Ovidiu CHELARU

 

 

 

LA MUNCA OGORULUI

Cine n-a trudit vreodată pe ogoare din câmpie
N-are cum să înţeleagă cântecul de ciocârlie, …

…
În copilărie, acest peisaj, angelic, mirific şi mereu acelaşi, ce-l reprezintă mama natură, m-a atras mai întâi la nivel de cunoaştere apoi de apropiere şi contemplare, umblând din zori şi până seara târziu pe câmpul doldora de roade din preajma satului meu natal şi nu în ultimul rând, hoinărind prin luncile şi prundişurile râurilor Suceviţa şi Suceava, ce întretaie de veacuri vatra strămoşească. Desculţ, flămând şi plin de zgârieturi, mă implicam în fel de fel de năzbâtii, alături de copiii de vârsta mea, fie la joacă pe toloacă, având la deseori la îndemână o minge din păr de cal sau vreun cerc de tablă sustras de acasă de la vreun butoi sau cadă destinată pentru murături, şi pe care în fugăream prin rostogolire până la epuizare, fie luam la scotocit luncile şi albiile majore ale râurilor menţionate în căutarea de cuiburi de păsărele, aciuate de regulă în scorburile sălciilor prezente în aceste zone. O dată ajuns la cuiburi, inconştient îmi însuşeam ouăle pentru a le duce acasă pe furiş, vrăjit de coloritul acestora, fără să reţin faptul că săvârşeam o impietate, în totală disonanţă cu educaţia de acasă, care, după cum se poate observa, se prindea de mine precum nuca de perete.

Ştiu şi recunosc şi în prezent, în comparaţie cu ceilalţi fraţi, de mic, eu am fost un copil „problemă”, greu de ţinut în frâu. Cui oi fi semănând? Nici până astăzi n-am reuşit să discern această taină, în condiţiile în care, ambii părinţi, erau stăpânii unor firi blajine şi caractere puternice, alături de un comportament model, n microclimatul în care au trăit. Se zice că trăsăturile şi temperamentul fiecărei persoane, sunt oglinda fidelă a unor bunici sau străbunici, a căror genă găseşte pat germinativ peste generaţii. Un lucru este cert. Această sosie în oglindă, printre altele, mi-a transmis o solidă personalitate căreia unii îi spun încăpăţânare, împletită cu multă perseverenţă, trăsătură de care m-am bucurat dintotdeauna pentru a ajunge la un anume liman, în lumea noastră actuală, plină de farisei, demagogi şi mincinoşi.

A venit cel de-Al II-lea Război Mondial. Altă lume, alţi actori. Adolescentul din mine, l-a înlocuit pe băieţelul de altă dată, ca o fatalitate ce se impune de la sine.

Departe de casă, din martie 1944 şi până în august 1945, frumoasele meleaguri bucovinene, păreau la un moment dat aidoma unor fantome ridicole puse pe şotii, menite să îngroape un trecut de platină. Nici meleagurile bănăţene, unde am avut calitatea de refugiat de război, cu întreaga familie, nu erau urâte dar erau ale lor şi nu ale noastre, faţă de care mă simt străin şi stingher, ca şi păsările călătoare ce ajung din întâmplare fie şi vremelnic pe alte plaiuri. Spun aceasta în pofida faptului că la Herendeşti, locul nostru de pripas în calitate de refugiaţi de război, am găsit oameni de suflet şi ospitalieri, pe deasupra şi bogaţi, cu holde mănoase şi puşi pe un trai în dezmăţ.

La acea vreme, opulenţa bănăţeană era evidentă, în total dispreţ şi sfidare faţă de celelalte provincii româneşti puternic încercat de vicisitudinile războiului. Spre exemplu: într-o zi de decembrie, în preajma sărbătorilor de iarnă a anilor 1944-1945, numai ce-l văd pe ceacea (badea) Ion Sârbu, proprietarul unde locuiam noi cu chirie, că scoate din cocină (coteţ) patru grăsuni în jur de 120-140 kg bucata, pe care îi taie pe toţi în voreţul (curtea) casei.

