului importat din Germania ce reprezenta 12-14% din valoarea jucăriilor, Fabrica lui Beţian Kubin (producea portiţe de sobe, cuptoare, instalaţii de mori şi fabrici de ulei).
Industria hârtiei şi a artelor grafice producea plicuri, caiete, pungi, confecţii de hârtii, carneţele, registre, imprimerii de ziare şi avea cinci întreprinderi: ,,Apollo”, ,,Dacia”, Tipografia ,,Munca”, Fabrica de pungi de hârtie avea un număr mic de angajaţi, şi răspundea cerinţelor locale.
Cu activitate profitabilă erau şi cele trei fabrici ale industriei pielăriei care prelucrau pielea animalelor în produse finite şi semifinite, produse desfăcute în oraş sau la alte fabrici de încălţăminte din ţară. Chinina pentru tăbăcitul pieilor era importată din Austria.
Ceara era materia primă pentru prelucrarea lumânărilor, iar în perioade mai bune se folosea parafina din import. Acest ,,atelier” şi încă câteva de producerea săpunului, reprezentau ceea ce numea Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani industria chimică.
Fabrica ,,Ceramica” vindea oale de pământ, teracotă şi ornamente de sobă şi tuburi. La marginea oraşului, ,,La Cişmea”, ieşirea spre Dângeni, era fabricată manual cărămida pentru constucţii.
Situaţia industrială a oraşului Botoşani, la sfârşitul anului 1928, an de referinţă al relansării economice interbelice, aşa cum era prezentată de Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani, totaliza un capital de 2.139.572 lei, o forţă motrice instalată de 1.105 H.P. şi peste 500 de angajaţi. Rămâneau în afara situaţiei arătate multe ateliere meşteşugăreşti, diferiţi producători care nu se raportau la activitatea Camerei de Comerţ.
Oraşul avea prin excelenţă o industrie uşoară, alimentară, textilă şi a pielăriei care folosea materia primă din mediul rural şi răspundea cerinţelor agricole cu unelte şi maşini.
Criza ecomonică internă determinată de cea mondială a însemnat, un regres în activitatea industrială a oraşului Botoşani. ,,Criza agricolă în loc să dispară, se adânceşte (se arată în Starea economică şi Raportul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani, pe anul 1929), iar preţurile în loc să urce scad … ruina bate la uşa proprietarilor, iar ruina agricultorilor înseamnă ruina ţării”. Excedentul Camerei de Comerţ şi Industrie Botoşani pentru anul 1929, a fost de numai 258.399 lei , cu mult mai mic faţă de anii precedenţi, deoarece încasările au fost în minus faţă de prevederile bugetare cu 1.663.994 lei.
Multe fabrici şi ateliere îşi încetează activitatea, scade exportul la produsele agricole şi din această cauză se depreciază preţurile, depozitele nu-şi pot vinde marfa, criza de consumaţie duce la scăderea producţiei, morile şi-au redus activitatea la strictul necesar, producţia agricolă este inferioară celei de dinaintea războiului, parafina pentru producerea lunânărilor nu mai este importată, Fabrica
,,Aurora” îşi sistează vânzările, ,,Hercules” îşi reduce producţia şi numărul de angajaţi. Industria tânjeşte din cauza dobânzilor mari, a lipsei fondurilor şi debuşeelor. Iată cum descrie Camera de Comerţ şi Industrie în 1930 starea economică. ,,…Firme mari cu reputaţie au tras obloanele. Tăbăcăriile, reduse ca număr la jumătate, abia o duc. Fabricile de tricotaje stau cu depozitele nevândute. Industria panglicilor de mătase şi-au redus cu totul activitatea. Industria metalurgică este desfiinţată aproape în întregime”. Pierzând din importanţa sa economică, scade populaţia oraşului, botoşănenii dornici de muncă ,,…îşi valorifică aptitudinile în alte centre industriale şi comerciale, unde pot constata că totul este posibil de înfăptuit”.