Contrariat şi nedumerit îl întreb: pentru vânzare? Râde cu poftă, cum să-i vând? Aceştia sunt pentru consum propriu, că de, până la anu’ e cale lungă şi e nevoie de hrană bună şi consistentă pentru a face faţă la munca câmpului. Ce ştii tu băiete, cât de bine prinde la vară un dărab (bucată) de clisă (slănină) şi un cârnaţ afumat cu pită (pâine), alături de o rachie din dudă sau prună, fie la coasă, prăşit sau seceriş şi mai spre toamnă la culesul strugurilor din vie. Bine, zic eu, dar nu-i prea multă carne numai pentru cei patru membri ai familiei?(el, soţia sa nana Viorica şi cei doi copii ai săi, de vârstă apropiată cu mine, Ion şi Gabriela). Râde din nou, cu aceeaşi mândrie bănăţeană păstrată din moşi strămoşi şi-mi spune răspicat: cum să fie prea mulţi pentru un an de zile? Un porc pentru fiecare membru al familiei, abia dacă ajunge.

Uimirea mea era justificată, în condiţiile în care curtea era plină de orătănii, de la găini, raţe, gâşte şi terminând cu un cârd de curci. Ca să nu mai vorbim de cea de-a doua curte vecină ce o aveau în proprietate, unde în sezonul rece iernau o turmă de vreo o sută capete de oi plus trei vaci cu lapte.

Pe cale de consecinţă, legat de episodul cu porcii şi tata a cumpărat un grăsun, pentru hrana familiei, gratulată cu apelativul de venetici, indiscutabil mai săracă decât ei. Spun aceasta când mă gândesc la faptul că în timpul şederii noastre la această familie de ţărani mijlocii, cu avere agricolă de 24 ha, cei 7 membri ai familiei noastre, aveam la dispoziţie o singură cameră, ce servea drept dormitor, sufragerie, bucătărie şi baie, în timp ce acasă în Bucovina lăsasem de izbelişte de teama puhoiului slav, o casă cu cinci camere şi o mulţime de anexe.

Cu vreo trei luni în urmă îmi amintesc de un alt episod. Imediat după treieriş, numai ce-l văd pe ceacea Ion că scoate bicele (boii) din iştalău (grajd) pe care îi înjugă la cocie (căruţă), plină de saci cu grâu, să fi fost în jur de 1200 kg. Martor ocular la această desfăşurare de forţe, în sinea mea eram convins că se duce la moară pentru a-şi face făină pentru uz casnic. Curios din fire, îl întreb: ceacea Ion, unde te duci cu atâta grâu? Răspunsul său prompt: La moară măi flăcăule să fac urlău (uruială) pentru coroave (boii şi vacile sale), că vine iarna şi să am cu ce le întreţine.

Atunci, ca şi acum, am rămas uimit de nedreptatea socială din acele vremuri. În timp ce bănăţenii dădeau pe dinafară de huzur, în Moldova şi Bucovina se murea de foame. Seceta şi ciuma roşie de la Răsărit, făceau ravagii. Cortegiile funerare se ţineau lanţ, ca un blestem apocaliptic, specific micilor naţiuni şi popoare, ce-şi duc veacul mereu în cumpene şi oblăduiri, dictate de vecini şi divinitate.

Uneori, în viaţa reală, eşti martor fără să vrei la intervenţia acelui fatalism universal discreţionar, ce împarte binele şi răul după legi necunoscute nouă pământenilor. Cum pot să-mi explic altfel faptul, că peste arc de tim, nu prea departe, aceeaşi bănăţeni ai anilor 1944-1945, opulenţi peste măsură, peste cinci ani să se confrunte şi ei cu o secetă cumplită, încât să ajungă la mila şi clemenţa moldovenilor şi bucovinenilor, în a-şi procura ceva grâu şi porumb, pentru a nu muri de foame.

Ipocrita soartă a istoriei, a făcut astfel posibilă venirea lui ceacea Ion Sârbu în iarna anului 1950 tocmai la Bădeuţi spre a-şi cumpăra cereale. În acest mod, prin sprijinul acordat, părinţii mei au avut şansa să se revanşeze pentru binele făcut cu ceva timp în urmă.