Asistăm la dispariţia întreprinderilor mici şi consolidarea celor cu capital mare, cum ar fi: Moara Botoşani, Fabrica de ulei vegetal Meirovici Suharovici. Întreprinderea ,,Blaha” îşi diversifică producţia însemnând, ,,110 tone piese pentru maşini agricole şi industriale, transmisiuni, piese de automobile, renovări şi transformări de motoare”
În perioada crizei economice, oraşul Botoşani a pierdut 1/4 din capitalul investit, mai mult de 1/5 din forţa motrice instalată şi aproape 1/2 din muncitorii angajaţi. Dispar întreprinderi, cele mai multe la sfârşitul perioadei de criză, cu capital mic.
Industria şi meşteşugurile botoşănene nu-şi vor reveni decât parţial după criza economică, perioada fiind scurtă, afectată apoi de decretele de raţionalizare şi de speculă. Prosperitatea economică de odinioară rămâne doar o amintire.
Cu capacitatea de producţie mărită, ,,Moara Botoşani” întâmpină greutăţi în distribuirea derivatelor. La fel se întâmplă şi cu celelalte fabrici, deşi numărul de angajaţi este suficient, între 6 şi 22. În producerea uleiului vegetal, cele două fabrici ,,Lotz” şi ,,Maerovici Suharovici” îşi măresc capitalul la 5.000.000 lei şi îşi diversifică producţia.
Fabrica ,,Hercules” devine o întreprindere puternică, cunoscută şi de Ministerul Muncii prin incidentul petrecut în 1935 între lucrătoarele care cereau ,,introducerea de condiţii mai omeneşti” şi patronul Iosif Waldhausen. Din nouă
,,întreprinderi” înainte de 1928, din industria textilă, au rezistat numai trei şi datorită faptului că unele nu aveau concurenţă. Este cazul atelierelor lui Franţ Katz, singura care valorifica cânepa şi producea articole din cânepă.
Industria chimică producea lumânări, săpun; era reprezentată de patru ateliere cu câte 2-3 angajaţi; atelierele pentru prelucrarea pieilor, mai multe la număr produc mărfuri cu un grad mic de industrializare, desfăcută pe plan local. Existau cinci ateliere mecanice dotate cu instalaţii de abur sau motoare, care executau comenzi în oraş şi în afara lui. În septembrie 1931, la sfârşitul perioadei de criză economică Camera de Comerţ şi Industrie Botoşani organizează în localul ei o expoziţie agricolă, una industrială (au expus Fabricile ,,Hercules”, ,,Aurora”, ,,Teddy”, Fabrica de lumânări Iacovlov şi cele de ceramică) şi una cu obiecte casnice.
Deceniul al patrulea al secolului trecut, instabil politic, afectează activitatea economică a oraşului. Mulţi botoşăneni dornici de muncă ,, îşi valorifică aptitudinile în alte centre industriale şi comerciale, unde pot constata că totul e posibil de înfăptuit”. Fiecare comerciant şi industriaş, ,,stătea în nesiguranţă şi căuta a-şi restrânge afacerile la cât mai mult pentru a-şi asigura ziua de mâine pentru familie” se arăta în Memoriul asupra situaţiei economice, comerciale şi financiare a judeţului Botoşani pe 1939.
O industrie bazată pe prelucrarea produselor agricole pe care le oferea zona în care se afla oraşul Botoşani, cu capital mic, puţini angajaţi, lipsa de capital propriu, neîncrederea între clienţi şi comercianţi, a cărei producţie oscila în funcţie de situaţia agricolă, care nu putea pătrunde pe piaţa mare industrializată, nu avea viitor, răspundea doar pieţii locale şi se dezvolta doar la cerinţele ei.
Aşa se explică faptul că din cele patru întreprinderi cu profil industial din tot judeţul Botoşani, care s-au încadrat în prevederele legii naţionalizării din 1948, doar trei se aflau în oraşul Botoşani (Atelierul mecanic pentru reparaţii, Fabrica de ulei, Moara Botoşani). Economia postbelică a oraşului Botoşani a păstrat şi dezvoltat mult ramurile viabile ale industriei anterioare şi a creat industrii noi.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5