Reîntorşi acasă din refugiu, la sfârşitul lunii august 1945, am găsit casa părintească, anexele gospodăriei, grădina cu flori şi legume, cât şi livada cu pomi fructiferi într-o stare jalnică, peste care paragina era atotstăpânitoare. În casă, nici urmă de vreo mobilă. Toate uşile şi ferestrele casei lipseau cu desăvârşire. În una din camere, într-o spărtură a tavanului, o familie de bufniţe îşi făcuse cuibul, exprimându-şi nemulţumirea prin ţipete la apariţia noastră. Vandalizarea gospodăriei, era pe de o parte opera unor consăteni de rea credinţă, dar mai ales a armatei de ocupaţie sovietică care a transformat locuinţa în comandament de război, inscripţie ce-am prins-o şi noi, realizată cu litere de tipar în limba rusă, la vedere, de culoare roşie, pe pereţii casei dinspre stradă. Aşa zişii prieteni de mai târziu, ne-au sechestrat gospodăria mai bine de 6 luni, din martie şi până în septembrie 1944 când au părăsit sudul Bucovinei şi implicit comuna mea natală, ca urmare a armistiţiului încheiat între U.R.S.S. şi România la data de 23 august. La plecarea în refugiu, printre alte nutreţuri, tata lăsase în şură şi ceva fân de trifoi cu tot cu sămânţă. Acest fân, ajuns hrana cailor din dotarea subunităţii militare cartiruită în gospodăria noastră, aflată în plin centrul satului. Aşa cum am mai spus, la reîntoarcerea din refugiu, imaginea gospodăriei era dezolantă. Până şi accesul în curte era anevoios din cauza bălăriilor ajunse până la înălţimea unui stat de om, în care bălării, preponderent era un trifoi foarte des , de un verde închis, ce crescuse anapoda. Iată cum s-a dus pe apa sâmbetei râvna, truda şi aşteptările tatei din munca câmpului.

Frontul de război, odată stabilit pe Prut, în primăvara anului 1944, zona Rădăuţilor fiind în imediata vecinătate a frontului era considerată o zonă de risc de gradul I, astfel încât pentru protecţie şi siguranţă, în eventualitatea unei confruntări militare, administraţia de ocupaţie rusească, a evacuat sate întregi timp de mai bine de 4 luni, până şi Bădeuţii, în zonele împădurite, limitrofe oraşului Dorohoi. Strămutaţii, au luat în pripă strictul necesar, adică îmbrăcăminte, hrană, animale, căruţe. Consătenii mei, până şi străbunica Elisabeta Siretean a stat din aprilie şi până la sfârşitul lunii august în pădurile comunei Văculeşti, sub cerul liber, toţi protejaţi de ceva corturi improvizate.

În urmă, satele au rămas pustii, animate doar de câini vagabonzi şi pisici fără stăpân. Câmpurile, în parte însămânţate, au rămas şi ele de izbelişte. La reîntoarcerea consătenilor din evacuare, cu mic cu mare s-au năpustit în câmp, pentru a recolta ce se mai putea, în condiţiile în care toamna şi iminenta iarnă aspră bucovineană, erau pe aproape. Tristeţe generală, alături de un viitor apropiat cât se poate de sumbru.

Recolta în câmp neîngrijită, era jalnică: grâul, secara, orzul şi ovăzul, în cea mai mare parte, se scuturaseră. Cartofii în pământ cât nucile, iar porumbul fără nicio şansă de a face şi boabe. Grădinile de legume de pe lângă gospodăriile oamenilor, invadate de buruieni.

În timpul şederii în pădurile Dorohoiului, mizeria era de necuprins, fără apă şi adăpost. În aceste condiţii, molimele nu au întârziat să apară. Astfel, reîntorşi acasă, plini de păduchi şi nespălaţi, în iarna anului 1944-1945 mai bine de un sfert dintre consăteni au murit de tifos exantematic, printre care şi străbunica mea, în vârstă de 74 ani. La aflarea acestui tragic eveniment, în mintea şi concepţia mea adolescentină, moartea străbunicii mi se părea una normală ţinând cont de anii adunaţi, ca fiind una matusalemică. Şi când te gândeşti că cel care scrie acum aceste rânduri, a trecut bine de 82 ani, te zguduie şi mai mult ideea mărginirii.

Cel de-Al II-lea Război Mondial a fost nu numai începutul unor manifestări nefaste asupra populaţiei ţării noastre şi implicit a familiei Chelaru de la Bădeuţi. A urmat seceta din anul 1946 şi odată cu ea, şi perioada celor 45 ani de comunism, pe care i-am suportat cu stoicism şi dârzenie, pentru a ne putea păstra cu demnitate fiinţa naţională.

Seceta, a venit ca un tăvălug peste capetele noastre şi aşa bulversate de ororile războiului care abia se încheiase. Câmpurile părăginite, trebuiau arate şi însămânţate. Sămânţa necesară, pe sprânceană. Uneltele agricole necesare în mare parte distruse, iar animalele de tracţiune foarte puţine, datorită rechiziţionării acestora pentru nevoile armatei, în cei patru ani de război (1941-1945), ca să nu mai vorbim de jaful şi capturile de război ce le-au făcut armatele de ocupaţie, chiar de a doua zi după armistiţiul de la 23 august 1944. Cât despre tractoare şi alte utilaje mecanice destinate muncii câmpului nu se putea vorbi, acestea fiind o necunoscută pentru acele vremuri.

Cu chiu şi vai, toţi consătenii, inclusiv familia noastră, am purces la munca câmpului încă din toamna anului 1945 şi continuând cu primăvara anului 1946. Din păcate, atât iarna cât şi primăvara ce-a urmat, s-au dovedit a fi foarte zgârcite în precipitaţii. Ca drept urmare, o secetă cumplită a luat locul atâtor speranţe de mai bine.

Cu toate slujbele făcute în câmp de către preoţi, că alte măsuri nu se puteau lua, în paranteză fie spus, sistemul de irigaţie fiind de asemenea o necunoscută în agricultura românească, recoltele realizate în toamnă au fost extrem de scăzute. Cu toate măsurile luate de raţionalizare a alimentelor, locuitorii din zonele afectate au înregistrat o foamete groaznică, soldată cu morţi şi traume de lungă durată. Această foamete, cu întreg cortegiul său de neajunsuri, a ţinut mai bine de 6 luni, din primăvara şi până în toamna anului 1947.

Cerealele pentru pâine sau vreo mămăligă erau de domeniul trecutului şi a unor vise neîmplinite. Mi-aduc aminte că asemenea produse culinare erau o raritate până şi în familia noastră. Cu multă greutate, o dată pe lună tata mergea la moară de unde procura 2-3 kg făină porumb, în schimbul căreia punea în mâna morarului leafa lui pentru o lună. Noroc că în grădină se mai găseau ceva legume, din care mama făcea zilnic câte o oală mare de borş, în care plutea ici şi colo câte o bucăţică de carte. Se tăia pe rupte, tot ce mişca prin bătătură, păsări, oi, bovine, aşa slabe cum erau, că nici ele nu aveau ce mânca.

În treacăt fie spus, noul stat comunist instaurat în România cu sprijinul tancurilor ruseşti, era total neputincios cu ajutorarea cu alimente a populaţiei înfometate. Nu este exclusă nici varianta că totala indiferenţă manifestată, era dictată de la Kremlin, ca o contrapondere şi pedeapsă pentru faptul că nu cu mult timp în urmă, am îndrăznit să luptăm cu arma-n mână pentru dezrobirea unor teritorii româneşti, respectiv a Basarabiei ce a stat sub jugul slav timp de 106 ani (1812-1918) şi Bucovina, ce a simţit acelaşi jug al imperiului austro-ungar timp de 133 ani (1785-1918).

Sceptrul foametei şi a morţii s-a manifestat cu putere şi-n anii următori, când se mânca foarte cumpătat, de teama unor recidive, la fel sau poate mai atroce ca cea din 1947. În mai toate familiile ce cunoscuseră marea dramă socială postbelică, se mânca numai de două ori pe zi, fără festinuri şi dezmăţuri gastronomice.

Unicul vinovat, era comunismul inuman, instalat în patria noastră sub stindardul filozofiilor utopice a lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, a căror percepţii falimentare încă din faşă, s-au dovedit neviabile în timp şi spaţiu, cu precădere în Europa.

Iată câteva din aceste percepte: fiecare după necesităţi; de la fiecare, după posibilităţi şi capacităţi; statul, respectiv societatea să fie conduse exclusiv de către clasa muncitoare.

Prima teorie, în viaţa reală s-a dovedit un slogan ieftin şi neverosimil, atât timp cât necesităţile fiecărui membru al societăţii erau stabilite de către alţii şi nu de către cei în cauză. Statul comunist, prin căpeteniile sale, era cel care stabilea: cât şi anume ce trebuie să mănânci, cum să te îmbraci (vara o salopetă şi iarna o pufoaică) şi la cât spaţiu locativ ai dreptul spre folosinţă personală. În ceea ce priveşte libertatea de opinii şi exprimare, nici nu aveai voie să gândeşti altfel, decât numai şi numai în lumina filosofiei şi propagandei comuniste.

A doua teorie şi mai fantezistă, era aceea că fiecăruia i se cere să contribuie la propăşirea şi dezvoltarea societăţii, în funcţie de pregătirea sa profesională şi de capacităţile sale mintale, astfel încât întreaga societate să fie satisfăcută în mod deplin şi egal. Din păcate însă în viaţa cotidiană excepţiile sunt primordiale şi nu regula enunţată. Nepotismul, apartenenţa la partidul comunist, lingăii şi chiulăii de profesie, sunt factorii ce au dreptul la caimacul muncii, pe diferite trepte sociale. Productivitatea şi randamentul în câmpul muncii cad în sarcina celor mulţi şi obidiţi atât cât să-şi asigure un trai la limita minimă a existenţei.

Nu este cazul, nici momentul de a analiza perioada celor 45 ani de comunism din ţara noastră, personal, neavând nici calitatea şi nici pregătirea profesională de a face aşa ceva. Un lucru însă este cert şi se vede cu ochiul liber din înaltul cerului, pentru toţi oamenii de bună credinţă ce au trăit în acele vremuri sau sunt informaţi din documentele istorice netrucate. Dreptul la muncă nu era numai o prevedere garantată prin Constituţie, ci un imperativ. Uneori discret, alteori pe faţă, se făceau controale şi observaţii mai ales prin crâşme, terase, baruri şi chiar stradal, pentru a se depista pe cei certaţi cu munca şi puşi pe rele şi dezmăţ. Cei găsiţi, de urgenţă era încadraţi în câmpul muncii. Oare când era mai bine, atunci sau acum, când dragostea şi locurile de muncă au dispărut de pe cuprinsul patriei, teritoriu năpădit în cea mai mare parte de hoţi, şarlatani, cămătari, escroci şi patroni făcuţi la apelul de seară, din promiscuitatea capitalismului autohton, oportunişti puşi pe căpătuială de la vlădică la opincă.

A treia teorie de atotguvernare comunistă, se baza pe conducerea întregii societăţi de către proletariat, adică de prostime, mai exact a celor fără de carte, care ştiau să mânuiască cât mai bine o măciucă şi nu vreo minte şlefuită în zeci de ani de instrucţie şcolară. Intelectualitatea societăţii, după propria lor deontologie, nu inspirau suficientă încredere în aplicarea întocmai a filosofiei marxist-leninistă, motiv pentru care promovarea unor reprezentanţi ai acestora în funcţii de conducere era exclusă.

Această orânduire utopică şi fantasmagorică a comunismului, a căzut peste capetele noastre, ca o hidră veninoasă, în condiţii şi aşa austere, dacă ne referim numai la faptul că ţara era deja sleită din punct de vedere economic şi spiritual, după un război de lungă durată, purtat până la sacrificii de sânge şi suflet, concomitent cu seceta cumplită de care am mai amintit.

În agricultură, stările de lucru erau la fel de proaste. Pământ părăginit cât e zarea, unelte agricole puţine, la fel şi animalele de tracţiune.

Familia noastră avea spre exploatare 10 ha de pământ, din care 3 ha în proprietate privată şi 7 ha în folosinţă exclusivă, primite din partea statului, prin lege, tata fiind directorul şcolii generale de 7 clase din Bădeuţi.

Forţa de muncă disponibilă pentru munca câmpului era de asemenea drastic diminuată, decimată fiind de atâtea conflicte militare ce au avut loc în cel de- de-Al II-lea Război Mondial, cu implicarea totală şi a României la care se adăuga şi o importantă pierdere de vieţi omeneşti, datorită tifosului exantematic din iarna anilor 1944-1945 de care am mai amintit. În această situaţie, cei trei bărbaţi ai familiei, adică tata, fratele Gigel şi cu mine am fost obligaţi a ne pune serios la treabă, în condiţiile în care forţe de muncă străină era aproape imposibil de găsit şi de plătit, raportat la bugetul şi venitul părinţilor, cât se poate de limitat. Tot aşa de limitată era şi contribuţia tatei la câmp, rezumată mai mult în a da indicaţii. Sănătatea sa din acea perioadă era puternic zdruncinată de un ulcer duodenal rebel, afecţiune ce l-a condus spre tăişul unui bisturiu pe o masă de operaţie, la Rădăuţi, în primăvara anului 1947. Pe cale de consecinţă, munca în câmp a rămas mai mult pe seama feciorilor săi, în vârstă de 17 ani fratele, şi 15 ani subsemnatul.

În doi, îndemnându-ne unul pe altul, de nevoie, lucram în câmp de zori şi până în noapte, la arat, la semănat, la prăşit, la coasă, la adunat şi transportat recolta acasă sau la arie (păioasele). În entuziasmul nostru tineresc, recurgeam până şi la unele gesturi de bravură pentru vârsta noastră, spre admiraţia şi mirarea consătenilor. Personal, la numai 15 ani, mă avântam de unul singur la arat, pe parcursul unei zile întregi, expunându-mă la o muncă extrem de obositoare, pe care pot s-o înţeleagă numai acei care au practicat asemenea muncă. Deşi aveam la dispoziţie doi cai buni şi docili, alături de un plug metalic nou, numai scoaterea plugului din brazdă, la capetele ogorului, mânatul cailor de unul singur, ca să nu mai amintesc şi de celelalte operaţiuni specifice, toate la un loc, însumau un efort considerabil, la vârsta mea de atunci. Ce contau toate acestea, faţă de mândria ce mă cuprindea la apusul soarelui, când norma stabilită de mine însumi, de o jumătate de ha pe zi, devenea un obiectiv realizat. Ce mare şi inepuizabilă mai este şi tinereţea, mai ales când aceasta este dublată de multă voinţă, ambiţie şi perseverenţă. Toate acestea, îmi sunt vii în memorie şi în prezent. Mi-aduc aminte, cum odată ajunşi acasă, mă spălam, luam masa în fugă şi schimbat de haine, o luam razna prin sat, la întruniri cu fete şi băieţi, mai ales la sfârşit de săptămână. Ce repede trece timpul!!

La cosit grâul, secara, orzul, ovăzul şi fânul, mergeam împreună cu fratele. Norma era aceeaşi, o jumătate de ha pe zi. La păioase în special, coseam din zorii zilei şi până cel târziu la ora 10, când soarele urcat pe cer de câţiva stânjeni, ne topea, atât pe noi cât şi recolta, a căror spice se scuturau sub căldura razelor solare. Reluam lucrul abia spre seară, când vremea se mai răcorea. Pauza de prânz, ce-i drept cam mare, de 4-5 ore, o petreceam la umbra căruţei pentru masă şi odihnă. La apusul soarelui şi uneori după, ne reîntorceam acasă mulţumiţi şi victorioşi. A doua zi o luam de la capăt, chiar dacă nu cu acelaşi elan, dar convinşi şi responsabili că în acest mod puneam un umăr solid, la asigurarea cu produse agricole alimentare a familiei, cel puţin pentru un an de zile.

Toamna, până când ne venea rândul de a merge la şcoală, ca elevi la Liceul Teoretic de băieţi „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi, aceiaşi protagonişti, adică fratele şi cu mine, ajutaţi uneori şi de tata, treceam la recoltarea porumbului şi a cartofilor din câmp. Se ştie că Bucovina, printre altele, este şi patria cartofului. În fiecare sezon, transportam acasă spre depozitare, în beci şi în gropi special amenajate în grădină minim 20 tone cartofi. Concomitent, aduceam acasă şi ştiuleţii de porumb, cu tot cu pănuşi, pe care le depozitam de regulă în şură (standolă), recoltă ce făcea obiectul unor clăci de toamnă pentru desfăcat. În vreme de seară unde se adunau vecinii, cu precădere tineretul, mai cu seamă băieţii, ce umblau pe la casele unde erau fete ieşite la joc şi deci bune de măritat, prilej de a depăna poveşti şi întâmplări mai deocheate din viaţa satului, într-o atmosferă plăcută şi ambientală, furnizată parcă anume de un felinar difuz, atârnat într-un cui mai retras.

Toate produsele cerealiere, puse în saci, luau apoi calea podului casei, pentru păstrare. Artizanii acestei operaţiuni eram tot noi doi, flăcăi de nădejde a părinţilor şi ei la rândul lor copleşiţi de o mulţime de alte treburi gospodăreşti, plus educaţia şi instruirea propriilor odrasle, cât şi a celor de la şcoală, în calitate de dascăli. În fiecare toamnă, personal urcam în pod tone de cereale, luând în piept o scară de lemn de mai bine de 4 ml.

Aceste eforturi susţinute timp îndelungat, la o vârstă încă destul de fragedă, peste arc de timp, nu s-au lăsat cu sechele de nicio natură, fără scolioze, artrite şi alte neajunsuri de sănătate cauzate de munca fizică, cum li se întâmplă de obicei copiilor de bani gata crescuţi în puf şi fără prea multă mişcare. Când vei vedea pe stradă, pe alei sau aiurea, oameni gârboviţi şi în bastoane, să fii sigur că aceştia au făcut parte din lumea aristocrată a societăţii. În ceea ce mă priveşte, fără laudă, la anii mei şi nu puţini la număr, sunt scutit de asemenea sechele şi traume fatidice.

Am amintit mai devreme de arii. Începând din 1947, statul comunist a obligat pe toţi truditorii pământului, să-şi ducă roadele cerealiere la un depozit comun, tot în câmp, unde sub directa supraveghere a primăriilor, se treiera până la ultimul bob, ţinându-se o strictă evidenţă a roadelor obţinute, prin cântărire. Mai mult de 70% din recoltă erai obligat s-o predai statului sub formă de cote, la un preţ derizoriu, 8% îi revenea proprietarului de batoză, restul ajungea în hambarul producătorului. La o recoltă mai slabă, bietul ţăran nu ducea acasă mai nimic, nici măcar sămânţa pe care o băgase în pământ. Paiele şi pleava le aparţinea în întregime, slabă consolare. Şi când mă gândesc bine la ceea ce s-a întâmplat în acele timpuri, aceasta era numai începutul înrobirii populaţiei rurale. Porumbul, cartofii, legumele şi sectorul zootehnic realizate în micile gospodării ţărăneşti, deocamdată erau scutite de la cote, fapt dătător de speranţe pentru un trai cât de cât acceptabil. Iluzii deşarte. Treptat ororile noii orânduiri, nu s-au lăsat prea mult aşteptate.

Încă din 1948, au luat fiinţă primele C.A.P.-uri (cooperative agricole de producţie) din ţară, după modelul colhozurilor din U.R.S.S. Tot pământul a fost strâns la grămadă sub directa conducere a diriguitorilor comunişti, iar foştii proprietari obligaţi să lucreze pământul strămoşesc în calitate de robi, fiind retribuiţi cât praful de pe tobă. Restul, aparţinând statului şi ştabului conducător. Mai plastic fie spus, macra aparţinea partidului atotcuprinzător, ţăranilor rămânându-le doar linsul oaselor.

În linii mari, procesul de colectivizare a sectorului agricol din ţara noastră a durat mai bine de 14 ani, el fiind declarat ca fiind încheiat în 1962. La Bădeuţi, un prim nucleu de C.A.P., a luat fiinţă încă din 1950, an mai mult decât fatidic pentru familia noastră. Sub ameninţarea că-şi pierd slujbele dacă nu se înscriu cu bruma de pământ ce-o aveau în C.A.P., părinţii cu mare mâhnire în suflet semnează actul de adeziune la această monstruoasă formă colectivă de prelucrare a pământului. În acest mod, prin voia destinului, am încetat de a mai merge în câmp la munca câmpului, pentru următorii 40 de ani.

A încetat nu numai bucuria obţinerii unor roade din agricultură în mod cinstit, prin sudoarea palmelor şi a minţii. A încetat în acelaşi timp şi sursa de hrană şi prosperitate a întregii familii, obţinută până atunci în mod corect de pe bucăţica de pământ lăsată moştenire din moşi strămoşi.

În 1951, în curtea părintească, altă dată plină de orătănii şi animale, nu mai rămăsese decât un câine, ce lătra a pustiu în miez de noapte şi o pisică în casă, să le ţină de urât părinţilor mei, rămaşi singuri. Copiii lor, toţi plecaţi departe, la studii universitare, Iaşi, Arad şi Constanţa. Eu am ajuns la Constanţa purtând în permanenţă în suflet notalgia locurilor natale, de care sunt legat cu toată fiinţa până şi în prezent.

Cu dragoste, emoţie dar şi bucurie, ori de câte ori găsesc câte o fereastră deschisă, mă îndrept către Bucovina, fie numai să le aprind o lumânare şi să păstrez un moment de reculegere în memoria părinţilor, ce-şi duc veacul în cimitirul de la Bădeuţi, cărora le datorez totul, până şi mulţumirea fără de margini, aceea de a scrie aceste rânduri.

august 2013